,,Aparent/ Illusory”, o nouă apariție editorială semnată de poeta Dacina Dan -
Inefabil şi diafan, ca un desen transparent, însă de o ironie subtilă, volumul „ Aparent “ al poetei Dacina Dan, premiată la Festivalul Naţional de Poezie „ George Coşbuc “, ediţia a XIII-a, se impune cu naturaleţea talentului.
Ambivalenţa real – imaginar, ideea reflexivităţii pierdute, imaginea deschisă şi totuşi, înşelătoare, a lumii, natura perisabilă a fiinţei umane care şi-a pierdut accesul la tot ce înseamnă etern, guvernează întregul volum.
De asemenea, tot ce e simbol consacrat, se transformă în poezia Dacinei Dan, în contrasimbol.
Fiinţa poetică se ridică în faţa noastră ca un turn de nelinişte ( Sartre – „ Turn de linişte “ ), în sensul unei continue căutări prin sine însăşi, un turn nedefinitivat, care se construieşte mereu : „ m-am rătăcit prin mine / zdrenţuindu-mi lumina / eram atât de atentă / să-mi strâng sufletele / într-o tăcere nouă virginală / cu un profil inexorabil / reverberat de umbra troianului fictiv “ ( Tu ), „ nu-mi pot sfărâma lanţurile / mi-am pierdut cheia “ ( Lanţurile ), „ mă caut printre fulgi “ ( Fulg ).
Dorinţa de evadare din realitate se poate materializa / împlini, doar prin somn : „ curând / mă voi pierde în somn / dezbrăcată de gând / vreau doar să hibernez un timp “ ( Curând ). Somnul nu e aici, neapărat, o prefigurare a morţii, ci o întoarcere la ritmul pur al materiei în zona de plenitudine şi de linişte.
Universul conceptual e mai degrabă bacovian, dând senzaţia unei asfixii spirituale, a căderii totale şi ireversibile a miturilor. Însă, la nivel formal, dezideratul poetei rămâne apropierea de mereu prezentul, Nichita.
Se remarcă de-a lungul mai multor poeme sentimentul neîmplinirii, al germinării interzise / întrerupte : „ din scoica afroditei / am luat o singură / iluzie / cu care-am înflorit şi-am germinat / izvorul ce l-am adus în lume / de-atunci pedepsită-s să / port / acest trup secetos de femeie / pe care / nu vor mai clipi nicicând / gene de floare “ ( N-am primit ).
Seminţele, care în poezia lui Blaga sunt mirabile, seminţe care conţin în latenţă infinitul, se constituie în poezia Dacinei Dan ca un contrasimbol, sugerând finitul, imposibilitatea rodirii şi prin aceasta interzicerea accesului la eternitate, sunt „ seminţe neadmise rodirii “.
Ideea pădurii, cuprinsă într-un sâmbure de ghindă ( Mihai Eminescu – Sărmanul Dionis ) e inversată în versul „ ochii tăi reduceau pădurea din jur / la un singur punct “ într-o încercare de regresiune la origini, ca şi când tot ceea ce a fost germinat s-ar reduce, concentrându-se în punctul iniţial, izvor a toate.
Tema iubirii „ un copac / în care-atârnă strâmb / două inimi albastre “, e din nou, doar aparent, o temă a iubirii, deoarece principiul opus nu prinde contur, nu e o realitate, ci o umbră lipsită de materialitate : „ mi-am zdrenţuit gândul / în mărăcinişul sufletului tău / mi-am rupt curcubeul / în toamna privirii / mi-a-ngheţat mâna-ntinsă / către macii iubirii / am răguşit căutându-ţi duioşia “ ( Portret ).
Tema iubirii, de fapt a neiubirii, se corelează cu tema iernii care semnifică încremenire : „ în mine însămi e iarnă / visul meu / îşi îngheaţă propria-i creangă “ ( Fulg ), albul fiind în acelaşi timp puritate şi nerodire : „ ce creangă invocăm / iubito iubitule / în inima iernii / prin viscolul înstelat de seminţe / neadmise rodirii “ ( Necroză ).
Fiecare spirit e în luptă cu limita şi conştientizează tragic căderea, marcată aici prin îndoială : „ .....poate / cine ştie / nici nu există astfel de oameni / şi nici infinit “ ( Poate ). Divinitatea parcă s-a retras în cele mai înalte ceruri, părăsindu-şi creaţia. Locul divinităţii e preluat de regizorul, un regizor care concepe diferite scenarii, guvernând la întâmplare destinul individului : “ regizorul ce mi-a semnat prezentul / a răsfoit o carte / şi-a lăsat-o deschisă / pe-o masă cu pietre / şi-acum stâncile-mi rănesc trupul “ ( Regizorul ). E un destin fără finalitate, împotriva căruia individul nu poate lupta, căci oricum se va prăbuşi în ocean : “ în amintire / orizontul iar mă cheamă / şi-mi lăcrimează prăbuşirea-n geam / rambursaţi icarul îndrăgostitului şi poetului / frunza / mă desparte de ram “ ( Am visat ), „ foşnesc din verb / şi / câţiva icari îmi ies înainte / iar cerul are aripi / şi topeşte cuvinte “ ( Regizorul ).
În acelaşi timp, omul are posibilitatea dedublării, în fiecare individ existând o fiinţă perfectă, metafizică, nemuritoare, un arheu „ fulgii păşesc / în vârful sufletului / între mine şi eul imaculat “ ( Alb ).
Motivul drumului, calea de urmat pentru atingerea desăvârşirii spirituale în cultura antică a Chinei, e aici un drum „ care nu duce nicăieri “, „ fără să ştiu unde se sfârşeşte / drumul “ ( Drum ), un drum în cerc „ unde e glasul / cum doare pasul / ce se întoarce / ocolind / de unde a plecat “ (Tată ).
Se pot remarca două registre în volumul „ Aparent “, unul care plânge şi unul care sfidează / ironizează, precum şi două ipostaze, una aparţinând trecutului şi alta prezentului : „ pletele unduite / de amintirea fânului copt “ – iarna –şi „ pletele mele blonde pierdeau / inocenţa grâului copt “ – vara -. Sau : „ am pumnii-atât de plini / de soare şi de verde / că / dacă i-aş deschide-acum / aş luneca deodată / într-o altă poveste mai lungă / cu ploaie frig şi ceaţă “ ( Vară ). Oare cum am putut crede că voi purta întotdeauna-n „ braţe fân si-n buzunare stele “ şi că voi putea mereu înlocui „ cuvintele cu inefabile păsări “ ? se întreabă poeta.
Sarcasmul guvernează poezia socială, o poezie de revoltă : Negocieri, Ziarul, Vacanţă, Necroză.
„ împărţirea tortului / se face doar în funcţie de merite / a – nu profesional-morale – bineînţeles / că doar a început economia de piaţă / .... / mass-media fusese acreditată vocal / - doar cântă foarte bine în cor / .... / ....se şoptea / că-n balanţă au tras şi cunoştinţele în limbi străine / limba babeliană – categoric - / pe care o vorbesc / cei mai mulţi de la pupitrul dirijoral “ ( Negocieri ), „ cine-ar flirta cu asemenea / gratii-n care răsar / prin reluarea seminţelor publice / ochii lui marx cuburi de umbre / ouă de cuc aberaţii rotunde “ ( Ziarul ), „ pe unghia de la degetul meu mic / nivelul de trai / desenase indicatoare de avertizare “ ( Vacanţă ).
Idei generoase, precum ideea de dreptate, de libertate, prin reflexii în oglinzi succesive, se deformează, se degradează, îşi pierd esenţa şi devin măşti într-o piesă macabră : „ maestrul de ceremonii a anunţat / că n-a mai trimis invitaţie / profesorului doctor inginer / a dat însă dispoziţie / să i se trimită acasă / o farfurie cu ajutor de şomaj / ... / maestrul de ceremonii / costumat în pâine şi cuţit / a stârnit murmure de admiraţie / mai ales printre prietenii lui / răpitorii / pe care i-a luat imediat în braţe “ ( Negocieri ).
Univers limitat formal, însă nelimitat conceptual, volumul prezintă o aparentă monotonie, datorită aceluiaşi ton, oarecum elegiac. Această monotonie e fragmentată însă de episoade ironice care dinamizează şi „ dinamitează “ limbajul, mai ales în poezia Delta : „ serile de iulie / înotau spre mal / ţânţari purtau pe braţe / ... / tu / nu / spălai tacâmuri vase / nu / făceai mămăligă ciorbă salată de ceapă / nu / storceai lămâi în apă / nu / puneai mentă în ceai “. Ironia şi autoironia pot guverna poezii întregi : Negocieri, Stagiatură, Necroză, Ziarul, Delta, Nelinişte, sau pot fi episodice : „ rambursaţi icarul îndrăgostitului şi poetului “ ( Am visat ).
Cuvintele nu sunt doar instrumente ale comunicării, ci într-un univers dens în care totul semnifică, ele trec din sfera convenţionalului în planul realului ( sau cel puţin al posibilului ). În societăţile arhaice, răspunderea faţă de cuvânt se încarcă de sugestii magice, demiurgice, odată rostit, cuvântul nu mai poate fi luat înapoi ; dobândind o existenţă proprie, independentă de voinţa subiectului rostitor, el se putea întoarce împotriva acestuia, instituind.
Dacina Dan are o atitudine oscilantă în ceea ce priveşte cuvintele şi ceea ce se poate făuri cu ele : versurile. Pe de o parte poeta construieşte din cuvânt / vers un refugiu în faţa realului : „ dacă plouă cu versuri / lumea rămâne în spatele ploii “ ( Vară ), se autodefineşte prin intermediul cuvântului : „ gând şi cuvânt / îngemănate adânc / scuturându-şi de nins aripa / fiind eu sunt “ ( Alb ), dar în acelaşi timp, utilizează cuvântul pentru a-şi ţese „ pânza la un război arhaic “, în aşteptarea unui Ulise : „ sunt doar o anacruz-a penelopei “ ( Sau ), care să-i sfărâme lanţurile cu care e legată simbolic de vârful muntelui, în timp ce vulturul prometeic îi ciuguleşte versul : „ de ce / mie / nu mi se regenerează versul / ciugulit de vultur “ ( Aş vrea ).
Pe de altă parte, cuvântul şi-a pierdut din puterea sa iniţială, aceea de a institui realul, însă nu în sensul unor necuvinte, ci în sensul unei pierderi a transcendentalului, a unei demitizări. Cuvintele se umilesc prin tăcere : „ ca şi când / s-ar fi umilit cuvintele / într-un copac tăcut / fără ramuri “ ( Portret ), sângerează : „ întorc ziua noaptea cu silabe / şi-mi curge sânge din cuvânt “ ( Lanţurile ), cuvintelor le este sete : „ în lacrimă / .... / silabe-nsetate “ ( Exerciţiu ), iubesc : „ vino cuvântule / şi-mi desenează mâna prelungă şi mireasma de toamnă / vino / iubeşte-te “ ( Vers ), primind astfel atribute ale omenescului.
În ciuda acestor atribute “ profane “, ele mai păstrează latura divină : „ mă închin / în genunchii lacrimii pe cuvânt “ ( Nichita, mereu ), simbolizând natura duală a unui Iisus „ în care cred “ : „ zbor alb / în frunza de apoi / în care cred “ ( Punct ).
Poeta e imperativă în aceste versuri : „ luaţi şi citiţi / acesta-i zborul meu / răstignit – când e grâu - / ploaie – când e tânăr - / anamorfoză – când albul se topeşte- “.
Dacina Dan îşi oferă simbolic cuvintele – adică pe sine însăşi – lumii întregi.
***
Ineffable and diaphanous as a transparent drawing, but also of a subtle irony, the book “Illusory” written by the poet Dacina Dan (award winning at the National Poetry Festival “George Cosbuc”, 13th edition) imposes due to the genuineness of talent.
The ambivalence real/fantasy, the idea of lost reflexivity, the overt and yet deceitful image of the world, the perishable nature of human beings who have lost access to everything eternal – all of these govern the entire book.
Likewise, everything that is a consecrated symbol is transformed, in Dacina Dan's poetry, into counter-symbol.
The poetic being rises in front of us as a tower of restlessness (Sartre - “Tower of silence”), carrying the meaning of a continuous search within one's self, an unfinalised tower constantly built: “I'm lost within my own self/ fraying my light/ I was so careful/ to gather my souls/ into a novel virginal silence/ with an unrelenting profile/ reverberated by the shadow of the fictional snowdrift” (You), “I cannot break my chains/ I have lost the key” (The chains), “I seek myself amid snowflakes” (Snowflake).
The desire to escape reality can be materialised or fulfilled only by means of sleeping: “soon/ I will wander into sleep/ naked of thought/ I only want to hibernate for a while” (Soon). Here, sleep is not necessarily a foreshadow of death, but rather a return to the pure rhythm of matter, to the area of plenitude and silence.
The conceptual universe is rather Bacovian, giving the impression of a spiritual asphyxiation, of the total and irreversible falling of the myths. However, on a formal level the poet's desideratum remains the closeness to the invariably present Nichita.
Along many of the poems, one can notice the sentiment of being unfulfilled, of the forbidden or interrupted germination: “out of aphrodite's shell/ I took a single/ illusion/ with which I bloomed and germinated/ this water spring that I brought to the world/ since then I've been punished to/ carry/ this barren body of a woman/ on which/ there won't ever blink again/ eyelashes of flowers” (I haven't received).
The seeds, which in Blaga's poetry are miraculous, seeds which latently contain infinity, are represented in Dacina Dan's poetry as a counter-symbol suggesting the finite, the impossibility of fruit-bearing and thus, the forbidden access to eternity; they are “seeds/ which were denied fruit-bearing”.
The idea of the forest contained in an acorn seed (Mihai Eminescu - “Poor Dionis”) is reversed in the verse “your eyes would reduce the forest around/ to a single point” in an attempt of regression to origins, as though everything previously germinated were reduced, concentrated within the initial point, the spring of everything.
The theme of love (“a tree/ in which hang crooked/ two blue hearts”) is once again only apparently a theme of love, because the opposite principle does not come into being, it is not reality but a shadow which lacks materiality: “I have frayed my thought/ in your soul's briers/ I have torn my rainbow/ in the sight's autumn/ my hand has frozen reaching/ toward the poppies of love/ I became hoarse seeking your tenderness” (Portrait).
The theme of love, factually of un-love, correlates with the theme of winter signifying stillness: “within me there's winter/ my dream/ freezes its own branch” (Snowflake), white being simultaneously both purity and lack of fruit-bearing: “which branch are we conjuring/ my love my lover/ in the heart of winter/ amidst the starry blizzard of seeds/ which were denied fruit-bearing” (Necrosis).
Each spirit is fighting the limit and is tragically aware of the fall, marked here by doubt: “perhaps/ who knows this sort of people doesn't even exist/ nor does infinity” (Perhaps). Divinity seems to have retreated within the highest skies, abandoning its creation. The divinity's place is taken by the director, a director who conceives various scenarios, which randomly guide the individual's destiny: “the director who has signed my present time/ has looked over a book/ and left it open/ on a table with rocks/ and cliffs wound my body now” (The director). It is a destiny without finality, against whom the individual cannot fight, for he will crash into the ocean nonetheless: “into the memory/ the horizon is calling for me again/ and my crash into the window is weeping/ reimburse to the lover and the poet their icarus/ the leaf/ separates me from the branch” (I dreamed), “I sough/ from the verb/ and/ a few icarus’ come forward/ and the sky has wings/ and melts the words” (The director).
At the same time, the human being has the possibility to duplicate, within every individual there is a perfect, metaphysical, immortal being, a vital force : “the snowflakes tread/ the cusp of the soul/ between me and the immaculate self” (White).
The motif of the road, the path to follow toward reaching spiritual completion in the ancient Chinese culture, is here a road “which leads nowhere” (In dreams it's snowing still), “without knowing where it will end,/ the road” (The road), a circular road “where the voice is/ how the step hurts/ when returning/ meandering around/ back to where it had left from” (Father).
One can notice two registers in the book “Illusory”, one which cries and another which defies or mocks, as well as two aspects, one belonging to the past and the other to the present: “my blonde locks would lose/ the innocence of ripe wheat” (Internship), or “my fists are so full/ of sun and of green/ that/ should I open them now/ I would suddenly glide/ into another tale, a longer one/ with rain cold and fog” (Summer). How could I ever believe that I would always carry “hay in our arms/ and in our pockets stars” (Internship) and that I would be able to always replace “the words with ineffable birds” (Internship), the poet wonders.
Sarcasm governs the social poetry, a poetry of rebellion (Negotiations, The newspaper, Holiday, Necrosis): “the cake share/ is done only according to merit/ oh – not moral-professional ones – of course/ after all the market economy has begun […] mass media had been vocally accredited/ - after all they sing very well as a choir - […] there were whispers/ that the knowledge of foreign languages had also tipped the scale/ the babelian language – categorically –/ spoken by/ the majority of those on the conducting lectern” (Negotiations), “who would flirt with such/ prison bars in which appear/ through the revival of public seeds/ the eyes of marx shadow cubes/ cuckoo eggs round fallacies” (The newspaper), “on the fingernail of my little finger/ the standard of living/ had drawn warning signposts” (Holiday).
Generous ideas, such as the idea of justice and of freedom, are distorted and degraded through reflections in successive mirrors, they lose their essence and become masks in a sinister play: “the master of ceremonies has announced/ that he hadn't sent an invitation/ to the professor the doctor the engineer/ however he gave orders/ to have sent to his house/ a plate of unemployment benefits […] the master of ceremonies/ dressed as bread and knife/ had caused admirable murmurings/ especially among his friends/ the predators/ whom he immediately took into his arms” (Negotiations).
Formally limited but conceptually unlimited universe, the book presents an apparent monotony due to the same tone, somehow elegiac. This monotony is, however, fragmented by ironic episodes which stimulate and “blow up” the language, especially in the poem Delta: “the july evenings/ swam toward the shore/ carrying mosquitoes in their arms […] you/ did not/ fry perch/ did not
scale fish/ did not/ wash cutlery plates/ did not/ cook polenta soup onion salad/ did not/ squeeze lemons in the water/ did not/ put mint in the tea”. Irony and self-irony are either able to govern entire poems (Negotiations, Internship, Necrosis, The newspaper, The delta, Restlessness) or can also be episodic: “reimburse to the lover and the poet their icarus” (I dreamed).
The words are not only tools for communication, but in a dense universe in which everything is a signifier, they transcend the conventional sphere and enter the plane of the real (or at least of the possible). In archaic societies, the responsibility for the word is charged with magical, demiurgical suggestions. Once spoken, the word can no longer be taken back, acquiring its own existence independent of the speaking subject's will; it can turn against the subject, establishing itself.
Dacina Dan has an oscillating attitude in regards to words and what can be forged out of them: the verses. On the one hand, the poet constructs out of the word/verse a refuge in front of the real: “should it rain with verses/ the world remains behind the rain” (Summer), defines herself through the medium of words: “thought and word/ profoundly twinned/ dusting their wing of snow/ being, I am” (White), but at the same time, she uses the word to weave “her verse on a loom so/ archaic” while waiting for Ulysses: “I am only an anacrusis of penelope” (Or). The word is thus meant to break the chains with which she is symbolically tied to the cliff as the Promethean eagle pecks out her verse: “why is my verse not regenerating itself/ upon being pecked out by the eagle” (I wish).
On the other hand, the word has lost some of its initial power (that of establishing the real), not in the sense of some unwords but rather with the meaning of a loss of the transcendent, of demystifying. The words humble themselves through silence: “as if/ the words would have humbled themselves/ in a silent tree/ with no branches” (Portrait), they bleed: “I reverse the day to night with syllables/ and blood pours from my word” (The chains), the words are thirsty: “into the tear [...]
thirsty syllables” (Exercise), they love: “come, word/ and draw for me/ my long hand and the scent of autumn/ come/ love thyself” (Verse), thus receiving humane attributes.
In spite of these “profane” attributes, they still retain their divine dimension: “I kneel/ with the tear's knees on the word” (Nichita, always), symbolising the dual nature of a Jesus “in which I believe”: “white flight in the leaf of hereafter/ in which I believe” (Point).
The poet is imperative in these verses: “here, read/ this is my flight/ crucified – when it is wheat –/ rain – when it is young –/ anamorphosis – when white melts –“.
Dacina Dan offers her words – meaning her own self – symbolically to the entire world.
Traducere în engleză: Mădălina Maria Dăncus
|
Mihaela Gheorghiu 12/9/2016 |
Contact: |
|
|
