Intram in luna sarbatorilor de iarna
Ma intreb de ce sunt atat de stresata in perioada sarbatorilor!?
Stresul nu se rezuma la cele cateva zile dinainte de Craciun si cele dintre Craciun si Revelion, nu; stresul incepe inca din noiembrie, cand, aflandu-ma intr-un magazin oarecare, constat ca deja la difuzoare se canta colinde de Craciun. In timp ce muzica inunda magazinul ma uit in jur si constat ca vanzatorii au inceput deja aranjarea marfii intr-un mod diferit, cumva pe culori. Rosul si verdele ies in evidenta; braduti, clopotei, cosulete cu mici cadouri, globulete se vad peste tot. Caruta cu reni a lui Santa Claus este plasata si ea pe undeva pe sus... Santa Claus zambeste de pe pereti cu obrajii si nasul lui rosu de betivan bonom.
Imi dau seama cu nostalgie ca toamna a trecut, ca se apropie. In loc sa ma bucur ca voi sta mai mult acasa cu cei dragi, ca nu-l mai vad pe sef, ca nu mai trebuie sa termin in goana vre un proiect, imi amintesc ca trebuie sa cumpar cadouri pentru prieteni si familie, ca trebuie sa alcatuiesc un menu special de Craciun, ca trebuie sa invit si ca voi fi la randul meu invitata, deci o noua toaleta se va impune…
Aceasta perioada febrila devine competitie, da, acesta este cuvantul ce defineste perioada dinainte de Craciun. Pe langa grijile obijnuite ale traiului zilnic se adauga cele ale planificarii sarbatorilor. Decizii se cer luate: unde si cu cine iti vei petrece aceste minunate sarbatori; ce cadouri vei face; ce menu vei alcatui in cazul cand vei avea invitati.
Intocmesc o lista cu numele prietenilor, cunostintelor si ale membrilor familiei, cu hobbiurile lor; in dreptul lor, pe coloane, scriu “numele cadoului”, “pretul”, “locul” de unde poate fi cumparat.
Inarmata cu aceasta hartie incep periplul prin magazine. Gasesc cate ceva, dar mai mult pierd timpul uitandu-ma, intrebandu-ma, nehotarata daca sa cumpar sau nu.
Ajunsa acasa cercetez lista si bifez ceeace am cumparat. Fac o mica aproximatie a sumei pe care am cheltuit-o si nenorocire! imi dau seama ca daca merg in ritmul in care am inceput cartile de credit nu vor fi destul de elastice sa ma multumeasca.
Dupa doua trei zile merg din nou in oras. Sunt mai norocoasa de data aceasta, poate si pentruca
negasind obiectul dorit, am renuntat la lista. Este totdeauna un cadou si mai potrivit care imi surade si pe care il cumpar usurata. Din nou acasa tai de pe lista pesoanele “satisfacute”, una cate una.
Vad insa ca numai pe jumatate este rezolvata lista mea si ma cuprinde disperarea. Scot bonurile din buzunare si de prin geanta si vad ca s-au adunat un pumn de hartii! Ce-i de facut?
Data viitoare, imi spun, nu mai iau atatea carti de credit cu mine; ca si cum daca le am la mine sunt obligata sa le folosesc! Mai trece o saptamana si ies iar la targuit; de data asta sunt mai relaxata. Stiu ca am dat gata jumatate de lista, nu mai am mult si termin; as putea cauta si pentru mine un cadou; nu, nu cumpar inca, numai sa-mi arunc ochii, daca vad ceva interesant …sau ar fi mai bine sa las aceasta dupa anul nou cand aceleasi lucruri le pot gasi la un pret mai mic…Si-mi continui plimbarea prin magazine. Ajunsa in al treilea magazin ma cuprinde regretul ca nu am cumparat nimic ci doar am pierdut vremea…atunci cumpar ce vad, numai sa termin si sa ma intorc acasa cu prada mea.
Distractia aceasta se repeta in fiecare an; vrem sa ne demonstam noua insine ca nu ne constrangem; ca este important ceeace facem. Poate intr-adevar avem nevoie de aceasta “terapie” de a cheltui bani in ajunul sarbatorilor sub pretextul de a oferi cadouri.
Sun pe unul din prieteni sa-i povestesc, sa-i plang pe umar. Acesta ma intreaba unde imi voi petrece Craciunul. Gata sunt sa-i spun ca am o invitatie la o prietena dar imi dau seama ca poate prietenul acesta nu a fost invitat si el la prietena mea, desi este considerat prieten comun. Tac, asteptand ca el sa spuna pe unde va fi de Craciun. O cotim cat putem si terminam in scurt timp convorbirea, dar nu inainte ca el sa-mi fi smuls promisiunea ca daca voi fi ocupata de Craciun atunci sigur, am sa-I onorez cu prezenta mea de Revelion.
Planuri, planuri…ma voi duce, nu ma voi duce… Gandul ca voi purta o roche noua, ca se va canta, bea, dansa, ca poate voi face noi cunostinte ar trebui sa ma dispuna, sa ma relaxeze. Sunt norocoasa ca doi prieteni m-au invitat pe cand o multime de oameni sunt singuri, nu au familie sau prieteni care sa-i invite sau pe care ei sa-i invite.
Si cu toate acestea ce bine ar fi sa pot sta acasa, la caldurica, in pijama cu un pahar de sampanie in mana, urmarind programul de televizor sau un film imprumutat de la Block Busters…Stiu insa ca acest lucru este imposibil, iar daca prin absurd nu raspund la nici un telefon si nu plec nicaieri, atunci ce voi povesti cand ma intorc la servici si colegii ma vor intreba curiosi cum am petrecut de sarbatori?
Presupunand ca eu invit, atunci trebuie sa pregatesc un dineu traditional: curcanul umplut la cuptor, sarmalele traditionale bucatariei romanesti asa cum se face cu ocazia Craciunului, carnatii de porc, piftiile urmate de o buna placinta cu branza, cozonac, etc
Pierduta in visele mele n-am observat trecerea timpului; trebuie sa ma pregatesc de somn caci a doua zi dis de dimineata merg la lucru – de ce s-o mai fi lucrand de sarbatori? Deodata suna telefonul: este prietenul meu cu care am vorbit mai devreme. Imi cere sa spun pe loc daca vin sa petrec Craciunul cu el si familia lui. Ma gandesc: sigur are si el planuri de facut, de invitat o alta persona in locul meu in caz ca spun nu…
Ce sa fac? pot sa-i spun ca nu m-am hotarat la care din cele doua invitatii sa dau curs sau ca as prefera sa aleg alternativa de a ramane acasa in pijama? Nu pot! Si cu amar in suflet si sentiment de tradare fata de mine accept invitatia lui.
O data luata decizia ma simt usurata.
“Oare de ce sarbatorile de iarna ma streseaza atat de mult?”
Toronto
|
Mariana Popa 12/3/2016 |
Contact: |
|
|
