Scrisoare pastorală
Tărână, tară si tăran! Trei cuvinte intrate de veacuri în limba română, care au aceeasi rădăcină si ne duc la aceleasi izvoare ale neamului.
Tărâna este stratul superior al solului, în care semănăm semintele celor mai diferite plante necesare existentei noastre. O săpăm, o arăm, o măruntim, o prăsim, o întoarcem pe toate fetele si stoarcem din ea, cu timp si fără timp, toată vlaga pământului. Din ea ne luăm energia vitală, hrana trupurilor noastre, hrana animalelor de tot felul. Din ea răsar iarba si legumele, cerealele, florile, pomii, copacii si bucuriile belsugului. Din ea ne-a zidit Dumnezeu strămosii. În ea s-au jucat copiii si ea le-a mângâiat picioarele desculte si mânutele plăpânde. Pe ea au sărutat-o de nenumărate ori mosii si strămosii nostri, fiindcă au iubit-o, cel mai adesea, mai presus decât pe viata lor. Pe ea au apărat-o cu pretul vietii în războaie, ca să nu le-o răpească barbarii si s-o poată lăsa drept mostenire copiilor si urmasilor urmasilor lor. Tărâna e frământată, precum pâinea în covată, cu lacrimi si cu sânge de generatiile de dinaintea noastră. Ea a fost ca un altar de jertfă, pe care părintii nostri au ars iubirea si speranta lor, când au înăltat rugăciuni către Atoatefăcătorul, ca să se îndepărteze de la hotarele lor vrăjmasii, ciuma, holera, furtunile, puhoaiele si pustiul. Când au fost nevoiti să-si ia lumea în cap si să plece peste mări si tări, românii nu au uitat să-si ia din grădina copilăriei o mână de tărână, pe care să le-o aseze pe piept ,,când o fi să fie”, ca să o simtă ca pe o mângâiere a mamei, ca pe o învelitoare a inimii lor. Cu tărâna s-au înfrătit a doua oară, când le-a bătut ceasul vesniciei, când ,,si-au plecat fruntea în tărână”. Ea a fost pecetea plecării noastre din această lume pe alte tărâmuri, când toate nimicurile acestei vieti si acestei lumi rămân în urma noastră: ,,Poti zidi o lume-ntreagă, poti s-o sfarămi…, orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de tărână se depune!”(M. Eminescu). Praf si tărână rămâne din toate zbaterile, din toate ambitiile, certurile, luptele, mărimurile si bogătiile noastre. Tărâna ne înveleste ca o plapumă până la învierea cea de obste. Toată dragostea si recunostinta celor rămasi în urmă se rezumă la un salut soptit printre suspine: ,,Fie-ti tărâna usoară!” ,,Trupul tău ce-a fost tărână, în tărână s-o preface!”(V. Alecsandri).
Noi, românii, suntem oameni ai tărânii, oameni ai pământului, ai locului. Aici ne-am zămislit ca popor cu mii de ani în urmă, nu suntem venetici, nu suntem nomazi, nu putem fi indiferenti fată de pământul pe care ni l-a dat Dumnezeu să trăim pe el si să ne-mplinim menirea noastră ca popor în lume.
Tara este un teritoriu pe care trăieste si se dezvoltă un popor, teritoriul pe care l-a dat Dumnezeu acelui popor. Tara fără popor e un pustiu; poporul fără o tară e o gloată, o adunătură de lume, un popor de nomazi, de călători, de căutători, un popor al cărutelor, un popor de aventurieri. Tara este tărâna hotărnicită, lucrată si apărată, frământată cu sânge si cu lacrimi. Tara este bunul cel mai de pret al unui popor, matricea existentei sale, locul unde îsi naste si îsi creste pruncii, unde îsi trăieste iubirile, unde îsi împlineste rostul istoric pentru care există în lume. Tara este spatiul în care poporul îsi vorbeste limba, îsi rosteste rugăciunile si doinele, îsi joacă dansurile, îsi plânge bucuriile si durerile, îsi clădeste idealurile. Tara este buletinul de identitate al unui neam; este icoana sfântă a sufletului acelui neam. Ea nu se târguieste, nu se vinde, nu se batjocoreste. Tara se clădeste cu fiecare prunc născut, cu fiecare cuvânt învătat, cu fiecare cântec, cu fiecare piatră zidită, cu fiecare spic de grâu, cu fiecare poezie, cu fiecare sfat întelept. Se apără cu pretul vietii. …..
Cetătile si mai ales orasele au apărut târziu în viata popoarelor. Organizarea de bază a fost si a rămas prin veacuri satul. Până astăzi satul se identifică cu tara. Lucrurile sunt clare: te duci la oras sau la tară, adică la sat. N-am auzit pe nimeni spunând că se duce ,,la tară”, când mergea spre oras. Omul zilelor noastre este constient că în lumea satelor se mai găseste Tara, viata adevărată, românească, autentică. Aici încă mai găseste buna-cuviintă românească, limba curată, muzica populară, horele străbune, portul traditional, obiceiurile noastre, credinta în Dumnezeu. Aici mai găseste dragostea de Tară adevărată, patriotismul sincer. Aici mai găseste tărani, care plâng când văd că tara se zvârcoleste sub coltii hămesiti ai celor ce îi smulg bogătiile solului si subsolului. Aici mai găsesti tărani, care sunt convinsi că fiecare neam are un rost în istorie, că Dumnezeu i-a dat fiecărui om si fiecărui popor zestrea de care are nevoie să existe. Se minunează toti, când văd cu câte bogătii ne-a blagoslovit Dumnezeu si se aruncă orbeste să prindă ce-o prinde din ele. Singur tăranul întelege adevărul: neamul românesc nu este trimis în lume de Dumnezeu pentru o zi, ci pentru o vesnicie si tocmai de aceea i-a dat Dumnezeu zestre să-i ajungă până la sfârsitul veacurilor. Prea mult L-au iubit părintii, mosii si strămosii nostri, prea multi sfinti a rodit neamul acesta, tărâna aceasta carpato-dunăreană, Grădina Maicii Domnului.
Au înteles străinii, că tăranii sunt cei mai vajnici apărători ai tărânei, ai Tării, si de aceea s-au opintit să-i desfiinteze. Unii i-au atras spre orase, spre industrie, spre munca salariată; altii i-au îndemnat să plece peste mări si tări, ca să câstige o pâine mai bună. Altii i-au făcut ,,fermieri”, ori i-au ademenit cu bani să-si vândă tărâna, pământul strămosesc. Si au găsit, din păcate, destui din acestia. Astăzi peste 40% din tărâna cea mai roditoare a câmpiilor noastre este vândută la străini. Cernoziomul Bărăganului, al câmpiilor bănătene si al altor locuri care, cu ani în urmă erau ,,grânarul Europei”, astăzi este al străinilor. Pământurile noastre rămân nemuncite, fiindcă tineretul e departe, populatia satelor îmbătrânită, agricultura nerentabilă. Ne-au îndopat străinii cu tot felul de chimicale, cu tot felul de legume si fructe intoxicate de otrăvuri, la preturi derizorii, care ne-au pus pe butuci productia noastră.
Se atentează la institutii fundamentale ale neamului, precum Familia, Biserica, Armata si pe multi oameni politici i-am auzit apărându-le, mai cu seamă în campaniile electorale. N-am auzit pe nici unul apărând Tărâna, Tara si Tăranul, acesti piloni ai statului român!
*
Sfaturi părintesti. Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea împărătiei, mai spicuim un fragment:
,,DESTINUL TALANTILOR. Dacă rămânem întelesi despre faptul că în fiecare ins ce vine în lume, Dumnezeu ascunde un gând al Său, un plan pe care-1 urmăreste între oameni, si, potrivit cu el, tocmirea celui ce vine capătă însusirile de a-1 putea îndeplini, ne aflăm în raza unei mari taine.
Dumnezeu ocârmuieste lucrurile în multe feluri. Dintre aceste multe feluri alegem două spre tălmăcire: cârmuirea cea peste stirea si putinta mintii omenesti, cârmuirea prin simpla atotputernicie a vointei Sale. Iar a doua e ocârmuirea la care leagă si slujirea omenească, ocârmuirea atârnătoare de om, iubitoare de om, hotărâtoare de om. Adică libertatea lui Dumnezeu tăcută, din iubire, atârnătoare de liberta¬tea omului.
Astfel de libertate însă nu are decât dreptul, fiindcă el a câsti¬gat iubirea lui Dumnezeu. Păcătosul e rob păcatului, n-are vointă li¬beră. Ceea ce i se pare lui libertate e un dezechilibru în creatiunea lui Dumnezeu. Drept aceea, pe când dreptul cunoaste un Dumnezeu personal, plin de iubire si apropiat oamenilor, păcătosul simte un Dumnezeu aspru, ascuns, amenintător, atotputernic si tare departe. Dar sunt păcătosi cu totul vrăjmasi lui Dumnezeu, care nici nu îngăduie să li se zică păcătosi. Acestia nu sunt împreună lucrători cu Dumnezeu. Peste lucrul lor trebuie să vină corecturi divine. Asa se face că simtim un Dumnezeu atotputernic, care restabileste, peste vointele oamenilor, echilibrul creatiei si echilibrul vietii, stricat de fărădelegile oamenilor. Actiunea aceasta a lui Dumnezeu, prin care constrânge faptele oame¬nilor cu urmările lor, o numim ispăsire. Ispăsirea e un chip de veghe a lui Dumnezeu în destinul insului si în destinul neamurilor. Dar cu toate că răul se pedepseste prin sine însusi, iubirea divină dă totusi putintă de iesire din înfundătura răutătii ce se pedepseste pe sine însăsi: de se va găsi cineva să stea bun pentru fratii săi înaintea lui Dumnezeu. Acestia, prevăzuti de Dumnezeu cu slujba aceasta încă mai înainte de-a se naste si trimisi să o împlinească, sunt slugile Sale, cărora le-a dat avutia Sa pe mână(…). Talantii sunt talentele: înzestrări cu daruri, misiuni, slujbe duhovnicesti si slujiri cetătenesti; mestesugul artelor; mestesugul stiin¬tei, a oricărei stiinte, darul chivernisirii avutiei; pe scurt, valorile cultu¬rii: valoarea morală, politică, teoretică (stiinta), estetică, economică si religioasă. Iar slujitorii sunt oamenii înzestrati cu toate aceste valori sau talente.
Si, fără vorbă, s-ar pricepe, din felul cum e pusă problema, că toate valorile, talentele, ar trebui să se negustorească între oameni, în favoarea lui Dumnezeu, căci precum este o ierarhie a valorilor, tot asa este un Ierarh al lor. Dar, zice parabola, că unii din talentati, n-au vrut să-1 recunoas¬că de stăpân, 80% au făcut rebeliune împotriva Stăpânului averii. Acestia sunt cei ce socotesc că sunt ale lor darurile date de Dumnezeu. Ei se umflă cu părerea de sine, îsi afumă mintea cu mân¬dria si scot afară pe Dumnezeu din negustoria lor. Toată zdroaba lor e egală cu îngroparea talantului în pământ. A nu lucra cu valorile, în sensul în care le-a rostuit Dumnezeu, înseamnă a iesi din ierarhie si a face anarhie. Deci 20% petrec în ierarhie si 80% în anarhie: exact situatia a 20 de oi în mijlocul a 80 de lupi.
Dar minunea lui Dumnezeu e că oile biruie lupii! Avem mărtu¬rie istoria crestinismului. Când puterii politice, în persoana împăratului din Roma sau Bizant, i se suia mândria luciferică la minte, pretindea poporului, nu numai supunere, ci si închinare. Se făcea pe sine zeu, îsi comanda statuie, o ducea la Panteon si cerea lumii închinare. Crestinii însă nu se închinau la idoli. Zeul împărat se ciocnea astfel de Dumnezeul crestinilor, si, fiindcă nu-L putea înlătura din cale, ucidea pe crestini fără judecată, îi ardea de vii, îi răstignea pe cruce; crestinii, fără să aibă vreo vină, cu răbdarea lor, scoteau din minti pe zeul mincinos. Se întâmpla vreo nenorocire ? Crestinii sunt de vină! Nu plouă, crestinii sunt de vină; ieseau apele, crestinii sunt de vină; încolteau barbarii imperiul, cresti¬nii sunt de vină, - crestinii la lei!...
Iată valorile în conflict: puterea politică, umflată de trufie. înfigând ghearele în grumazul smereniei, si, totusi, s-a văzut, trufia căzând frântă în fata smereniei.
Pavel învăta pe crestini. ,,Supuneti-vă stăpânirii, căci nu este stăpânire, fără numai de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite.”
Năravul ghearelor e cu rădăcini bătrâne. În istoria Egiptului, câtă vreme faraonii respectau religia, dinastiile lor dăinuiau multe mii de ani. De îndată ce si-au ridicat mâna asupra preotilor, s-a isprăvit cu ei; templele si-au închis luminile stiintei, piramidele au rămas monu¬mente ale mortii si dinastiile s-au stins. Unul dintre faraoni sfârseste cu toată oastea în fundul Mării Rosii.
Dezechilibrul mintal al trufiei a contaminat aproape toate valo¬rile si le-a pus în conflict. În valoarea politică trufia stârneste tirania, terorismul, dictatura; în religie, inchizitia, despotismul, protestantis¬mul; în stiintă si economie, materialismul; în artă, senzualismul; în toate a băgat anarhia fată de Dumnezeu, Ierarhul lor de drept. Deci, ce vor zice, când li se va cere socoteală?”
*
File de jurnal – 8 dec. 1981(III). ,,Pe 5 dec. a început la Severin cel de-al IV-lea simpozion interjudetean de istorie. Am participat cu trei comunicări: Fond si formă în studiul istoric după conceptia lui Nicolae Bălcescu, Satul Bârda în sec. al XIX-lea si Atestări documentare cu privire la localitătile judetului Mehedinti.
Am întârziat la sedinta de deschidere. Vorbise Dl. Iulian Plostinaru si Doamna Elena Catrina. Deschiderea a avut loc în sala mare a Bibliotecii Judetene. Au prezidat Domnii Prof. Univ. I. C. Chitimia, Dr. Constantin Serban de la Institutul ,,N. Iorga” din Bucuresti si Prof. Dr. Teodor Trâpcea de la Universitatea din Timisoara. Nu au fost niste oratori de elită. Lucrările s-au desfăsurat destul de grăbit si de monoton. Au fost adusi, târâs-grăpis, profesorii de istorie din judet. Foarte stângaci si sfiosi, căutând să se ascundă unul după altul pentru a se eschiva mai usor. Am stat lângă o profesoară si, când a auzit că am trei comunicări, a spus revoltată: ,, - De ce nu protestati? Dar e posibil asa ceva? Altora nu le-a dat niciuna, de ce să vă pună să faceti dvs. singur trei!” Sancta simplicitas!
Domnul Misu Davidescu, directorul Muzeului Judetean Mehedinti ne-a prezentat, cu multe diapozitive, tezaurul de la Hinova. Dintre preoti au mai participat Părintele Dumitru Bălasa de la Drăgăsani(VL) si Părintele Gheorghe Dumitrescu-Bistrita.
După deschiderea festivă, am venit cu Părintele Bălasa la Bârda. A fost o vizită foarte plăcută. Părintele e un om foarte manierat. Am vizitat cu dânsul si biserica de la Malovăt. După-amiază au continuat lucrările. Domnul Virgil Joita de la Centrul de Stiinte Sociale din Craiova mi-a apreciat comunicarea cu N. Bălcescu. Ne-am împrietenit. Dânsul este si secretarul de redactie al reînfiintatei reviste ,,Arhivele Olteniei”. Mi-a cerut material. I-am promis că voi lua de la redactia revistei ,,Studii Teologice” articolul Localităti si lăcasuri de cult dispărute din Muntenia si Oltenia si i-l voi da. M-a invitat la sesiunea din martie 1982 de la Craiova, ca să particip cu o comunicare legată de 1907.
Domnul Prof. I. C. Chitimia mi-a cerut un material de până la 8 pagini în legătură cu Cursul de Istoria Filozofiei al lui Eufrosin Poteca, pentru a-l publica în ,,Revista de Istorie si Teorie Literară”. S-a plâns că din 1982 se vor scumpi foarte tare abonamentele. ,,- Ar trebui să nu se mai aboneze nimeni, domʹle, si astfel, dacă s-ar opune rezistentă, ar fi nevoiti să scadă preturile!” Mi-a promis că mă va invita să tin o comunicare la unul din cercurile bucurestene, pe care le conduce.
*
In memoriam: Marin Botosan. Cu sigurantă nu a scris nimeni, niciodată, vreun rând despre acest om. Mi s-a părut întotdeauna o figură aparte, care stia mult si era uns cu multe alifii.
Era prin anii ʹ60, când l-am cunoscut. Îl auzeam aproape seară de seară trecând prin sat si strigând cât îl tineau plămânii: ,,Pleac-ai nostri, vin ai nostri! Prrrrrr, pac, pac, pac!” Era vremea colectivizărilor si cei mai multi dintre consătenii mei trăiau sub teroare, asteptând dintr-un moment în altul să fie luati la întrebări, să fie constrânsi ca să se treacă la colectiv. De Marin Botosan nu se lega nimeni. Participa la toate sedintele pe care le tineau politrucii si mai marii comunei cu sătenii, era, dacă nu mă însel, chiar membru de partid. Se auzea despre el că este foarte iute la mânie, că este suficient ca cineva să-l supere si măciuchita de corn, care nu-i lipsea niciodată din mână, să-l pocnească la tâmplă fără milă. Se auzea că, într-o seară, fiind beat, căzut într-un sant, cineva l-ar fi lovit puternic cu bastonul în moalele capului. Respectivul ar fi fost convins că loviturile erau cauzatoare de moarte. Si, totusi! Peste noapte, când s-a trezit din betie, Marin Botosan, ca un alt Rasputin de altădată, s-a ridicat si a plecat acasă, viu si nevătămat, ca si când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Era vremea când alegerile erau doar de formă, praf în ochii multimii si ai străinătătii. Se stia că este un singur partid, că pe oricine ai fi votat, tot partidul comunist iesea învingător. Lozinca lui Marin Botosan era adevărată: ,,Pleac-ai nostri, vin ai nostri!” Tocmai de aceea nu-l lua nimeni la întrebări pentru ea. Si, totusi, el mai adăuga acel pârâit si pocnit repetat, care simula zgomotul mitralierei în functiune. Nimeni nu întelegea mesajul, că Marin Botosan ar fi fost gata să pună mitraliera pe cei alesi! Era o formă subtilă de revoltă, pentru care Marin nu putea fi condamnat!
Marin Botosan era pensionar. Lucrase toată viata ca sondor la Moreni, în judetul Dâmbovita. Când a revenit în sat, a altoit cu mâna lui vie, a sădit-o pe o bucată de teren si a reusit să scoată la lumină struguri cum nu întâlneai în zona noastră. În Bârda avusese vie altoită boierul Bădită Petrescu la Cătălina. La acea vreme via era în stăpânirea fermei de stat si încă mai producea. În sat, la Braniste, mai aveau vie altoită Părintele Ionică Sfetcu si Constantin Sfetcu. Altcineva nu-mi amintesc să mai fi avut. Marin Botosan a adus soiuri noi, nobile, valoroase. A venit în casa noastră. A stat câteva zile si ne-a altoit si nouă câteva sute de vite. L-a învătat pe tăticu să altoiască, să aleagă portaltoiul si altoiul, să pună via altoită la ,,scoală”, în rumegus. Avea răbdare si tact pedagogic. Vorbea frumos si cumpătat, ca un bătrân cu scoala vietii. Lui tăticu îi era teamă că se va îmbăta si va face scandal, dar nu a fost asa. A băut putin, a depănat amintiri, a făcut glume, a fost o plăcere să fie în casa noastră si să lucreze. În timpul acelei ierni a revenit de mai multe ori să vadă via altoită de la ,,scoală”, l-a învătat pe tăticu primăvara cum s-o planteze. Prin nimic nu a dat de înteles că e un om periculos, imprevizibil. Doar seara îl auzeam trecând prin sat si strigând, până se pierdea în depărtare, ca pe un manifest: ,,Pleac-ai nostri, vin ai nostri! Prrrr, pac, pac, pac!”
Mai târziu, am aflat o epigramă a lui Păstorel Teodoreanu, care îmi amintea de ,,lozinca” lui Marin Botosan: ,,Pleac-ai nostri, vin ai nostri,/ Noi rămânem tot ca prostii!” E posibil ca această epigramă să fi circulat ,,pe soptite” la vremea aceea, Marin Botosan a auzit-o si a adaptat-o, atât cât să o poată rosti, fără a înfunda puscăria. Dumnezeu să-l ierte!
*
Zâmbete. ☺,,- Acuzat, esti condamnat la 45 de ani de închisoare!” ,,- Dar, domnule judecător, nu cred că mai trăiesc atât!” ,,- Fă si tu cât poti!” ☺ În ora de religie, preotul îl întreabă pe Bulă: ,,- Ce trebuie să faceti prima dată, ca să vi se ierte păcatele?” ,,- Să păcătuim, domn' părinte...!” ☺ ,,Trebuie să fiti cu ochii pe dusman tot timpul!... Ce te holbezi asa la mine, soldat!?....” ☺Din catrenele lui Păstorel Teodoreanu: ,,Cine-i mare, dă din mână si-are 4 la română?/ Cine-i la academie si-are 4 la chimie?/ Cine-n tară este tare si-are 4 la purtare?/ Toate trei de le ghicesti, 20 de ani primesti!” ☺ Pe crucea de la mormântul lui Păstorel Teodoreanu scrie: ,,Aici zace Păstorel,/Vesnic si nemângâiat,/ Că e prima dată mort,/ Fără ca să fie beat.../”
*
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 11/27/2016 |
Contact: |
|
|
