Victor Ravini – Lucidul Păstor al Mioriţei
1. Viaţă de erou balzacian
Fascinantă şi viforoasă, dramatică şi uneori în răspăr a fost viaţa lui Victor Ravini, romănăţean get-beget, strănepot al Domnului de Rouă, răsădit, din 1985, în Suedia, unde s-a afirmat pe multiple planuri. O viaţă de muncă neostoită şi de luptă pentru a-şi regăsi sinele, pentru a se cunoaşte şi a se autodepăşi, cunoscându-l, astfel, pe Dumnezeu, învăţând lecţia arhaică a ascultării şi răbdării, a autocontrolului şi iubirii aproapelui ca pe sine însuşi.
Radu Victor Niţă, cum fu trecut în certificatul de naştere şi în cel de botez, văzu lumina zilei în anii negri, furtunoşi ai războiului, în Caracal – mândră şi milenară aşezare, avându-şi rădăcinile adânc înfipte în nebănuita platoşă de piatră, greabăn de zimbru geto-daco-tracic, ce se ascunde, la nici trei-patru palme, sub stratul fertil de cernoziom. Era în ziua de 10 octombrie 1943, adică în exact aceeaşi zi şi lună când, trei ani mai târziu, la Bălăciţa, în Mehedinţi, pe Piemontul Getic, venea pe lume un alt scriitor gâlgâind de talent şi inteligenţă meridională solarul Nicolae Dan Fruntelată, purtător al praporilor românismului, aidoma celui pe care îl sărbătorim astăzi..
Copilul Radu Victor Niţă nu apucă să-şi vadă tatăl, profesor de latină şi greacă veche, chemat sub arme, să-şi apere fiinţa neamului octo-milenar, ofiţer pe frontul de la Odessa, unde un glonţ bolşevic îi explodă în abdomen, în aprilie 1944, provocându-i moartea câteva săptămâni mai târziu, în luna lui Florar, când merii, cireşii şi prunii îşi aprindeau candelabrele dalbe deasupra pruncului său de şase-şapte luni.
Rămasă singură, mama lui Radu Victor, Ileana Niţu (devenită, într-un târziu, Iaciu, prin recăsătorire), îl crescu în buna tradiţie românească, învăţându-l, totodată, de mic, engleza, franceza, italiana, adică limbile în pe care le stăpânea cu măiestrie de crăiasă zamolxiană şi pe care le preda, ca profesoară, cu vocaţie pedagogică irefragabilă.
Elev al renumitului Liceu ,,Ioniţă Asan” din Caracal (modelat, ca edificiu, după acelaşi proiect cu ,,Fraţii Buzeşti” din Craiova), Radu Victor Niţă îl avu profesor de română pe rafinatul, seniorialul Petre Stroe, coleg de bancă şi de năzbâtii fiindu-i fiul acestuia, Corneliu Andrei Stroe, campion naţional de juniori la 100 de metri plat, viitorul preşedinte al secţiei de fotbal a Clubului Sportiv Universitatea Craiova, prima echipă din România care, prin anii 1980-1984, a spart zidurile sonice ale suratelor occidentale, botezată Campioana unei mari iubiri, de Adrian Păunescu, în superba sa poemă Oltenia – eterna Terra Nova.
Acilea, în Caracal (acilea - cum se zicea prin părţile locului, în vara anului 1973, când mi-am făcut armata aci, la infanterie), în anii adolescenţei, Radu Victor şi Corneliu Andrei legară frăţii de cruce cu cei trei fii ai altui profesor caracalean de ispravă, Păunescu: George Constantin Păunescu, Viorel Păunescu şi Valentin Păunescu.
În 1961, imediat după examenul de maturitate/ bacalaureat, Radu Victor Niţă intră cu brio la Universitatea din Timişoara – Facultatea de Filologie, secţia română-germană, a cărei licenţă o obţinu în 1966. Debutase, în genul reportajelor cu virtuţi literare, încă din 1965, în hebdomadarul central al studenţilor români: Viaţa Studenţească.
Repartiţia guvernamentală îl plasă, ca pe un bun român, tare, verde şi viguros ca Gorunul lui Horia, într-un sat maghiar din raionul Sf. Gheorghe (azi capitala judeţului Covasna, pe atunci parte a regiunii Braşov). De aici, viaţa lui Radu Victor Niţă intră într-un vârtej existenţial demn de corsari celebri ori de mari cuceritori europeni ai Vestului sălbatic din America. După doi ani de profesorat, în cătunul în care îi învăţă Hora Dacilor pe puii de unguroaice pline de nuri, protagonistul nostru intră pe un făgaş al destinului său în care, de la somptuoasa şi luminoasa Horă Dacică – în fond, Hora Soarelui – trece, rând pe rând, la secvenţe de viaţă în ritmuri cinematografice accelerate, purtând sigiliul de ceară roşie fierbinte al dansurilor noastre identitare: Bătuta (,,Tot pe loc, pe loc, pe loc,/ Să răsară busuioc!...”), Învârtita, Rustemul, Brâul, Ciuleandra (,,Două fire, două paie,/ Ia ciuleandra la bătaie!”), până la capodoperele de virtuozitate unică în lume: Ciocârlia şi Căluşul oltenesc.
Telegrafic, iată traseul său profesional:
* 1968 – transfer la un grup şcolar din municipiul Braşov; în acelaşi an obţine brevetul de pilot planorist;
* 1972 – transfer la Întreprinderea de Comerţ Exterior Autotractor Braşov, ca translator şi corespondent comercial pentru limbile germană, franceză, engleză şi italiană;
* 1973 întreprinderea se scindează (crescuseră masiv exporturile) şi este …nevoit să facă saltul în Bucureşti, la ICE Universal Tractor;
* 1975 – este ,,împrumutat” la Grupul Vulcan, tot din Capitală, de unde este trimis pe şantiere româneşti în Germania de Est;
* 1985 – i se ,,pune pata”, îi ,,sare ţandăra” şi emigrează în Suedia, unde se stabileşte definitiv, izbutind să-şi aducă, în Scandinavia, fiica, soţia şi părinţii – învaţă limba patriei de adopţie, găseşte rapid un loc de muncă (profesor de germană la Goteborg); înainte de primirea cetăţeniei suedeze, îşi schimbă numele, deoarece nordicii nu au sunetul ,,ţ’’ şi nu-l pot pronunţa – îşi alege primele două litere de la fiecare dintre cele trei nume ale sale: RA – de la Radu, VI – de la Victor, NI – de la Niţu, rezultând, astfel, RAVINI; Radu Victor Niţu devine, definitiv, Victor Ravini;
* 1986-1992 – absolvă un liceu suedez şi Facultatea de Ştiinţe Religioase, lucrând noaptea la banda de montaj auto a uzinelor Volvo;
* 1993-2010 – student la Facultatea de Management (obţine certificat internaţional de coach); redactor la revista de literatură şi filozofie Ord&Bild; predă la Liceul din Alingsls, făcând naveta, şi la Universitatea din Borls (tot cu navetă).
2. Palmares publicistic şi editorial.
Radu Victor Niţă a publicat sute de articole în presa din România. Dintre cele mai importante 33 – care-i definesc profilul opţiunilor ştiinţifice – spicuim: Elemente de folclor în creaţia lui Creangă, Dialectica forţelor în basm, Temple solare în Carpaţi, Apollon s-a născut la Alba Iulia? (Cultul soarelui în nume de locuri româneşti), Hora munţilor, Zâna solstiţiului de vară, Brazda lui Novac, Stâlpii solari, Baba Dochia, Monumente megalitice, Curcubeu, Beu, cu capul de zmeu, Cosorul de fier bun al dacilor se numea ,,Daca”, Dragobete, cap de primăvară, Clasicii antichităţii în straie româneşti, Cuvinte mai vechi decât istoria, Istorie neîntreruptă în Câmpia Romanaţilor, Vechimea numelui de român, Epifania lui Brâncuşi (Cheie pentru univers, Scara pe care divinitatea coboară, Simboluri ancestrale, Ultimul profet). Toate acestea dau seamă despre chemarea sa irezistibilă spre cunoaşterea, studierea şi aprofundarea zărilor ancestrale ale specificului nostru naţional, ale buletinului nostru de identitate culturală şi spirituală, unic în lume, paşaport etern valabil, care nu are nevoie de nicio viză pe Terra, care-i patria sa, în orice punct de pe planetă.
În perioada 1974-1982, la Editura Albatros din Bucureşti, sub semnătura Radu Niţu, a publicat patru romane: Vâlva Codrului, Pădurea nu doarme – ambele cu subiecte din lumea spectaculoasă a haiducilor -, Dincolo şi Ora incertă, bine primite de critica literară. Despre primele două, Marian Popa observa judicios că ,,amestecă istoria, ficţiunea şi basmul pentru tinerii cititori de romane”, iar Liviu Papadima afirma – după cum ne încredinţează Florea Firan – că romanul prin care debutase editorial Radu Niţu poate fi considerat ,,un eventual scenariu cinematografic saturat de pitoresc autohton”. Tehnica narativă şi plăcerea ancestrală de a tăinui se înscriu în buna tradiţie a celui mai prolific povestitor şi romancier român: moldo-olteanul Mihail Sadoveanu.
A tradus, din română în suedeză, studiul Genialitatea politică a poporului român de Petre Ţuţea; din suedeză în română: Selma Lagerlof – În problema emigrării şi Richard Swartz – Room service – Povestiri din Europa de Est (Ed. Univers, 1999, Bucureşti).
Victor Ravini a mai publicat, în Suedia, alte trei cărţi – cea dintâi având un succes peste aşteptările editurii, iar cea de-a doua fiind selectată şi citită pentru nevăzători. Despre MIORIŢA. Izvorul nemuririi precizează categoric: ,,Este cartea mea de suflet, un studiu amănunţit al baladei MIORIŢA, lucrarea mea finală la universitatea suedeză”.
3.MIORIŢA. Izvorul nemuririi Precizăm din capul locului că – fără să o afirme vreodată – Victor Ravini induce, subliminal (prin incredibil de rigurosul şi exhaustivul său studiu, încununare eclatantă, de gheizer ţâşnind surâzător în soare, a cercetărilor ştiinţifice pe care le-a efectuat preţ de o jumătate de secol!), induce un adevăr cutremurător, de care prea puţini români sunt conştienţi: deşi se fudulesc, vezi, Doamne!, că au la degetul mic Mioriţa şi toate capodoperele create de Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, George Enescu şi mulţi alţi români cu stea în frunte, acestea le sunt străine.
Nu le-au studiat în profunzime, nu le-au asimilat şi nu au cum să le fie ghid identitar, manual de bună purtare pe tărâmul sfânt al Limbii Române, al culturii, spiritualităţii şi civilizaţiei noastre – din care, în preistorie, au izvorât şi cură toate cele aidoma lor, existente oriunde în lume.
MIORIŢA. Izvorul nemuririi este inexpugnabilă precum toată salba de cetăţi dacice din Munţii Orăştiei.
Tăria acestei cărţi de căpătâi a neamului românesc – Liturghier, Molitvelnic şi, în toate ale sale, de la o poală/ zare la alta, Biblia românilor de pretutindeni – este aceea a andezitului din Altarul/ Calendarul de la Sarmizegetusa lui Burebista şi Decebal, cuib de vulturi veşnic viu.
Andezit care şi acum, după mii de ani, este extrem de greu de tăiat, de prelucrat, deoarece duritatea lui se bate pe umăr cu aceea a diamantului – mineralul etalon pe planeta Pământ. Volumul este impresionant din toate punctele de vedere. E tipărit pe hârtie cretată, specifică albumelor de artă, cu 80-90 % grad de alb.
Calitatea imprimării – excelentă, bănuim că a fost realizată în tehnica numită ,,tipar digital”. Demnă de laude sunt şi concepţia grafică, tehnoredactarea, paginarea.
Fiecare dintre cele 24 de capitole are ca preludiu, dar şi ca postludiu, câte o fotografie-document, în alb-negru, cu chipuri de ciobani/ arhetipuri ale lamurei fiinţei proto-geto-daco-tracilor şi românilor dintotdeauna sau imagini pastorale (din arhiva-tezaur a soţilor Rusalin & Doina Işfănoni).
Fiecare dintre paginile cărţii are imprimate, stânga-dreapta, câte o coloană de fotografii-portrete, tot în alb-negru, 2x3 cm, ale personalităţilor, din varii domenii ştiinţifice, la care se face referire în carte – circa 180-200, unii dintre aceşti specialişti de vârf fiind citaţi cu câte trei-patru-cinci lucrări fundamentale.
Fotografiile personalităţilor provin din arhiva personală a autorului acestui volum: Victor Ravini.
ALCOR Edimpex se numeşte instituţia care a gerat o asemenea bijuterie editorială, în traducerea (din suedeză) a autorului.
Stilul lapidar, bine ritmat, degajând efluvii danubiene de energie pozitivă te izbeşte încă din prima pagină, aceea a Cuvântului înainte. În numai 40 de rânduri, Victor Ravini te pune în gardă asupra aventurii pe buza căreia eşti în iminentă abandonare (lectura pe nerăsuflate a acestei cărţi), copleşindu-te instantaneu, pe nesimţite, cu numeroase detalii, unul mai interesant şi mai incitant decât celălalt, punţi spre noi orizonturi de lumină, îndemnuri intempestive la meditaţie calmă, profundă, răscolitoare.
El se face că nu polemizează, în aparenţă, cu nimeni, însă acest Abecedar de Identitate Românească, în egală măsură, Enciclopedie a Filozofiei de Viaţă, a Metafizicii Salvării prin Hierofanie şi Hierogamie, în genere: Enciclopedie a Fiinţei Românului şi Românismului, evidenţiind elementele definitorii ale specificului românesc (încifrate/ tâlcuite/ tăinuite în cultura tradiţională, în folclor, antropologie, etnografie, în religie, metafizică, logică, în poezie, poetică şi poietică, în astronomie, astrologie, logică, în gramatică istorică, lingvistică, etimologie…) are un foarte, foarte adânc substrat polemic.
Victor Ravini detonează Everestul de noroi şi Amazonul de prejudecăţi ce apasă, de un secol şi jumătate, pe fruntea şi pe trupul nepereche al Baladei MIORIŢA, spre norocul nostru fără nicio şansă de a o strivi ori de a-i ştirbi strălucirea. Inefabilă.
Primul paragraf din Cuvântul înainte, croşeu de tatonare, este gata-gata să te pună în postura fulgerătoare de knockdown, deşi gala de box nici nu a început: ,,Mioriţa a stârnit discuţii aprinse, controverse, conflicte de interese, vrajbă şi răfuieli. (n.n.: e cât se poate de clar – Gladiatorul/ Marele Lup Alb a intrat deja în arenă). S-a ajuns atât de departe, încât s-a discutat să fie scoasă din cărţi şi uitată. Cum se face ca tocmai una dintre marile creaţii clasice ale literaturii universale să devină inacceptabilă în propria sa ţară? Unde s-a mai pomenit aşa ceva, cu o poezie? De unde atâta ură împotriva ei?”.
După acest seismic, neaşteptat captatio benevolentiae, valurile stârnite încep să se aşeze: ,,Îndată ce a fost publicată, Mioriţa a devenit mărul discordiei între intelectuali. Polemicile lor nu se adresează nicidecum oamenilor din popor care au creat-o, ci îndepărtează atenţia de la mesajul înţelepciunii strămoşilor noştri şi de la valoarea Mioriţei pentru literatura universală.”.
Victor Ravini ne lămureşte, succint, prin lovituri directe, alternative, de stânga şi de dreapta, dar nu demolatoare, ci tot de tatonare, de ce s-a întâmplat aşa: ,,Unii dintre cei mai de seamă intelectuali ai noştri au explicat Mioriţa după cum li s-a potrivit lor mai bine. Alţii au demascat părerile şi optica lor deformată, totuşi acestea încă mai bântuie şi fac ravagii.”.
După care, autorul dă o pertinentă, îngăduitoare explicaţie: ,,Cărturari de bună-credinţă nu admit că ţăranii au putut gândi ceva mult mai abstract şi luminos decât gândesc ei înşişi. Ei explică totul pe dos şi înjosesc Mioriţa. Mulţi greşesc crezând că Mioriţa prezintă o întâmplare adevărată şi că ciobanul ar fi victima unei crime murdare sau pedepse meritate. E vorba de cu totul altceva, nicidecum de fapte concrete.”.
De aici, năduful istoric al cercetătorului Victor Ravini – care se apleacă asupra MIORIŢEI cu atenţie scormonitoare de Argus, întemeindu-se pe noi metode de cercetare, unele din zarea anilor 1995-2012, pe definiţii lămuritoare din teoria literaturii şi pe teorii din ştiinţa religiilor – răbufneşte: ,,Prea mulţi au încercat să ne convingă că ciobanul ar fi criminal, hoţ, pesimist, resemnat, un fatalist ce înfrumuseţează poetic o realitate tragică, pentru a o suporta mai uşor. Ei zic că toate astea ar fi ceva caracteristic pentru noi, întreg poporul român, care cică iubim moartea mai mult decât viaţa.”.
Urmează o buclă, care-i vizează direct pe filosoful, poetul şi dramaturgul Lucian Blaga, demn de Premiul Nobel, şi pe reputatul, la nivel mondial, istoric al credinţelor şi ideilor religioase Mircea Eliade: ,,Chiar şi luminători bine intenţionaţi încearcă să ne asigure că am fi condamnaţi de geografie şi de teroarea istoriei, că orice împotrivire sau luptă ar fi zadarnică şi că singura soluţie e să ne resemnăm. Aşadar, să stăm copii trişti în banca noastră, cum vor ei, să fim slugile altora.”.
După care vine, ca o furtună devastatoare, care spală toate păcatele şi care mântuieşte, vijelie ce poate fi asemănată şi cu o rafală de lovituri directe, din ce în ce mai puternice: ,,Nu Mioriţa să fie scoasă din şcoli, ci nălucirile vătămătoare ale câtorva somităţi orbite de propria lor strălucire, care şi-au pus frustrările personale pe seama ciobanului şi a întregii ţări. Ne-au minţit încă de pe băncile şcolii, ba chiar l-au înşelat până şi pe Nichita Stănescu, care a murit cu durerea în inimă că Mioriţa este şcoala tristeţii noastre naţionale.”.
În finalul pârtiei de lumină pe care ne-o deschide, prin Uvertura la volumul său magnific MIORIŢA. Izvorul nemuririi, Victor Ravini afirmă răspicat, strălucitor şi rece, ca lama ghilotinei care a funcţionat la Paris, în Place de la Concorde, până în anul de graţie 1969, ca semn de avertisment pentru democraţia autentică şi normalitatea sănătoasă, dar şi ca instrument ultracivilizat de lichidare cvasi-instantanee a condamnaţilor la moarte: ,,Noi nu avem o tristeţe naţională. Nu Mioriţa, ci răstălmăcirile câtorva erudiţi sunt o şcoală a tristeţii. N-au vrut să vadă sensul figurat şi luminos al cuvintelor din Mioriţa şi ne-au băgat pe gât propriul lor pesimism. Eu nu polemizez cu cei ce ne-au explicat Mioriţa. Noi, românii, n-avem nevoie să ne-o explice nimeni. O înţelegem cu inima. Am scris cartea asta ca să le arăt prietenilor suedezi frumuseţea sublimă a conţinutului din poemul nostru naţional, în care natura este divinizată, dumnezeirea umanizată, iar omul îndumnezeit. Da, asta îi poate deranja pe unii sau pe alţii.”.
Pe parcursul lecturii consolidându-ni-se opinia că, după acest monumental studiu, pe cât de rafinat şi detaliat, pe atât de înălţător şi grandios, nu cred să se mai încumete cineva, fie şi peste o sută de ani, să realizeze o disecţie atât de minuţioasă, o analiză şi o sinteză teribil de vastă, de-a dreptul eroică – într-o viziune hermeneutică foarte bine cumpănită, cu sute, multe sute de noi judecăţi de valoare, cu mii de conexiuni -, am fost extrem de surprinşi să constatăm că Victor Ravini crede, speră în cu totul altceva.
Iată cum se exprimă într-una dintre epistolele adresate scriitorului Nicu Vintilă-Sigibida, pe care acesta o publică, la pag. 24-26, a revistei pe care a lansat-o ca director fondator: Domnul de Rouă, serie nouă, anul I, nr. 3-4/ 10 octombrie 2016, ediţie dedicată lui Victor Ravini: ,,Mioriţa este o binecuvântare cerească de unde ne vine unitatea limbii şi identitatea noastră naţională, iar acum, când noi toţi o spălăm de dogmele rău voitoare, poemul nostru naţional va pune scânteia la renaşterea demnităţii şi mândriei naţionale şi va face să iasă de sun frunze căzute alte frunze verzi -, noua generaţie, ce va prelua stafeta cercetării cu o documentaţie mai bogată, cu o bibliografie mai amplă, cu o metodologie de cercetare îmbunătăţită şi cu mijloacele de informare ce evoluează de la o generaţie la alta.”.
După care continuă, cu admirabil optimism şi cu încredere tare ca piatra, de monolit bazaltic: ,,Cei mai tineri dintre noi vor duce făclia mai departe, vor face o nouă cercetare a Mioriţei şi vor spăla noroiul cu care a fost împroşcată Mioriţa. Noi toţi împreună o vom repune pe piedestalul unde era la început când Occidentul a fost uimit de frumuseţea spirituală a ciobanului şi a văzut în el un nobil reprezentant al naţiunii noastre. Mioriţa este izvorul fermecat al nemuririi noastre ca naţiune română. De aceea unii o urăsc şi o denigrează. Când aceştia mai sunt şi români sunt trădători de ţară. Ura împotriva Mioriţei este expresia făţişă a urii ascunse faţă de români. Abia aştept să văd cine iubeşte Mioriţa şi cine va mai cuteza să o pângărească, ca să ştim cu cine mergem înainte…”.
Victor Ravini îşi încheie scrisoarea din postura Gânditorului de la Hamangia şi a Cuminţeniei pământului, capodopera din 1907 a lui BRÂNCUŞI, piatră de hotar în sculptura mondială, exprimând starea de comunicare, comuniune şi cuminecare, smereneia în faţa Dumnezeirii, a Absolutului care le rânduieşte pe toate şi stă permanent cu ochii pe noi: ,,Cu toţii suntem paznici la stâna ciobanului din Mioriţa şi o vom apăra de lupi sau de alte lighioane. Vă mulţumesc tuturor caracalenilor pentru atenţia pe care o acordaţi Mioriţei şi pentru bunăvoinţa acordată rândurilor mele, umil păzitor pe pajiştea Mioriţei. Victor Ravini”.
……. … Punem punct acestui comentariu, arhisuficient pentru momentul lansării volumului de înaltă respiraţie enciclopedică MIORIŢA. Izvorul nemuririi, scris de binecuvântatul purtător de Duh Românesc Victor Ravini, care ne lasă convingerea fermă că este un erudit al spiritului european şi universal, bine rumenit/ aurit la flăcările istoriei noastre unice.
El ne dăruieşte şi impresia că poate deveni – dacă nu cumva este deja, dar evită să se dea în vileag -, poate deveni prin osârdie asiduă, dedicare şi manifestare, un Iniţiat în Focul Sacru al Învăţăturii Zamolxiene.
|
Dan Lupescu 11/22/2016 |
Contact: |
|
|
