Poetul Răzvan Ducan ne povestește EMINESCU
Cartea "Poporul de proşti versus Eminescu" de Răzvan Ducan, aflată la a doua ediţie la editura Vatra Veche (prima ediţie a apărut în 2013) este o sumă de poezii dedicate de autor lui Eminescu. E oare bine ales cuvântul sumă? Din punct de vedere matematic, probabil, da. Din punct de vedere însă al conţinutului, cartea nu este o culegere de poezii, cum mi-am închipuit când am început s-o citesc, ci o superbă poveste, care m-a plimbat prin Universul Poetului. M-am lăsat condusă de pana autorului şi am trăit emoţia călătoriei de la un capăt la celălalt al cărţii.
În fapt, am dat de o carte unică în felul ei. Nu este o biografie, nici o trecere în revistă a poeziilor lui, nu este o descriere a iubirii dintre Veronica şi poet, nici a prieteniei lui cu Creangă, nu este o analiză a ideilor filosofice eminesciene, nici a frumuseţii limbii lui poetice. Dar le cuprinde, pe toate, într-o mare poveste- poezie.
M-am întrebat, citind cu emoţie şi bucurie cartea: cum de i-a venit autorului formidabila idee de a pune pe hârtie, în poezie, un tablou de ansamblu al vieţii lui Eminescu? Continutul cărţii emană o mare dragoste şi veneraţie a autorului pentru Marele Poet, pentru poeziile lui, pentru limba lui şi pentru România, în general. Am citit, de-a lungul anilor, multe poezii dedicate lui, fie pentru aniversarea naşterii, pe 15 ianuarie, fie a morţii, pe 15 iunie. Textele cuprinse în carte nu sunt însă doar gânduri ocazionale, ci dragostea pentru Poetul Naţional care îl însoteste pe zilnic pe Răzvan Ducan. E ca şi când, trezindu-se dimineaţa, autorul ar vedea pe iarbă, în loc de rouă, versuri de Eminescu, sau noaptea, cu ochii spre cer, ar zări nu stele, ci numai un Luceafăr.
M-am lăsat cuprinsă de farmecul lumii pe care Răzvan Ducan mi-a oferit-o. Cuvintele poemelor lui sunt şi poezie şi imagine şi muzică, simultan. Dacă ar fi să citez versuri care mi-au plăcut, ar trebui să citez cartea în întregime. Sau, în cel mai rău caz, poezii în întregime, pentru că poeziile, ca şi cartea, sunt un întreg, orice fragmentare le-ar răni. Nu le pot ciunti, trebuie să ofer câteva în întregime!
În "Teii", de exemplu, m-am recunoscut nu numai în iubirea pentru copac (dar cine nu s-ar regăsi în această iubire?), dar şi în cea pentru poezia eminesciană.
Teii ar trebui scoşi din rândul copacilor
Şi trecuţi în rândul sfinţilor,
Pentru minunile înfăptuite la ceasul înfloririi,
În sufletele copiilor şi ale părinţilor.
Teii ar trebui canonizaţi de urgenţă
Şi trecuţi cu roşu în calendar,
Pentru desantul unor bucurii,
În nările şi rotunjimile globilor oculari
Teii ar trebui să fie locuri de pelerinaj,
Biserici să poarte hram cu numele lor,
Aromele să fie ridicate la rang de mir
Şi numele să fie pe buzele tuturor.
O vină poartă şi Mihai Eminescu,
Chiar peste secoli şi-n contumacie,
A adăugat câţiva lucşi luminii teilor,
Cu lucşii versurilor lui de pe hârtie.
Poezia "Dacă" ilustreaza, în câteva cuvinte - dar cu ce forță!- măiestria limbajului folosit de Eminescu:
Un singur cuvânt dacă scoţi
dintr-un poem de Eminescu,
oricare ar fi acesta,
poemul se scurge de conţinut,
ca şi când ai lua dopul de la vană,
ca şi când ai lua aţa care strânge la gură un balon,
ca şi cum ai lua o cărămidă,
o singură cărămidă din barajul unui lac de acumulare.
Presiunea neîntregului smochineşte presiunea întregului
şi fiinţa, ca un fum nevăzut, pierde din duh.
Poem ciobit în concavitatea sa,
din el nu va rămâne decât amintirea plinătăţii,
ca o vană gata pentru îmbăiere,
ca un balon umflat cu aer,
ca un lac de acumulare plin cu apă.
Prin poezia "La Inceput" intrăm în universul folosofic al lui Eminescu:
La început a fost ideea punctului şi apoi punctul,
apoi strigătul reverberat al punctului
a devenit linie dreaptă.
Apoi linia dreaptă a început să muşte din intuneric
şi a devenit rază.
Apoi cerul a multiplicat privirea roată a punctului.
Apoi punctul a murit, dar strigătul lui continuă,
în toate direcţiile, linia dreaptă.
Apoi a fost Eminescu, apoi „La steaua”
Apoi Einstein, apoi E=mc2.
Răzvan Ducan a pătruns, metaforic, în încăparea în care Poetul îsi asternea pe hartie gândurile -"Mereu în chirie"
Teritoriul şi-l delimita
Cu perdeaua de fum făcută de spirtieră,
Şi cu mirosul de cafea.
Nu ridica piciorul, nu ridica glasul,
După roţile dinţate ale stelelor,
Îşi potrivea ceasul.
Aşa se ferea de frig şi de lumea de-afară,
Lăsând în încăpere doar razele nopţii,
Să apună şi să răsară.
..........................................
...........................................
Merele lui Newton nu aveau ce îi face,
Gândurile lui învingeau gravitaţia,
În neliniştita sa pace.
Aştrii i-au fost sigură casă de reverie,
Nimic al lui pe pământ,
Mereu şi mereu în chirie.
Având o formaţiune universitară tehnică, Răzvan Ducan a transpus - prin matafore legate de legile matematice şi fizice - atemporalitatea operei Eminesciene. "Eminescu şi clopotul lui Gauss" este titlul unei poezii de o mare intensitate emoţională, cu multiple rezonanţe.
În statistică, biserica are pereţi variabili.
Inconstant e şi numărul de Dumnezei.
Credinţa este pe o plajă largă a dogmelor.
Un puzzle este şi cerul, imposibil de rezolvat,
cu toată bătaia de tobă a speranţelor şi temerile noastre.
Pe spinarea luminii strălucesc şi solzii şarpelui primordial şi nodurile din toiagul lui Sfântu Petru.
Acesta este Timpul Universal al bobului de mac,
ce face reverenţe bobului de linte.
Aici, sub clopotul lui Gauss,
sub toate curbele pământului,
a fost înghesuit, cu bunele şi cu relele lui,
poporul român.
Dar aici, în clopotul lui Gauss,
este şi Eminescu,
sub formă de limbă de clopot,
limbă cu care se bate sfinţenie
în carnea statisticii,
şi astfel cifrele trăiesc.
Eminescu nu se vede, fiindcă,
asemeni firelor chirurgicale resorvabile,
a fost resorbit de clopot.
Acum, clopotul are memorie
prin conştinţa numită Eminescu.
Cu verbul său viguros,
acesta bate atemporalitate!
Ar mai fi multe poezii de mentionat, fiecare în stilul si cu ideea ei. Găsim unele pline de umor, ca "Planetii", (Planeţii i-au uns robineţii / Perseidele i-au umplut toate blidele. /Luna plină l-a hrănit cu conul ei de lumină, / Iară stelele din depărtare /S-au lăsat desfăcute cu chei tubulare.), sau "Eminescu si Creangă", altele romantice, ca "Eminescu si Veronica", "La Iasi" si "Eminescu si Veronica la Viena". Unele poezii au un ton amar, chiar revoltat, cum este "Eminescu în cămaşă de forţă": Cămaşa de forţă în care l-au pus pe Eminescu / Avea ţesătură concentraţionară, / De intrigi pe bătătură, de intrigi urzite pe urzeală!, sau "Eminescu la Bellu":L-au astupat imediat, ca şi când ar fi vrut / să scape mai repede de el, / i-au bulgărit sicriul / şi totul mirosea / mai mult a măcel. Iată si verdictul lui Razvan Ducan despre limba lui Eminescu, în "Veriga Lipsă": Fără Eminescu / Limba Română ar fi fost şi acuma pusă în gips./ Am fi umblat pe stradă / trăgând anevoie greutăţi de cuvinte.
Fie-mi iertată aceasta cronică neconventională, în care citatele sunt poate prea numeroase si prea ample. Nu puteam însă face altfel, trebuia să las vocea autorului să vorbească!
Îndrăznesc să cred că volumul de fată, cu o sponsorizare pentru design si ilustratii, s-ar bucura de un succes deosebit la orice târg international de carte din lume.
NR: Răzvan Ducan, membru al USR filiala Cluj, are numeroase volume publicate, precum și o bogată activitate culturală. În anul 2014, de ZIUA CULTURII NAŢIONALE, la statuia lui Eminescu din Tg. Mureş, în faţa a aproape o mie de oameni, a fost distins cu “Placheta EMINESCU” , dictincţie acordată de către Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş „unor personalităţi ale judeţului Mureş care susţin cu profesionalism şi implicare actul cultural autentic”. A fost distins şi cu alte numeroase premii pentru poezie şi pentru reuşitele culturale, în general.
|
Veronica Pavel Lerner 11/22/2016 |
Contact: |
|
|
