- Cuvinte despre Leonard Cohen , când soarele a intrat în mare... -
Tatăl său, domnu’ Cohen, comerciant de textile, l-a vrut şi pe fiul său, Leonard, tot în branşă. Se potrivea unui evreu, şi nu se trăia rău de pe urma vânzării şi cumpărării de stofe, pânzeturi, mătăsuri.
Numai că Leonard Cohen era de o altă stofă. Poet, compozitor, romancier, desenator, cadru universitar, călugăr, iubitor de femei şi de-mpliniri artistice, boem, nesupus, ambiţios, trăitor după capul lui. Nu ducea paharul la ureche, iar ţigareta apare pentru Leonard Cohen la „persoana întâi”. De fapt, omul acesta este un monument artistic. Pe gustul meu, al tău, al oricui are măcar o fărâmă de sensibilitate şi inteligenţă. Cine l-a văzut în unul din concertele din cadrul marelui său turneu mondial, să zicem la Tel Aviv – Ramat Gan ( pe Stadionul local ), sau la Bucureşti, ori în Spania, sau oriunde, nu uită fiorul de emoţie adevărată pe care l-a încercat în contact cu harul acestui magician al artei muzicale şi al cuvântului-poveste. La fel stau lucrurile chiar și numai dacă-l urmăreşti la televizor, sau pe video, ori măcar pe eşantioanele de artă de pe internet. Eşantioane, frânturi mai mici sau chiar mai mari de cântec şi poezie, de viaţă, de esenţă, de iubire, de resmnare şi speranţă, de sugestie, de adevăr – un adevăr numit Leonard Cohen...
Inalt, condescendent, modest, parcă uşor vinovat de un lucru bun, evlavios faţă de publicul său, cu pălăria-n mână, la piept, cu capul plecat şi uşor alintat – asta-i!, pare că zice el, zâmbind, sunt un artist - bun, mai puţin bun, mă plăceţi, sau poate nu, eu sunt al vostru, bucuros că mă acceptaţi, că mă apreciaţi, că mă adoptaţi. Mulţumeşte aplauzelor care-l fac fericit şi-şi sprijină uşor capul, într-o parte, pe umbra decorului, într-o scenă nu prea luminată. Lumina vine pe ascuns, treptat, din muzică, din vocea care cântă, într-un fel de recitare. Undeva el spune, într-un interviu mi se pare, că în spatele fiecărui poem al său se află o chitară, iar în faţa omului cu chitara există o femeie. Poemele lui Leonard Cohen sunt, fiecare, o poveste. O poveste sentimentală şi îngândurată, scrisă cu cerneala sufletelor noastre. E poet, e compozitor, e cântăreţ. Cântecele sunt de un sincretism armonios şi distilat, esenţial şi diurn; cuvântul şi melodia şi ideea şi sentimentele, lacrima şi surâsul, sunt într-o îmbrăţişare simultană, gravă, constituindu-se în clipa electrocutantă, plină de plăcere şi vis, de viaţă, dar și melancolie.
Muzica lui Leonard Cohen este ca un asfinţit continuu, un răsărit în contra-sens, fascinant în farmecul regresului învingător, o înaintare spre iminenţa destinului oricărui om. Este un asfinţit lent, senin, împăcat cu sine însuşi, regretabil şi demn, împlinit şi aureolat, cuminte şi obosit. Puţin. Numai puţin obosit. Numai puţin dezamăgit. Numai puţin îndurerat. Dar străluminat de farmecul dăruirii de sine, de clipa când raza de lumină devine roşietică şi melancolică şi violetă, şi păcat că e aşa de frumoasă şi-atât de repede, prea repede, trecătoare. Dar chitara şi orga vibrează în subtext, iar poetul parcă spune: eu n-am trăit şi nu trăiesc degeaba, vă dau bucuria simţământului că suntem oameni adevăraţi. Atâta pot, atâta fac. (Subtilă şi orgolioasă modestie!).
Leonard Cohen e o muzică poematică el însuşi, prin viaţa lui, prin opera lui, prin mesajul lui. Unele tonuri sunt social-individuale. „Toată lumea ştie că acu-i momentul/ Toată lumea aşteaptă semnul nevăzut,/ Toată lumea ştie că cei buni au pierdut./ Toată lumea ştie că jocu-i trucat,/ Săracu-i sărac şi bogatu-i bogat,/ Ai o şansă la mie,/ Toată lumea ştie.” („Toată lumea ştie”, în traducerea lui Mircea Cărtărescu). Acest preot-trubadur al unei religii proprii, închnindu-se mai mult jurnalului său, decât oricărui text sacru – cum singur recunoaşte - ştie bine să spună ce simţim, ce gândim şi nu ştim spune. Vocea lui fermecător degradată, ca de fumător împătimit, e înfăşurată pe vântul înserării, plutind printre noi, între şoaptă şi poveste de bunic primăvăratec, are farmec unic şi e mai frumoasă decât însăşi vocea lui de când era tănăr şi frumos, şi iubit, şi înşelat...
S-a căutat pe sine permanent şi, spre deosebire de atât de mulţi artişti, s-a găsit pe sine, prin inefabila nedesăvârşire a permanentei deveniri. Trubadurul acesta vagabond, evreu canadian, ne bântuie sufletul cu chitara, cu vocea, cu prietenii lui artişti, cu pălăria pe ochi, pe nas, pe bărbie. Îngenunchiend. Faţă de toţi. Pe scenă. Nu melodramatic, ci umilit şi cufundat în mierea de penumbră a dăruirii de sine. Şi la aplauze, înfloreşte discret, cu capul descoperit, frumos şi semit, nu negustor de stofe, ci ucigaş din dragoste.
Trebuie să vă mai redau încă o poezie de Leonard Cohen. Trebuie! E-un farmec acolo de aventurier, de nebun de iubire, iar el e-un pătimaş orbit de tot ce e mai frumos şi bun pe lume: Femeia! Femeia iubită. Ascultaţi: „Am două bucăţi de săpun,/ mirosind a migdale,/ una pentru mine şi una pentru tine./ Pregăteşte baia,/ Ne vom spăla unul pe altul.// N-am bani,/ l-am omorât pe farmacist.// Şi uite un vas cu ulei/ chiar ca în Biblie,/ întinde-te-n braţele mele,/ îţi voi face pielea strălucitoare.// Nu am bani./ L-am omorât pe parfumier.// Priveşte prin fereastră/ la prăvălii şi la oameni./ Spune-mi ce mai doreşti/ Şi-am să-ţi aduc imediat. // Nu am bani./ Nu am bani”. Leonard Cohen cântă, prin versurile lui de o viaţă, iubirea, eşecul ei, prietenia, trădarea, revelaţiile religioase, spiritualitatea, sexul, puterea, neputinţa, acceptarea sorţii, a vieţii aşa cum e ea, bună sau rea. Leonard Cohen murmură melodic Omenescul.
Vagabondul înţelept cântă parcă într-o tavernă. Sau chiar pe stradă. Citez din „Boogie Street”: „Un gât de vin, o ţigaretă/ şi-acum o şterg din nou;/ mi-am acordat în chicinetă,/ bătrânul meu banjou./ Sunt aşteptat. E-un trafic des./ Dar loc tot mi-am găsit./ Eu sunt ce sunt, iar ceea ce-s/ e iar pe Boogie Street.( Traducere de Şerban Foarţă şi Cristina Chevereşan).
Dar să nu uităm, la evrei, cine se numeşte Cohen este – după cum bine se ştie - din vechea castă a preoţilor, a cohanimilor. Nici el nu uită acest lucru, şi-n muzica şi scrisul său există un aer mesianic, tulburător, cu aură de supravieţuire. In faţa a circa 50.000 de admiratori de pe Stadionul din Ramat Gan, lângă Tel Aviv, pe scena înconjurată de pancarte pe care era scris „Pace”- în ebraică, în arabă şi în engleză, Leonard Cohen a spus, adresându-se poporului evreu (şi lumii întregi), electrizând delirul fascinaţiei: „Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească!/ Să lumineze Domnul faţa sa peste tine şi să te miluiască!/ Să-şi întoarcă Domnul faţa spre tine şi să-ţi deie Pace!”...
Este „Urarea cohenilor”. Este o urare care pleacă din nou, prin el, spre toţi oamenii lumii. Cu linişte, în şoaptă, cu speranţă. El o duce cu sine şi o împarte lumii, bună şi nebună. Sensurile acestei incantaţii sunt adresate, în acelaşi timp, tuturor trăitorilor clipei globului pământesc... Leonard Cohen cântă, recită, dăruieşte... Îngenunchiat, frumos, copleşitor.
... Era noapte, târziu, pe stadionul din Ramat Gan;
dar soarele încă mai apunea.
( Din volumul de reportaj literar „Dragoste si parfum de portocala” ).
|
Roni Căciularu 11/18/2016 |
Contact: |
|
|
