Jocul mirărilor de Lucia Pătrascu
Motto: Durerea e inimă străpunsă de lancea amintirii
Doar ascultă.
Carte scrisă pe o ,,revelatie a unei trăiri tainice”, iconic-biografică, din sursă-materie psihică, reprodusă figurativ. Între realitate si fictiune neexistând bariere. Fractalitatea temelor-întâmplare legându-se într-un fluid ,,sentimentalism înduiosător”, într-un ,,bocet al amintirii omului iubit”. Din care lacrima cuvântului scris îsi hrăneste taumaturgia reînvierii ,,timpului pierdut”.
Procedeul de bază a stilisticii epice – Lucia Pătrascu – este tautologia. Expresiile sintactico-morfologice, ale naratiunii ei, aparent ancombrante, ,,însumează” umilitatea în marele devotament-deferentă a meditatiei retrospective.
Prin repetarea unor cuvinte, cu acelasi înteles (pleunamatice) ca heteroforme ale unei intinatii lingvistice reconciliabile. Mereu însotită de îngerul-guard al pietătii, memoriei-confesiune. Atât de vrednică reusită a scrisului memorabil, comemorabil.
,,Îngerul era pornit să omagieze un vernisaj de umilităti, trecând prin om de-a dreptul, în nopti siameze”.
Timpul ce însoteste spatiile-labirint, cu treptele sale existentiale afective, schimnice: prezentul, trecutul în mod deosebit, se hrăneste dintr-un timp-strămos, ancestral, transformându-se în havuzul estimp-în timpul ,,acesta si acum”; interpret al cascadelor trecutului, ori, mai larg, al a-temporalitătii. Această substantialitate a cărtii, Jocul mirărilor, ne pune în dezbatere, dincolo de ,,parcursul temporal”, starea aprehensivă si extrasensibilă a autoarei – eul artistic si totodată fizic, în două incluzive planuri referentiale.
Acestei stări, i se alătură ,,constiinta dubitativă”, de percepere a unor realităti trăite ca un vis în fulgurantele amintirii. Care irizează limitele privirii în oglinda îngrijorării, tristetii si bucuriei, până la marginea disperării Narcisiene – de scufundare în sine, cu tot cu oglindă. Până în pragul saltului ................ în ,,focul purificării in-sinelui”.
Măiestria de a se hrăni din ,,ancestral”, vine, în epicul acestei cărti, din experienta scriitoricească a Luciei Pătrascu. Din alte cărti zidite, cu migală si neastâmpărată perseverentă, despre orasul-târg arhitectural, Brăila.
Dar, fără îndoială si din marea izbândă a poeziei, Lucia Pătrascu: peregrin liric în cetatea unui suflet însetat de lumină si iubire. Poezie, care, în ,,proza mirărilor”, în această realizare bi-referentială, devine un talisman, un ,,apotropeu”. ,,Dacă dragostea are manifestări de aprehensiune dăunătoare, poetul repară această ,,daună” printr-o misiune antropopaică.
În planul ,,eului artistic”, eroina Lelia îsi povesteste viata din momentul mortii mamei, până dincolo de viata de adult, plină de suferintă si bucurii trecătoare.
În planul ,,eului fizic”, persoana a treia, dă drept persoanei întâi de ,,suveranitate jertfelnică”.
Planul imaginar dialoghează cu cel real, prin aceste pronume ............., fiecare fiind în stare să-si împrumute cu generozitate linia comună de demarcatie a sentimentelor trecute si prezente.
Femeia – persoana a treia, pe acest hotar semantic temporal: trecut-prezent, nu are nume. Dar conversează cu numele ei sfânt de copil - Lelia. Doar în finalul cărtii, destinele se unesc în pocalul mirărilor lucide, elucidate. Lelia devenind reală si pământeană.
Iată, adevărul, asa cum este el, dincolo de opinii generale: Lucia Pătrascu, veti recunoaste si dumneavoastră, lecturând-o, a devenit o prozatoare brăileancă importantă, din ce în ce mai stăpână pe reprezentarea imaginii în text, a personajelor active, pasive, în spatiul dramatic al evolutiei lor.
,,Hai fetito, ia să vedem! ... Să ne amintim”, (dialog între ,,ea” si ,,ea”)
Si, descrierea persoanei a treia. Printr-o frumoasă variatie a respiratiilor vorbirii.
,,Femeia oftă. Ochii îi alergară după tigările de care nu se putea lipsi. Încercase, dar ...Pachetul început ieri era la îndemână. A scos cu nerăbdare o tigară, a frământat-o usor între degete. Ascultând cu plăcere fâsâitul uscat al tutunului, a aprins-o cu un gest hotărât, trăgând cu sete primul fum. Aruncă bricheta pe pat, s-o stie lângă ea, la nevoie. Inhală cu poftă un fum, si încă unul... Asa!”
Acest text, desigur spontan, exprimă prin descrierea detaliilor spatiale ale unui obicei, ale unor deprinderi, plăceri vicioase, nelinistea, tulburarea viitoare. De a te întoarce în .... simturi. De parcă, această întoarcere e o ,,inhalare” a sufletului ,,cu fum”.
Intimitatea amintirii, călătorie în orice intimitate, e un ,,freamăt” (a frământat-o între degete). O nerăbdare (a scos cu nerăbdare o tigară) arzătoare (tigara).
Chiar amintirea e un motiv emotional, existential ca o ,,tigară, de care nu te poti lipsi”.
,,Încercase, dar!”. Iată dubitatia: ,,ne putem lipsi de amintiri, ori nu?”
Tot în acest text, putem observa, ceea ce as numi eu ,,transferurile sublimale ale amintirii”: bricheta ca obiect declansator a focului, iluminării anevoioase a încetosării amnezice:
,,Aruncă bricheta pe pat (figuratie e expresiei: aruncă ...................pe pământ) s-o stie (să-si amintească) lângă ea (trebuincioasă) la nevoie (în aprinderea focului).
Aceste ,,figuri literare” abundă proza Luciei Pătrascu. Dialogul între estetic si fizic, între real si imaginar, este frecvent folosit:
,,Fii fată cuminte si nu mai ofta! (ea si ea). Ce ai cu timpul de atunci, care, e adevărat, este si timpul tău de acum? (planele temporale).
Lucia Pătrascu si-a consolidat expresia romantică, poetică, în proza ,,mirărilor”. Cartea ei deapănă povestiri pline de farmecul alegoriei. Fraza fuge din abstract în concret, din aluzie în sugestie, prin constructul imaginii unice. Cu tendintă de idealizare eseistică a unor sintagme filosofice:
,,Cerul si Pământul, se întruchipau în clepsidra trecătoare pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o fiecăruia, atunci, la începutul lumii, ca pe o zestre vremelnică”.
Totodată, întâlnim metafore de opozitie. Metafore magice. Metafore obscure. Sustinându-si proza liric, pe limita psihologiei întristării, îngândurării, însingurării:
,,Usile vietii vor fi încuiate sau descuiate?”; ,,să rătăcească prin labirintul nepăsării”, ,,înselăciunea nisipurilor miscătoare, care i-au împotmolit traiul, aici, pe Pământ”.
Întâlnim în această desfăsurare de proză lirică, din partea de început si de ....mijloc, o bruscă satisfactie de a trăi în istorie. Istoria literaturii universale sau istoria modernă a Brăilei.
Lelia îsi sfârseste singurătătile sensibile, o parte din ele, odată cu întâlnirea lui Virgil Dumsa, al cărui portret este desenat fără ocolisuri cromatice, meditative:
,,Glasul baritonal, se armoniza perfect cu fizicul său distins. I-a plăcut că nu s-a repezit, ca atâtia alti bărbati, să-i sărute mâna”.
Aparent, poti crede că Lelia a renuntat la lirism. Dar acesta este chiar un scop elaborat.
Scriitoarea pune în corespondentă psihologia ,,vorbitorului – persoana a III-a”, cu starea ei spirituală, intelectuală. Nedesprinsă decât aparent de vocea interioară a Leliei de ieri, din timpul durerii continue.
Sfârsindu-si amintirile în ...străinătate, Lucia Pătrascu nu-si înstrăinează amintirile ,,natale”. Stadiile lirice sunt asezate în matca lor. Ele nu mai suferă de recondescentă, de ,,păcatul înfloririi”. Dimpotrivă, de o stringentă nevoie de contopire cu realitatea. Cu voracitatea-veridicitate a prezentului, asa cum este: pierderea casei părintesti, reazemul în valorile umane universale, ori în ,,marea citadelă” a culturii universale – Brăila.
Virgil si Lelia sunt îmbrătisati de o ...garoafă. Ca doi adolescenti într-un ,,burg medieval”. Călătoresc prin Paris, prin bistrouri, prin biblioteci. La Moulin Rouge, despre care aflăm:
,,Că în martie 1890, la cel de-al saselea Salon al independentilor, Henri deToulouse-Lautrec, a prezentat ,,Dansul la Moulin Rouge”. Că ,,Templul Amorului a fost construit pe la 1777-1778”.
Si Lelia, nu renuntă la visare. Nici în finalul cărtii. Cum altfel decât mirându-se.
,,Sub ochii săi, Dunărea îsi unduia lenesă valurile împovărate de povesti, culese din generatie în generatie.
Vârfurile sălciilor se plecau cu resemnare sub ceata înserării...Vapoarele îsi dansau valsul în ritmul albastru al amintirilor... În zare, muntii Măcinului, stiam că sunt acolo dintotdeauna pentru a întregi orizontul. Lelia simti că jocul mirărilor sale se apropie de sfârsit....”
Lucia Pătrascu. O scriitoare pe care o poti cunoaste citindu-i proza din: Evantaiul albastru, Darul. Poezia din cărtile: Cunună la nunta de aur (2008); Cu anotimpurile în viată (2009); Rugă, poezie religioasă (2011); Fluturi de iubire (2012); Pe plai de baladă (2014); Poeme îmblânzite - poemas domados (2015).
Literatura ei de atitudine morală si civică: In memoriam...Colectiv, poeme (2016).
Critica ei literară: Întâlnire cu o carte (2016). Si cele patru volume de poezie pentru copii: Zoo-alfabet (2009); Roade timpurii pentru voi, copii! (2012); Teatru scurt pentru copii (2013); Zoo-adivinanzas ; Zoo ghicitori (2013).
Saisprezece cărti scrise de Lucia Pătrascu. Scriitoare prodigioasă a literaturii brăilene, care reliefează stilul clasic ce poate fi oricând un ,,beneficium alicui dare”, dincolo de individualitatea titanică a ne-mirării.
|
