Rosa del Conte
Dacă unii dintre intelectualii români se plâng de „strâmtarea” limbii române, motiv de nerecunoaştere universală a culturii noastre, sunt însă unele personalităţi străine care s-au aplecat cu acribie şi obiectivitate asupra multor creaţii româneşti. Dacă ne referim numai la Eminescu, exegeţi de seamă i-au studiat creaţia, l-au tradus sau au publicat lucrări de referinţă: Carmen Sylva şi Mite Kremnitz (primele sale traducătoare), Carlo Tagliavini, Mario Ruffini, Ramiro Ortiz, Umberto Cianciolo, Gino Lupi, Alain Giullermou, Amita Bhose, I. Kojevnikov, Xu Wende, Brenda Walker, Jean Louis Courriol, Maria Teresa Leon şi Rafael Alberti etc., etc. Şi mai este necesar să mai adăugăm un „dacă”. Dacă aceşti „străini” i-au tradus sau comentat elogios creaţia, stabilindu-i locul în universalitate, ce putem spune despre unii conaţionali (nomina odiosa), care l-au considerat scriitor minor, protolegionar, dăunător culturii naţionale, nul ca valoare, doar un cadavru din debara de care trebuie să ne debarasăm. Corul detractorilor s-a mărit, de la Al. Grama până la Moses Rosen, I. Negoiţescu (după ce a publicat excelentul vol. Poezia lui Eminescu) Virgil Nemoianu, Cristian Preda, R.H. Patapievici, Cezar Paul Bădescu, L. Boia etc.
În contrast cu aceşti denigratori de profesie, readucerea în actualitate o mare personalitate a culturii universale.
Rosa del Conte s-a născut la 12 aprilie 1907, în localitatea italiană Voghera. Licenţiată în litere (cu o teză de estetică) la Universitatea din Milano, în 1931, cu magna cum laude, şi-a desfăşurat activitatea didactică în România, între 1942-1950, predând limba şi literatura italiană la Universitatea din Bucureşti, Câmpulung şi la Universitatea din Cluj, apoi în Italia, la Universitatea din Milano (1948-1963) şi la Universitatea din Roma (1957-1978), predând limba şi literatura română.
Prin întreaga sa activitate didactică şi ştiinţifică, Rosa del Conte a făcut cunoscută Europei reperele fundamentale ale culturii române, prin publicarea lucrărilor : „Eminescu e Pascoli, 1957; Mihai Eminescu o dell’Assoluto, 1963; în rom. 1990, 2003; La sensibilitá e «forma cea dintâi», 1964; Leopardi ed Eminescu, 1979; Eminescu, poeta metafisico, 1982, Tudor Arghezi (Invito alla lettura di Arghezi: Inno all’Uomo, 1967; La funzione dell’ambiguitá nel linguaggio poetico di Arghezi, 1970) şi Lucian Blaga (Il senso di Dio nella lirica di un poeta rumeno contemporaneo: Lucian Blaga, 1950; La lirica di Lucian Blaga, 1952, 1967; Transfigurarea mitului folcloric în ultima dramă a lui Lucian Blaga: Arca lui Noe, 1969; La lirica di Lucian Blaga; Poesie 1919-1943,1971) ş.a. Este autoarea studiilor: Le colinde religiose nelle letteratura popolare rumena;Dante in Rumania; Carlo Goldi e la filologia rumena; Questioni di linguistica rumena” .
Au fost temeiuri de a fi onorată cu titlul de doctor honoris causa a universităţilor din Bucureşti (1972), Cluj Napoca (1991) şi Iaşi (1998), iar sub mandatul acad. Eugen Simion, care a cunoscut-o, a fost primită ca membru de onoare din străinătate al Academiei Române, la 8 noiembrie 1994.
Lucrarea sa fundamentală este Mihai Eminescu o dell’Asooluto. Studi e Testi ( Modena, Societatá Tipografica Editrice Modenese, 1963, 482 p.), considerată de Mircea Eliade, într-o recenzie din 1963, „fără îndoială, cea mai vastă monografie închinată, într-o limbă streină, lui Mihai Eminescu” , „preţioasă pentru alte motive. Pentru întâia oară opera poetică a lui Eminescu este analizată şi interpretată în întregimea ei”; apoi, sunt analizate postumele, ciornele, variantele eminesciene, care „toate cuprind fragmente de o neaşteptată frumuseţe”, „luminate cu atâta competenţă, erudiţie şi penetraţie de Rosa del Conte. Cartea aceasta deschide atâtea noi perspetive în interpretarea lui Eminescu, încât se cere recitită şi meditată pe îndelete. Geniul lui Eminescu ni se revelează încă şi mai excepţional decât îl cunoaştem până acum” .
Criticul şi istoricul literar, eminescologul de excepţie, Mihai Cimpoi, un redutabil filozof al culturii, fondatorul şi conducătorul / moderatorul Centrului Academic Internaţional „Mihai Eminescu” şi al Congresului Mondial al Eminescologilor, ambele de la Chişinău, a purtat, în 1991, un pertinent dialog cu reputata savantă, despre facerea acestui studiu („căruia i-am dedicat ani din viaţa mea” şi care „a fost scris înainte de toate pentru mine” ), despre impactul asupra specialiştilor şi publicului, originalitatea creaţiei eminesciene. Deşi tipărită în 1963, cartea a fost ignorată în România „care ciopârţea cu neruşinare textele şi făcea din «Împărat şi proletar» o proclamaţia premarxistă” ). În diaspora, însă, cartea a avut un succes scontat, datorită recenziei lui Mircea Eliade, succes explicat de Mihai Cimpoi prin „perspectiva interioară asupra operei eminesciene, [întrucât] nu v-au preocupat influenţele, ci poetul însuşi crescut pe solul fertil al tradiţiei autohtone” , al „severei tradiţii”.
Excelenta cunoscătoare a culturii şi mentalităţii româneşti, Rosa del Conte mărturiseşte că „intuiţia humusului arhaic, format din stratificări profunde şi asimilări culturale «anonime», nu a fost neaşteptată şi fulgerătoare. Este un gând – şi să-l numim chiar intuitiv – care m-a însoţit dintotdeauna, adică de când aflată în contact cu spiritualitatea voastră exprimată atât prin folclor, cât şi prin artă, am văzut vorbindu-se de «specific românesc» . Înarmat cu o solidă cultură filosofică şi filologică, M. Cimpoi o „provoacă” pe Rosa del Conte să se pronunţe asupra religiozităţii eminesciene: „Credinţa lui Eminescu e înainte de toate «pietas», adică fidelitate faţă de poezia gesturilor rituale, faţă de sugestia atmosferei de umbră punctată cu lumini, faţă de farmecul melodic al psalmodiilor, al cadenţelor, al sunetelor de clopot, cărora le-a răspuns – în depărtatele zile ale copilăriei – un tremur profund şi indefinibil al inimii sale, care se simţea într-un unison misterios cu emoţia religioasă – făcută din durere, remuşcare, invocare, speranţă” . Alte afirmaţii de excepţie ale eminescologului italian consemnate în acest splendid dialog merită consemnate: „În Eminescu nu există conceptul de vină în sens creştin (păcat); nici acela a unui rău ontologic: astfel este numai devenirea, trecerea” ; „Cristos al lui Eminescu se aseamănă prea mult cu Cristos al luiHegel [...] şi că pentru o clipă – este un fulger al gândirii – Iisus Cristos se oferă în măreţia misiunii sale mediatoare între natura indiferentă şi abstracţia Ideii” .
Rosa del Conte nu ne îndeamnă să aruncăm „cadavrul din debara” (Patapievici), pentru că e „nul” (Cristian Preda), ci trebuie să-i recunoaştem lui Eminescu, cum a zis şi G. Călinescu, vocaţia sa către universalitate. „Nouă ne revine – afirmă cu deplin temei exegeta – o datorie: să-i asigurăm asimilarea prin intermediul cunoaşterii”, arătându-ne, pragmatic, şi modalitatea asimilării prin „cele două instrumente cele mai eficiente”, adică „exegeza şi mai ales comentariul amănunţit al textelor, traducerilor” .
Cartea Rosei del Conte, Eminescu sau despre Absolut, a apărut nepermis de târziu în România, în 1990, la Cluj Napoca, în traducerea şi cu prefaţa lui Marian Papahagi, cu un cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, iar ca postfaţă, recenzia lui Mircea Eliade din 1963. Demersuri de traducere „pe bucăţele a lucrării ei” (Eta Boeriu) au fost desigur. Unul se datorează scriitorului Teofil Răchiţeanu, profesor strălucit în Munţii Apuseni, care, prin intermediul traducătoarei Eta Boeriu, a ajuns cu o scrisoare, în 1974, la Rosa del Conte. Publicăm răspunsul Rosei del Conte, un adevărat document literar şi care spune multe despre scrupulozitatea şi seriozitatea exegetei eminesciene:
„Nobile prieten întru Eminescu,
De multă vreme sunt datoare cu un răspuns la scrisoarea Domniei Tale, de-o autenticitate mişcătoare. Mă vei înţelege dacă o spun că însăţi sinceritatea mărturisirii tale m-a împiedicat să-ţi scriu cuvinte convenţionale cu care scriitorii profesionişti răspund admiratorilor lor. Sunt şi eu o fiinţă singuratecă, aidoma dumitale, chiar dacă o prea lungă viaţă de luptă grea m-a constrâns adesea să cobor în arenă pentru apărarea valorilor şi idealurilor în care cred; şi ştiu cât poate fi rănită o sensibilitate delicată de golul retoricii care atinge până şi stilul epistolar. Voi încerca, deci, să fac posibil, cu orice preţ, să aveţi un exemplar din cartea ce place încă, până şi mie, chiar după zece ani. Ştiu că este o carte pură pe care de-a lungul anilor am purtat-o în suflet, chiar dacă apoi ea a izbucnit în afară aproape dintr-odată. Gândind-o, am încercat atâta bucurie, încât un singur lucru nu-mi place – acela, e un fel de a spune, de a o fi terminat. E un fel de a spune, deoarece, dacă mi-aş fi regăsit acea stare de graţie, ştiu că Eminescu ar putea încă să-mi încredinţeze câte ceva din acel secret inepuizabil care este poesia.
În ce priveşte gândul ca dumneata să o traduci, ştii prea bine că, chiar în spatele argumentărilor practice ipocrite, dar perfect credibile, pe care, de fapt, realitatea le reprezntă prin lipsa de hârtie, nicicum ea nu ar putea fi prezentată în haină românească în toată unitatea ei, iar a o fragmenta nu are sens, deoarece cele două curente conductoare ale exegezei, filosofic şi filologic, se completează firesc. Pe fragmente – răstămălcind-o -, cartea a fost îndeajuns jefuită de către acei ce au ţinut-o în ladă fără să o citeze:«timp» şi «absolut» devenind adevărate ingrediente obligatorii – cuvinte potrivite în sensul rău al termenului – pentru feluriţi eminescologi de duzină.
Şi apoi, independent de aceia care s-au servit – şi nici măcar bine -, pe cine ar mai interesa o carte aidoma? Ne trebuie curăţenie de inimă pentru a citi poeţi, dar şi pentru a ne apropiua de anumiţi interpreţi, critici, de poezie. Eu consider – şi nu mă judeca orgolioasă – că sunt foarte puţini cei care astăzi pot avea privilegiul de a simţi ceea ce este de valoare în actul creaţiei, ba chiar şi cei ce, cu umilinţă, dar cu pasiune dezinteresată şi totală, se apropie de interpretul operei create.
Sper să te întâlnesc. De fapt, de ce să sper? Ne-am întâlnit deja. De aceea, te conjur, ca o veche prietenă, să răspunzi cu curaj la chemarea interioară, dacă daimonul tău te vrea poet. Această lume pustiită de aridul vânt al vulgarităţii grosolane şi al indiferenţei ucigaşe are nevoie de poezie: nu de aceea ce «se consumă» ca orice altă marfă pe foi tipărite, ci de aceea ce o restitui omului dinlăuntru, o lume necontaminată (pură). Întreagă şi numai pentru el.
Cu această urare, vă mulţumesc.
A D-voastră,
Rosa del Conte”
Rosa del Conte se stinge din viaţă la Roma, la 30 aprilie 2009, la venerabila vârstă de 102 ani, lăsând posterităţii imaginea unui mare intelectual european, cu dragoste şi simţire pentru cultura atentică. Pentru România a fost, neoficial, un adevărat ambasador cultural, determinându-l, de pildă, pe teologul von Balthasar să declare, după citirea cărţii Eminescu sau despre Absolut: „Noi ştim atât de puţin despre România şi trebuie să scoatem la lumină tot ceea ce în această Ţară este căutarea lui Dumnezeu [...] Este fascinant să vezi omul în căutarea divinului mereu şi pretutindeni şi cu o asemenea dorinţă de puritate şi adevăr (sublinierea îmi aparţine”)( Rosa del Conte) .
Cărţile Rosei del Conte dedicate scriitorilor români, şi în special cea consacrată lui Eminescu, cunoaşterea pertinentă şi obiectivă a realităţilor româneşti, este o lecţie de bun simţ pentru unii dintre intelectualii români, aşezaţi cu rosturi şi posturi în cultura română, pe care o defăimează.
|
Tudor Nedelcea 11/14/2016 |
Contact: |
|
|
