Despre ,,a” mic de mână, ,,A” mare de tipar,
Scoala de ieri si scoala de astăzi
Dragii mei,
Privesc, printre altele, cum în fiecare dimineata, părintii îsi duc pe cei mici spre scoală. Îi ia de mână, îi urcă în masină si... Acolo, totul! Învătători, profesori, drepturi si iar drepturi! Cât despre îndatoriri, deocamdată nimeni nu îndrăzneste a scoate o vorbă. ,,Mde, etrebuie să aibă si chestiunea asta un dus, si un întors” - îmi soptesc eu mirat în barbă. Alteori, de la fereastra sufletului, mă uit la câte un bătrânel, cum cară ghiozdanul nepotului. El, o ghindă parcă rătăcită într-o lume, în care musai să răsară, celălalt, bătrânul, creanga îndoită care, într-un mâine, poate să dispară. Mă uit si îmi aduc aminte cam cum a început si pentru mine. De, trebuie să recunosc, n-am încotro, asteptam si nu prea, scoala. Tot ce stiam eu despre ea, despre ceea ce avea să se întâmple acolo, după ce îi voi trece pragul, se rezuma la a mă mustrului învătătoarea dacă n-am să fiu cuminte. De acelasi tratament aveam să am parte dacă, după mintea buncii, n-am să învăt carte.
- Ho, că acus ai să vezi tu pe ăl din baltă! Nu mai e mult si începe... Până si Ghita stie a număra până la zece, numai tu, ba?! Ehe, gata! Până aci ti-a fost cu zmiorcăiala, cu...” – mă ameninta mamaie când îi ieseam din vorbe sau mă puneam de-a curmezisul si nu voiam, în ruptul capului, să fac ce îmi cerea. – Mă, fir-ai al limănitului cu pielea ta! Păi de-aia ti-am dat eu cu troaca?” - se înfuria uneori bătrâna în timp ce toate orătăniile curtii, înfometate, alergau spre ea.
,,Troaca?!” Un fel de postavă mai mică, după mărimea mea, pe post de leagăn, în care m-au tinut până la vârsta de vreun an si ceva. Parcă o văd cum mă legăna în timp ce torcea lâna din furca înfiptă, cumva, între sold si betele de la brâu. Împingea cu piciorul pe marginea albiei si fusul: sfarrr, sfarrr! ...Cădea din caier parcă dintr-un nor, până undeva, deasupra mea, apoi iarăsi de la început. Sfârrr, sfarrr! După un an, copăcel, copăcel, apoi fuga după oi, prin toate hătisurile, de primăvara până toamna.
Când abia intrasem în al saptelea an de viată, mama, chibzuită cum era, mi-a cumpărat un ghiozdan din carton, un toc, câteva penite si o călimară cu cerneală.
- Mă copile, de acum înainte asta va fi noua ta traistă! Acum să nu crezi că ti-am luat-o ca să te duci cu oile, ci pentru mers la scoală. În ea o să pui cărtile... Până la toamnă, o să-ti cumpăr si caiete, si...
- Si-un plaivas...- i-a amintit mamaie, fără a fi luată în seamă.
- Află că în vremurile viitoare, cine are carte are parte! - încerca ea să mă convingă.
- Fugi, fă, de-aci! Nu mai speria copilul! ...Si-apoi, cu vitele cine se mai duce?! Tocmai mă gândeam să mai cumpărăm vreo cinci, sase oi si vreo sapte, opt capre. Lapte, brânză, lână, carne... Ai ce mânca! Dăm mai usor cotele. Apoi, în câtiva ani, de-aci înainte, dacă le sporim, ajungem si noi în rândul lumii! Bă băiete, nu-ti fie teamă! Dă-o, Doamne, iartă-mă, de scoală! Dacă n-o să-ti placă, o ungem cu untură si o s-o mânânce câinii de la stâna lui Jumară! Apoi, să-ti mai spun ceva: unul, Mărin al lui Sucală, ca să scape de ea, de scoală, a băut cerneală. Nu te lua după mumă-ta!” – se amuza tata pe seama mea.
- ,,Muiculită, eu nu stiu ce o mai fi si cu cartea asta?! Pe vremea mea, nu era asa. Doar popa stia să cetească, însă si el uneori dădea asa, din gură, la biserică, fără să mai deschidă Biblia”- se amesteca în vorbă si bunica.
- ,,Mai taci, mumă! Pe vremea dumitale, pogoanele si salbele măritau slutele! Pământul s-a dus pe apa sâmbetei. L-au luat comunistii... Păi, vezi?! Doar ce ai în cap nu poate fi luat. În plus, acum, din câte s-ar zice, scoala e obligatorie!”- se necăjea mama.
- I-auzi, obligatorie?! Fugi, fă, de-aci! Nu mai speria copilul! După tine si mumă-ta, or să se facă toti preoti?! Tu nu vezi că ăstia au pus sigiliul pe biserici?! Aud că n-ar mai fi voie să te închini la sfinti! La vremurile de-acum, trebuie zis doar ,,să trăiti”! Să trăiti si atât!” - o lua iarăsi de la capăt tata.
Priveam când la unul, când la altul, si mă bufnea răsul. Când însă rămâneam singur si vedeam cum trec cărutele încărcate cu grânele cote, despăgubiri de război, mă luau gândurile. ,,Of, decât toată viata cu un ou si o bucată de mămăligă în traistă, mai bine... Că doar n-o să-mi frângă învătătorul oasele!”
În septembrie, cu vreo două săptămâni înainte de a începe anul scolar, mama mi-a cumpărat cămasa cu pătrătele alb-albastre, sapca, uniforma ce vesnic se scămosea, si niste tenisi. Pentru vremurile rele, pentru atunci când noroiul de pe drum ajungea până la genunchi, găsise prin podul casei niste cizme mai vechi de cauciuc. Îmbrăcat cu toate cele si cu ghiozdanul în spate, arătam precum soldatul lui Mardale. Din poarta casei si până unde trebuia zilnic să ajung, la scoală, cam un kilometru si jumătate, însă la cât alergasem zilnic după oi, acel dus si întors mi se părea un fel de nu stiu ce.
În ziua de 15 septembrie, ca si acum, ne-am strâns cu totii, copii mai mici, mai mari, în curtea scolii. Singuri, fără părinti! Ei munceau pe brânci pentru binele unora, prostia altora si îngâmfarea celor de pe atunci puternici. Ca si acum!
Scoala, o clădire cu o singură încăpere si o chichineată ce-i ziceau cancelarie, ambele, ceva mai mari decât ar fi fost, la un loc, două, trei cocioabe. Să zicem, a lui Ciulu, a Anicăi lui Iepanu si bordeiul lui Veleanu! O zidiseră punând, mână de la mână, materiale si zile muncă, toti oamenii din sat. În fundul curtii, mai spre deal, un wc-eu cu două usi. Una pentru fete, alta pentru băieti, însă si unii si ceilalti, vesnic, le încurcam. În jurul closetului, ca de altfel pe oriunde, un fel de putoare a timpului... Ce-i drept, vremurile de atunci si oricare ar fi ele, au un iz sau put al dracului!
După ce si-au rotit privirea pe deasupra noastră, dascălii ne-au împărtit în două. Am avut noroc, mă luase sub aripa sa învătătoarea. Am intrat în clasă si ne-am asezat. Băncile, niste scânduri roase, pe post si de pupitru, si de scaun. În primul rând, Iulica lui Făsui, ai lui Ivan... Aia nu prea semănau, desi erau gemeni. Apoi, al lui Mităle. Ăsta e deja mort. Dumnezeu să-l ierte! În rândul al doilea, Ghita, eu, Mărin al Pârvii si Ioane. În spatele nostru, altii. Printre ei, si cei ce mai făcuseră odată clasa întâi. Ăstia, ultimii, cică aveau, printre altele, si miros de prost! Una peste alta, stăteam toti întepeniti ca niste momâi, puse în capul viei, pentru speriat graurii.
În interiorul încăperii, aerul un fel de ceva între proaspăt si var stins. Doar cu privirea am luat seama la tot ce aveam în jur. Pe albul imaculat al peretelui dinspre sud, sus, aproape de tavan, comitetul central în frunte cu Gheorghe Apostol. Sirul se încheia, dacă nu mă însel, cu Chivu Stoica. Sau invers! Mă rog, pentru mine, tot un drac era! Spre răsărit, în fata mea, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mai târziu, când a dat coltul, o vreme cuiul a fost liber. Între timp, ce-i drept, si ceilalti s-au mai rotit... S-au rotit conform rotirii cadrelor de partid, până în ziua în care au fost toti dati jos. Atunci, spre răsărit, a răsărit si a rămas întepenit ani multi doar Ceausescu. Mult iubitul si stimatul tovarăs! Până în `89, că după aceea, o altfel de rotire a cadrelor de partid! Ca să nu uit, pe peretele din spatele meu, harta României. Doar în partea dinspre vest a clasei, albul rămăsese alb încât nici el, ca alb-alb, nu se simtea în firea sa. Acum, după ani si ani, din câte îmi pare, si vestul, tot o apă si-un pământ!
În fiecare zi de scoală, parcă eram în ring. Doar târziu, după ce învătasem deja alfabetul si puteam să citesc povestile lui Creangă, ale lui Slavici, si să râd în hohot, pe ascuns, de personajele lui Caragiale, cam peste tot, în vremuri, alături mie, chingile m-au mai slăbit. Prinsesem deja gustul povestii! Gustul lumii!
La sfârsitul programului, doamna ne încolona doi câte doi, ca la armată. Ne întorceam spre casă doar salutând, în cor, vreun trecător. Nimic altceva. Doar după ce se îndepărta plutonul, o strigam pe Ghita:
-Ce faci, fă, vii cu caprele?
- Aha! - îmi răspundea ea.
- Ne întâlnim la Părul lui Cioacă, pe dosul Cerboaiei!
Si ne întâlneam! Luam si cărtile cu mine. Mă asezam pe iarba moale si repetam. ,,a mic de mână, A mare de tipar... i mic de mână, I mare de tipar... Cât fac, fă, cinci ori cinci? Ia să văd stii?” Aiurea, Ghităi îi ardea de sotii!
|
