Experienta canadiană - Criza din Octombrie
Dificilele compromisuri care au dominat relatiile dintre canadienii englezi si francezi au început să scadă în anii 1950. Canadienii francezi au acceptat, desi uneori cu regret, faptul că erau parte a natiunii canadiene, chiar dacă trebuiau să coabiteze cu o majoritate de limbă engleză.
Populatia mai bine educată si mai prosperă din Quebec a început să caute joburi mai bune în corporatiile cu sediul la Montreal si abilitatea de a folosi propria lor limbă în guvern; si, dacă guvernul national de la Ottawa nu permitea aceasta, de ce să nu aibă un guvern propriu al lor, unul în care să se vorbească în franceză? Un nou nationalism, nici canadian, nici canadian francez, ci Québécois, o nouă lume s-a născut si, cu cât se avansa în anii 1960, cu atât aceasta se dovedea mai atractivă pentru multi vorbitori de franceză din Quebec.
Ca rezultat, societatea din Quebec a anilor 1960 era foarte divizată. Multi Québécois, atât francezi cât si englezi, preferau lucrurile asa cum erau, sau se asteptau ca un curs normal al politicii democratice din Canada si Quebec să schimbe lucrurile. Câtiva canadieni englezi s-au trezit cu nevoia de schimbare si de noi compromisuri care să guverneze relatiile englezilor cu francezii. Primul ministru, Lester B. Pearson, a fost unul dintre ei si el a cooptat canadieni francezi puternici ca să candideze pentru partidul său liberal. A avut succes si, printre noii membri ai parlamentului a fost un bogat intelectual montrealez Pierre Elliott Trudeau, care a fost ales în parlamanet în 1965 si rapid a devenit ministrul federal al justitiei. Într-una din cele mai neobisnuite Conventii tinute în Canada, liberalii l-au facut pe Trudeau succesorul lui Pearson si Prim Ministru al Canadei.
Si astfel, Trudeau a fost cel care a trebuit să se confrunte cu ceea ce a fost probabil cea mai mare criză prin care a trecut Canada. În 1968, separatismul apărea din ce în ce mai atrăgător mai ales tinerei generatii de limbă franceză din provincie. Anii 1960 au fost ani de frământări si revolutii peste tot în lumea de vest, iar marxismul revolutionar era atrăgător pentru a forma grupuri de radicalisti – el oferea si explicatie si justificare pentru plângerile împotriva a ceea ce se numea “sistem”. Au apărut mici grupuri de teroristi în Quebec, începând din 1963, care puneau bombe în cutiile postale sau la bursele din Montreal. Au fost revolte în Montreal la sfârsitul anilor 1960. La una din ele, în iunie 1968, Trudeau îi privea încremenit pe demonstranti la televiziunea natională, în timp ce alti proeminenti quebecoazi fugeau la adăpost.
În alegerile provinciale din Quebec în aprilie 1970, liberalii sub Robert Bourassa au câstigat o victorie decizivă asupra partidului separatist “Parti Québécois” (PQ). Bourassa era încă tânăr si neexperimentat, dar a avut o majoritate puternică în legislatura din Quebec si un cabinet puternic în spatele lui, iar liberalii din Quebec erau, desigur, aliati cu liberalii din Ottawa, sub Trudeau.
Nu toti au acceptat rezultatul. Mici grupuri de marxisti revolutionari au format Front de Libération de Québec (Frontul de eliberare din Quebec, FLQ) si s-au îmbarcat într-o campanie de mici acte teroriste. Erau putini la număr, dar ei au crezut că un izbitor act revolutionar ar atrage mii de partea lor - si, in atmosfera tensionată a lui 1970, nu se înselau în totalitate.
Întâi, FLQ l-a răpit pe diplomatul comercial britanic din Montreal la începutul lui octombrie 1970. Au atras atentia, dar n-au reusit să aducă omani în stradă sau să îngenuncheze guvernul. Atunci l-au răpit pe ministrul muncii din Quebec, Pierre Laporte. Cu asta au atras atentia. Studentii din Montreal au devenit excitati. S-au tinut mitinguri de sustinere. Nationalisti notabili din Quebec, unii separatisti, altii nu, au îndemnat ca guvernul ales să fie dat jos ca să facă loc unui guvern care să negocieze cu FLQ.
Aceasta a atras atentia lui Trudeau. Pentru un Prim Ministru era total inadmisibil ca democratia să fie înlocuită de reguli ale unor demonstranti din stradă. Guvernul provincial s-a speriat si a cerut trupe federale. Acestea au fost trimise. Laporte a fost apoi ucis si guvernul a proclamat stare de urgentă, pe baza unei legi din 1914 numită “War Measures Act” (actul de măsură de război). Sute de suspecti au fost prinsi si înichisi; soldatii patrulau pe străzi, iar propaganda revolutionară era interzisă.
Trudeau a ales momentul potrivit. Cei care ar fi trebuit să fie “revolutionari” si nu fuseseră închisi au recurs la ascunzisuri. Demonstrantii n-au mai apărut. Societatea din Quebec a fost îngrozită de uciderea lui Laporte. Cei care l-au răpit pe diplomat au fost prinsi si Briton a fost eliberat; ucigasii lui Laporte au fost de asemenea prinsi, judecati si condamnati.
Criza din octombrie a pus capăt unei decade de violentă revolutionară în Montreal si Quebec. N-a pus capăt separatismului, dar a îndreptat politica din Quebec înapoi spre democratie si ascultarea legilor. Viguroasa apărare a lui Trudeau a regulilor legii si guvernului democratic a salvat Canada. Quebec poate sau nu să îsi urmeze propriul drum, dar, dacă o face, va fi printr-un proces democratic. Aceasta a fost lectia lui octombrie 1970.
Traducere: VPL.
|
de Robert Bothwell 11/6/2016 |
Contact: |
|
|
