Dacia lui Regalian - Statul independent al Daciei, 258 - 270
Despre Regalian au scris Iosif Constantin Drăgan în trilogia sa privind istoria traco-daco-geţilor, Prof. Dr. Ion Pachia Tatomirescu, Conf. Univ. Dr. G.D. Iscru, iar mişcarea dacologică i-a dedicat chiar un congres în anul 2008. Cu toate acestea el rămâne în afara istoriei „recunoscute” a urmaşilor săi de azi, românii. Mai multe date găsim surprinzător la autori străini; în afară de antica Scriptores Historiae Augustae, amintim Enciclopedia italiană (apărută în vremea lui Mussolini, 1929-1936), lucrarea ungurului Jenö Fitz, Ingenuus et Regalien, publicată în Franţa în 1966, urmată apoi în 1976 de La Pannonie sous Gallien, publicaţiile altor unguri Andreas şi György Alföldi, tată şi fiu, studiul Regalianus al lui William Leadbetter, 1988, sau lucrarea lui Yves Roman, Împăraţi şi senatori. Istoria politică a Imperiului Roman. Sec. I-IV, 2001 tradusă şi în româneşte.
La data cuceririi romane (an 106), „Dacia era un mare regat cu bază etnică omogenă, cu tradiţii seculare, cu structură socială şi economică bine definită, cu o cultură înaintată (...) dacii, ca naţiune politică, n-au acceptat niciodată stăpânirea romană...”. Invaziile geţilor din imperiul Amal s-au înteţit în jurul anului 250, luptele purtându-se mai ales la sudul Dunării, cu victorii şi înfrângeri de fiecare parte. De multe ori populaţia sud-dunăreană se alătura invadatorilor, fiind de aceleaşi origini şi limbă.
Nemaisuportând exploatarea sângeroasă imperial-romanică, abuzurile funcţionarilor, corupţia etc., din vremea împărăţirii lui Gallienus (253 - 268), în toamna sau iarna anului 257 d. H. dacii din provinciile dunărene: Panonia, Dacia (Traiană) şi Moesia, s-au răsculat. În fruntea răsculaţilor a trecut chiar guvernatorul Pannoniei, Ingenuus („om liber” în latină), un destoinic general şi om politic, avându-şi obârşiile între răsculaţi. „Cu vitejia sa ar fi putut să însănătoşească Statul (Imperiul) sleit de puteri. Era foarte preţuit de soldaţii săi...” (cf. Scriptores Historia Augusta). În reşedinţa sa de la Sirmium (azi Sremska Mitroviţa - Serbia), Ingenuus s-a declarat împărat al dacilor din Valea Dunării. În primăvara anului 258 d. H., împotriva răsculaţilor („uzurpatorilor”) a pornit împăratul Gallienus cu trupele de represiune. Printre comandanţii cavaleriei, participanţi la înăbuşirea în sânge a răsculaţilor, se afla şi dacul Marcus Acilius Aureolus (cf. I.I. Russu). Ingenuus moare în bătălia pentru independenţă de la Mursa (azi, Osjek-Croaţia). Gallienus arată o cruzime sălbatică faţă de dacii răsculaţi, îndeosebi faţă de cei din Moesia, ordonând şi condamnarea la moarte a rudelor insurgenţilor, ceea ce a stârnit mari nemulţumiri, inclusiv în rândurile armatelor imperiale, având majoritatea comandanţilor ridicaţi dintre daci, cât şi preponderenţă daco-getică între soldaţi. Spre a diminua tensiunea acumulată în armatele imperiale, în rândurile militarilor daci, către sfârşitul primăverii anului 258, Gallienus a fost nevoit să numească în funcţia de comandant suprem al armatelor pe generalul Regalian. Atât Regalian cât şi Ingenuus aveau să fie încadraţi de istoriografia oficială a Imperiului Roman printre cei „30 de tirani”.
Documentele ni-l arată pe Regalian drept comandantul forţelor armate din ducatul Illyriei, sintagmă prin care erau desemnate provinciile imperial-romanice din spaţiul geto-daco-traco-ilir: Tracia, Moesia, Dacia nord-dunăreană, Dalmaţia şi Pannonia „...dux factus est et dux totius Illyrici. Habet in potestatem Thracios, Moesos, Dalmatos, Pannonios, Dacos exercitus.”. Regalian - aidoma străbunului său Decebal - s-a evidenţiat ca mare strateg; în Scriptores Historiae Augustae, din care am citat şi mai sus, istoricul Trebellio Pollio subliniază că „Regalian întotdeauna a fost un bărbat priceput în treburile militare; a purtat cu vitejie multe lupte împotriva Sarmaţilor; se spune că el era de neam dacic, fiind chiar rudă cu însuşi Decebal; că era demn de a împărăţi; suspect lui Gallienus încă de mai dinainte, deoarece se părea că e demn de domnie”.
Regalian şi armatele de sub comanda sa au fraternizat cu poporul revoltat de masacrele ordonate dirijate de Gallienus, declarând independenţa tuturor pământurilor strămoşeşti dacice, adică statul independent al Daciei (Fig. 3).
Informaţii despre aceste fapte mai găsim la numeroşi autori contemporani sau care au trăit imediat după: Dexip, Euagrios, Eutropius, Sextus Aurelius Victor, Aelius Spartianus, Aelius Lampridius, Iulius Capitolinus, Vulcacius Gallicanus, Trebellio Pollio, Flavius Vopiscus, Rufius Festus, Zosimos. Aceştia afirmă, mai mult sau mai puţin răspicat, că provinciile imperial-romanice: Pannonia Superior și Inferior, Dacia (Traiană) și Daciile, Moesia Superior și Inferior, Dardania, Dalmaţia și Illyria, Scythia Minor și Major, Macedonia, Thracia, la care s-au alăturat şi Dacia-Costoboceană/Carpo-Dacia, sau Dacia Liberă aflată sub stăpânirea împăraţilor amali (căci teritoriile necucerite de Romani din statul Daciei lui Decebal, de la Pădurea Hercinică, Vistula Mijlocie, până la Pripet şi Nipru şi nord-vestul Mării Getice/Negre, imediat după dispariţia regelui-erou de la Sarmizegetusa, s-au constituit într-un stat liber sub conducerea regelui Pieporu/Pieporus şi a urmaşilor acestuia din Dinastia Pieporilor – după cum ne spune Pârvan în Getica, dar şi Iordanes în Getica lui şi cum a demonstrat argumentat Troya), l-au recunoscut pe Regalian drept conducător. Deci, putem conchide că în vremea lui Gallienus, în anul 258 d. H., sub conducerea lui Regalian, strănepotul regelui-erou Decebal, dacii s-au unit, rupându-se „printr-o serie de războaie” din Imperiul Roman, şi au întemeiat statul independent al Daciei. Independenţa şi hotarele ţării au fost apărate de destoinicul Regalian, dovedindu-se a fi unul dintre cei mai mari strategi ai timpului său. Statul renăscut al Daciei, cu capitala la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, a avut monedă proprie, regalianul de argint cu chipul împăratului (Fig. 4). De remarcat cununa care o avea pe cap, la fel ca mulţi alţi împăraţi ai Imperiului Roman de origine daco-tracă, inclusiv Constantin cel Mare, el fiind de altfel un adept al cultului local, creştinismul arimin, numit şi mitraism, Sol Invinctus sau arianism. O dovadă este şi denumirea capitalei preluată câteva veacuri mai târziu de sârbi de la dacii autohtoni, Sremska Mitroviţa, unde al doilea cuvânt înseamnă Mitro+viţa, adică neam/rădăcină/viţă a lui Mitra!
Istoricul american din secolul XX Paul MacKendrick, în lucrarea Pietrele Dacilor vorbesc, certifică: în Ulpia Traiana Sarmizegetusa „ultimele monede (romane) poartă efigia lui Gallienus”, ele datând dinaintea anului 258.
În anul 267, împăratul Gallienus pregăteşte o acţiune militară de mare amploare pentru distrugerea regatului get, mobilizând trupe importante în provinciile Pont, Bithynia, Phrigia, Achaia, Tesalia, Epir, sub comanda generalilor Marcianus, Cleodamus, Athenaeus, Aureolus, Dexip (istoricul şi comandantul Atenei), Claudius, cu intenţia de a da bătălia decisivă. Regalianus, pentru a zădărnici planurile romanilor, a dirijat în locurile unde se adunau trupele o puternică năvală a neamurilor din imperiul get de răsărit, formată din geţi, goţi, tervingi, gepizi, heruli, peuci, ceea ce dovedeşte o unire politică, cel puţin. Devastările au început din provincia Pont şi au fost stăvilite abia în Achaia, Tesalia şi Epir. În primăvara lui 268, Gallienus a venit cu trupe importante ca să elibereze ultima provincie pe care o mai deţinea în afara Italiei.
Socotelile cu invadatorii, romanii le-au încheiat pe râul Nestos/Mesta din sudul Traciei, unde s-a dat bătălia decisivă cu Herulii; Gallienus a obţinut o mare victorie şi a capturat chiar pe căpetenia lor, Naulobatus; dar păşind mai adânc către nord în regatul de apus al geţilor condus de Regalian, a fost întâmpinat de cerbicia ariminilor traci care l-au obligat să se retragă la Roma. Mai încearcă un şiretlic drag lor, năimindu-i pe sarmaţii din nord să-i calce pe geţii lui Regalian cu o invazie, dar năvălitorii sunt, cei mai mulţi, trecuţi prin sabie.
După un deceniu de războire fără succes cu Regalian, împăratul Gallienus a decis asasinarea sa, eveniment ce a avut loc la anul 268 sau 263 (cf. I.C. Drăgan). Noi vom folosi anul 268 ca an al asasinării împăratului. Reacţia fidelilor a fost promptă: la scurt timp a fost ucis şi Gallienus de către oamenii generalului get Claudius.
SULPICIA DRYANTILLA (268 - 270). În Imperiul Roman, moartea lui Gallienus a declanşat „războialele civile” pentru tronul Romei. În Dacia, conducerea statului a fost luată de soţia lui Regalian, împărăteasa Sulpicia Druantilla/Druanţilă (268 - 270 d. H.), prilej cu care bate propria-i monedă (Fig. 5), pare-se, la Carnuntum (azi, Petronell, pe Dunăre, la est de Viena). În toamna anului 268, a mobilizat în Dacia de Est o mare armată, pentru a da lovitura de graţie Imperiului Roman. La această putere armată a Daciei au fost asociate neamurile din Imperiul Amal, dinspre Nipru, Marea Massageților/Azov şi din Crimeea, care se alăturaseră deja Daciei lui Regalian. Campania împotriva Imperiului Roman s-a dezlănţuit în iarna şi primăvara anului 269 d. H. Referindu-se la aceasta, istoricul Zosimos subliniază: „Dacii se uniră cu Herulii, cu Peucii şi cu Goţii şi, adunându-se lângă fluviul Tyras [Nistru], care se varsă în Pont, construiră şase mii de corăbii; îmbarcând în ele 320.000 de oameni, porniră pe mare (...), având vântul dinspre spatele corăbiilor” până la „strâmtoarea Propontidei”. Desigur, o asemenea dezlănţuire de forţe dacice a avut menirea de a intimida orice încercare a Romei de a mai supune Dacia. Se pare că s-a dat şi o luptă, încheiată nedecis, după care a urmat pacea. Trupele romane erau conduse de împăratul Claudius, get de origine. Nu avem informaţii despre cum a pierdut tronul regina, căci lucrurile aveau să ia o altă turnură.
DACIA „...RESTITUITĂ...” În anul 270, Aurelian a devenit împărat. Realitatea independenţei provinciilor Daciei este confirmată de Historiae Augustae: „...(Aurelian) văzând că Illyria a fost devastată, iar Moesia pierdută şi ne mai sperând să mai poată păstra Dacia transdanubiană, provincia pe care o crease Traian, el a părăsit-o şi a retras armata şi pe provinciali”.
Dacia se reintegrează Imperiului Roman, în baza Legământului lui Aurelian (legământ făcut lângă Aquileia - cf. Fontes, II, 307), respectat în mai mică ori în mai mare măsură până după ultimul împărat de origine traco-dacă aflat la Constantinopol, Focas (602 - 610). Acest legământ prevedea, printre altele, că Dacia nu se va mai desprinde de Imperiul Roman, atâta timp cât la conducerea lui se vor afla împăraţi de origine daco-geto-tracă, și că ei vor fi scutiţi de multe dări în schimbul apărării fruntariilor împotriva migratorilor din nord şi est.
Aşa s-a scris o pagină importantă a istoriei noastre din secolul al III-lea, în care istoria oficială controlată de adepţii latinismului, spune că nu mai existau dacii, în ciuda atâtor şi atâtor evidenţe.
|
Marius Finca 11/5/2016 |
Contact: |
|
|
