Ticu Leontescu si dorul dupa Izvorul Vietii
Parcurgând versurile lui Ticu Leontescu adunate in cele doua volume, Se poartă negru şi Beduin, constaţi că ţi se deschide o poartă deschisă spre suflet. Dar, oare, mai departe, ce vom face noi cu el? Îl vom aduce Creatorului să-l modeleze, să-i sufle viaţa Sa sau să îl vom lăsa în sterile frământări?
Ceea ce ne oferă Ticu Leontescu este o poezie mistică, pentru că legătura cu Dumnezeu apare la fiece pas şi este şi religioasă pentru că nu lipsesc elementele de ritual : cădelniţa, crucea, naosul. Totul împachetat în versuri moderne, care duc la substanţă, acompaniate când de un ritm unduitor, când de unul şfichiuitor.
A înţelege şi a te bucura de cuvintele lui Ticu Leontescu înseamnă a accepta să ieşi din paradigma lumii fără Dumnezeu şi a fi gata să intri în realitatea unde EL există. Chiar şi tânguirile, spaimele şi îngrijorările poetului care vede că negrul, asociat cu răul şi necredinţa, şi care pare să învingă la un moment dat, au puterea să aducă, să cheme lumina divină, cea care întotdeauna este victorioasă.
Prin însăşi interogarea de final din volumul Se poartă negru , poetul lasă loc speranţei că există un alb-salvator şi strălucitor :
Nimic nu mai e roz pe planeta albastră.
Oare nici alb?
Albe-au rams doar nopţile de trudă ale poetului?
Nopţi albe într-un veac funebru!
Nimic nu-i alb, nimic integru?
Totu-i negru?!
Dar, in acelaşi timp,
Zilnic,
Cerească-Ţi puritate
inundă lăuntrul meu.
Nufăr alb,
Pe-ntinse ape,
eu…
(Viaţa mea, din volumul Beduin)
Ticu Leontescu ne face părtaşi frământărilor, trăirilor sale, dar şi rostului său de poet-păstor de suflete :
Un poet priveşte… Crucea
Şi privind-O,
cruce-şi face!
N-are stare,
n-are pace.
Se-ntinde, întreg,
pe Ea.
Şi-începe a exista.
(Fragment din Un poet, volumul Se poartă negru)
Dar oare, care ar fi rolul păstorului-poet? Nu acela de-a te face pe ţine, cititor, să mergi pe cărările bătătorite de el şi, înaintea lui, de EL?
Nu vreau să cred orice.
Nu pot să cred orice.
Crezu-mi determina trăirea.
Mă prezintă.
Mă …reprezintă.
(Crez, din volumul Beduin)
La fel şi în:
Te caut. Te strig
de la capătul pământului.
Sunt singur şi mi-e frig.
Să intri şi să tămâiezi, Te aştept:
în naos şi-n pronaos;
În Locul Sfânt şi-n Cel Peasfant,
la mine-n piept.
Fii tu acolo
Marele Preot-Dumnezeu.
Te implor. Te aştept.
(Fragment din Tămâia rugăciunii, volumul Se poartă negru)
Ticu Leontescu îl recunoaşte pe Cristos la Cruce, pe Golgota vieţii, în deziluzia jurnalieră, dar şi în frumuseţea naturii, în istoria noastră şi la poartă marilor plecări.
Voronetiul nu este un un simplu loc, ci unul unde, pe lângă sfinţi, Însuşi Dumnezeu e prezent ca să-ţi deschidă ochii, dacă vrei.
Am păşit timid
La Voroneţ în tindă
Ca-ntr-un pridvor ceresc.
Erai şi Tu acolo, ghid.
Ştiai că vin. Mă aşteptai.
(La Voroneţ în tindă, din volumul Se poartă negru)
Poeţi că Grigore Vieru şi Ioan Alexandru sunt lacrimi şi inimi vii, prin care istoria şi credinţa în Dumnezeu nu pier.
Străbunul de la Hamangia este incă o dovadă că, de când e lumea lume, nu putem fără a medita şi fără a tânji după EL :
Destinul lui- un răstignit în cugetare, ne convinge autorul.
Dar păstorul nu poate să nu ne atingă şi cu toiagul său, chiar dacă este bine meşteşugit de stihuri, ca în Oglindă din voluml Beduin :
Băiatule, mă ceartă ea.
Nu mai fi laş.
De ce tot umbli travestit?
Arată-te cum eşti
şi nu cum pari.
Altfel,
Ori eu mă sparg,
Ori tu…dispari.
Citind versurile lui Ticu Leontescu, te regăseşti în trăiri, bucurii, dezamăgiri şi, mai ales, în năzuinţa de-a veni mai aproape de Marele Păstor. Evident, autorul este înlănţuit iremedial de Cuvântul devenit Trup şi, bineînţeles, de lecturile sacre, pe care, indirect, ne îndeamnă să le absorbim, ca astfel să-i pricepem simţirile şi, mai ales, ţărmul mult râvnit. Pentru poet, credinţa in Cristos este cea care ţine in mână istoria noastră, neamul cu moşii şi strămoşii, dar şi cu cei care vor veni, un intreg lanţ uman care va trebui să stea inaintea lui Dumnezeu, şi nu oricum, ci bucurându-se de Cerul Lui. Într-o lume în care ura, răzvrătirea şi spurcăciunile sunt noile virtuţi, într-o lume care iubeşte moartea şi negrul cel rău, poezia lui Ticu Leontescu, social-moralizatoare, este un drum către inima în care palpită dragostea pentru Cel care este Adevărul , Cărarea şi Viaţa vieţii.
Ottawa ON
|
Cristina Mihai 11/1/2016 |
Contact: |
|
|
