Scrisoare pastorală
Dragii mei !
Sărmană Limbă, sărmană! Comoară de mare pret, lăsată de străbuni în sipetul sufletului românesc, Limba ne defineste ca popor, alături de muzica populară, de portul popular, de dansul popular, de credinta, datinile si obiceiurile noastre, de istoria noastră, de felul nostru de-a întelege viata cu toate ale ei. Patria o formează în primul rând aceste valori spirituale si apoi valorile materiale, precum teritoriul, relieful, bogătiile solului si subsolului, monumentele si celelalte. Limba este cea dintâi pecete a apartenentei unui om la un popor, pe care mama o pune în sufletul fiului său, când îl învată primele cuvinte din acea limbă. Cu această pecete el va străbate prin viată, prin lume, îsi va însusi pe-ncetul toate ale neamului său si le va aseza în leagănul limbii. Prin limbă îsi va recunoaste semenii, conationalii, oriunde l-ar duce pasii, se va simti solidar cu ei, frate de neam, de sânge si de grai. Limba s-a plămădit odată cu poporul pe care-l reprezintă, a crescut cu el de-a lungul veacurilor, mileniilor, a trăit cu el bucuriile si necazurile, momentele de înăltare si de poticnire. Fiecare cuvânt al unei limbi reprezintă un act de creatie, de gândire si simtire al unuia, pe care l-au împărtăsit apoi ceilalti si el a devenit un bun public, al tuturora, care a fost folosit ori de câte ori a fost nevoie ca să facă legătura între oameni, ca să le comunice un gând, o faptă, o trăire. Fiecare constructie gramaticală a fost un act de creatie îndelung chibzuit, care a reflectat tocmai modul de gândire, de simtire si de întelegere a vietii de către un popor. Cuvintele în special si limba în general s-au sfintit prin vreme, trecând prin filiera atâtor suflete care le-au folosit.
Limba s-a hrănit din sufletul poporului român si astfel a crescut mereu cu fiecare cuvânt, cu fiecare cântec, poveste, proverb, snoavă, bocet, cu fiecare bucurie si durere, cu fiecare iubire si dor. Tara ne-a fost adesea sfârtecată de mai marii vremii, dar, dacă ne-a rămas limba, am reusit să supravietuim si să asteptăm vremuri mai prielnice, fără să ne pierdem identitatea. Limba ne era reazimul, mângâierea si speranta. Au încercat dusmanii să ne facă să uităm limba pe teritoriile românesti ocupate de ei, sperând că astfel ne vom înstrăina de noi însine si uitarea obârsiilor ne va cuprinde. Sute de ani ne-au obligat să le învătăm limba lor si s-o uităm pe a noastră, dar asta nu s-a întâmplat. Ba parcă limba a iesit din aceste încercări mai curată decât cristalul si mai frumoasă ca oricând. Pe cărări de munte numai de ei stiute, românii treceau noaptea granitele vremelnice si duceau în teritoriile ocupate cărtile românesti tipărite în mânăstirile si tiparnitele în care trudeau zi si noapte stiuti si nestiuti ostenitori. George Cosbuc avea să spună cu mândrie despre aceasta: ,,Dar nestrămutati strămosii/Tot cu arma-n mâini au stat;/ Au văzut si munti de oase/ Si de sânge râuri rosii,/ Dar din tara lor nu-i scoase/ Nici potop si nici furtună./Graiul lor de voie bună/ Nu l-au dat”/.
Limba plămădită de ciobani, de tărani ostenitori ai pământului, de târgoveti si meseriasi de tot felul, de ostasi, de preoti si călugări, de bătrâni si de copii, de bărbati si de femei s-a dovedit a fi suficient de matură ca să primească în cupele ei nectarul creatiilor culte, poeziilor, cronicilor, istoriilor, operelor literare, rubiniul traducerilor din alte limbi, tăria gândirii filozofice, juridice, stiintifice si teologice. Limba cântată sau plânsă pe lângă vatră s-a dovedit a fi capabilă să construiască cel mai impunător monument de cultură si gândire: Biblia de la 1688. Putine popoare ale Europei mai pot să se laude cu o asemenea performantă!
Când vorbesti o limbă, când cresti în duhul acelei limbi si mănânci pâinea rodită de pământul si de neamul care vorbeste acea limbă, ai datoria sacră de-a iubi limba aceea, poporul care a zămislit-o si tara în care ea domneste. Săvârsesti păcat de moarte fată de generatiile de strămosi care-au plămădit acea limbă, când o batjocoresti, când o schimonosesti, când îi cârpesti fără rost petice din alte limbi, fiindcă sunt în culori mai tipătoare, când răspunzi unor comandamente străine de neam si-i falsifici originile. Răsfoiesc dictionarul limbii române si mă îngrozesc când văd acolo sustinerile ,,savantilor” de serviciu, că aproape toate cuvintele limbii române provin din alte limbi, precum slavonă, bulgară, sârbă, maghiară, greacă, turcă, franceză etc. Doar câteva rămân românesti pur-sânge! Parcă până la venirea acestor pribegi în părtile noastre noi am fost surdo-muti si ne-am înteles prin semne!
Se zvârcolesc în mormânt strămosii, când aud că ,,frumos” e înlocuit cu ,,misto”, ,,iubită” cu ,,gagică”, ,,am înteles”, ,,bun”, ,,corect” cu ,,ok”, sfârsit de săptămână cu ,,weekends”, ,,la revedere” cu ,,ceau-ceau” si exemplele pot continua. Nu mă refer la acele cuvinte din domeniul tehnic, spre exemplu, pe care am fost nevoiti să le împrumutăm din alte limbi, fiindcă nu le aveam noi. Se zvârcolesc de revoltă creatorii Mioritei, ai doinelor si cântecelor românesti nemuritoare, când aud la televizor tot felul de cocote si de tate analfabete stâlcind limba românească. Ne blestemă truditorii culturii românesti, când despoiem limba si cuvintele de diacritice si astfel ,,t” devine ,,t”, ,,ă”, ,,â” devine ,,a”, ,,î” devine ,,i”, ,,s” devine ,,s”. Suntem uimiti când vedem că ,,Bârda” devine ,,Barda”, ,,Halânga” devine ,,Halanga”. Ne bucurăm când aflăm că la compania Microsoft din SUA a doua limbă vorbită, după engleză, este româna, fiindcă sunt foarte multi români angajati acolo. Nu sunt oamenii aceia în stare să atragă atentia că limba românească se degradează, dacă o fortezi să intre pe calapodul străinătătii, fără să tii seamă de caracteristicile ei specifice? Răsfoiesc unele ziare, care ar trebui să fie purtătoare de modele de limbă curat românească si mă îngrozesc. Incompatibilitătile programelor de calculator, lipsa personalului calificat, care ar fi avut datoria să asigure corectura gramaticală a textelor, fac ca acele ziare să se situeze mult în urma unor surate ale lor de la mijlocul veacului al XIX-lea! În scoală se scrie tot mai putin cu mâna, se citesc tot mai putine cărti! Toti ochii se holbează de dimineata până noaptea târziu pe televizoare, monitoare, telefoane. Suntem îndopati si intoxicati cu texte agramate lansate de semidocti, de reclame fără noimă. Auzim aproape zilnic oameni politici si de presă, care ar trebui să ne fie modele în multe, inclusiv într-ale limbii, făcând dezacorduri gramaticale grave, torturând biata limbă fără milă.
Am pierdut mult si multe de-a lungul vremii, fie din teritoriul tării, fie din populatia ei, fie din bogătiile solului si subsolului. Cel mai periculos, însă, mi se pare a fi pierderea limbii si a bogătiilor spirituale, care ne definesc ca natiune, ca popor. Când nu vom mai avea limba românească, muzica populară, dansul si portul popular, datinile si obiceiurile noastre, credinta ortodoxă, felul nostru de-a întelege lumea si viata, nu vom mai fi români. Vom fi orice altceva, o populatie, o turmă, dar nu un popor între popoare. Vom fi asimilati de alte natii mai întelepte, care vor sti să-si conserve propriile valori. Pierzându-ne limba, vom deveni trădătorii înaintasilor nostri. Să ne ferească Dumnezeu!
*
Sfaturi părintesti. Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea împărătiei, mai spicuim un fragment:
,,PUI DE OM ÎN PUI DE CER. Biserica crestină mereu atrage aminte fiilor săi duhovnicesti să nu se cufunde, ca într-un rost ultim al vietii, în emotiile irationalitătii, ca să nu-si închidă astfel usa de iesire din întuneric în lumină, în vârsta lor spirituală. În opera recreatiunii omului în Hristos, cele două părti trebuie să se simtă că sunt chemate la cinstea de colaboratori ai lui Dumne¬zeu, care urmăreste printr-însii o intentie divină, îmbrăcată în pui de om. O căsătorie cu o asa socoteală o binecuvântează Dumnezeu, când ridică nunta de la instinct la rostul ei spiritual, la cinstea de taină. E singura garantie a unei căsătorii durabile si plăcute lui Dumnezeu.
Tobie, călătorind în altă tară să-si ia nevastă, a zis cuvintele acestea pline de socoteală: ,,Doamne, iată, iau pe această soră a mea, nu pentru împlinirea poftelor mele, ci într-adevăr ca femeie.” Când vrea Dumnezeu să întrupeze un gând în lumea văzută, ca pe un nou fiu al Său si să-1 suie pe treptele desăvârsirii făpturilor Sale, neapărat îi trebuie si o căsătorie corespunzătoare pe pământ. Situatia aceasta a lui Dumnezeu o găsim exprimată în Scripturi, sub diferite forme.
Astfel, prin Isaia proorocul, Cuvântul se tânguie: ,,Piere dreptul si nimeni nu ia aminte; se duc oamenii cinstiti si nimănui nu-i pasă, că din pricina răutătii a pierit cel drept” ,,- Cum pier dreptii si nimeni nu ia aminte?” ,,- Foarte simplu: că nu se mai nasc!” ,,- Si e de vină omul? Trebuie să se întrebe omul, de ce nu se mai nasc dreptii ?” ,,- Iată că trebuie, de vreme ce-i aflat de vină; iată că disparitia dreptului e o problemă, de care suntem trasi la răspundere. Căsătoria are cuvântul!”
Din cele de până aci s-a înteles ceva din mecanismul ereditătii, al mediului dirijat de religie si de educatie, iar aci, vorbind de trăirea crestină, ne aflăm în plină structuratie spirituală, atârnătoare totusi de factorii omenesti ai căsătoriei. Într-o atare perspectivă, ni se face pe deplin înteles cuvântul Sfântului Pavel, care chiar conditionează mântuirea femeii de menirea ei de mamă: ,,Se va mântui prin nastere de fii, dacă stăruieste cu deplină întelepciune (asa numeau cei vechi înfrânarea), în credintă, în iubire si în sfintenie!”
Nasterea de fii, deodată cu o petrecere de acest fel, e ceva care contravine instinctului poligamic si fără altă socoteală al bărbatului fără Hristos; deci, nu e cu putintă împlinirea intentiei divine, decât cu un sot în stare de aceeasi credintă si petrecere. Convingerea că se poate si ceea ce ni s-ar părea că nu se poate, e o putere nebănuită; un fel de amplificare a vointei omului cu vointa lui Dumnezeu. Avem probe, unde nici n-am bănui: în fizica modernă, despre puterile sufletului asupra lumii fizice, deci si asupra trupului. Prin simpla atingere a unui obiect structura acestuia s-a schimbat întru¬câtva. Prin simpla îndreptare a energiei cunoscătoare a sufletului asupra unui lucru, acesta se influentează si se schimbă întrucâtva, încât nu e identic în mod absolut cu el însusi de mai înainte de expe¬rientă. Drept aceea, nu se poate vorbi de o determinare riguroasă a configuratiei materiei, ci cel mult de un indeterminism în fizică. Pachetele acestea de energie, care bombardează materia sau celula vie, dau acele mutatii neprevăzute în structura obiectivului lor. S-a scris chiar despre biologia cuantelor. Toate constatările astea sunt legate de nume proprii, recunoscute de lumea întreagă.
De aci retinem faptul, că organismul viu înregistrează cu atât mai usor un bombardament al energiei sufletului, după dorintă. Iar o mică schimbare în microbiologic dezlăntuie, prin amplificare, procese uriase în configuratia persoanei, uneori chiar si în macrobiologia societătii. Deci, cum să nu fie în stare blestemul unei babe, aproape cojită de materie, zvârlit cu urgia cea mai mare pe urma unui vinovat, ca vointa ei să nu-l ajungă si să nu-i schimbe configuratia fizică si psi¬hică ? Gândirea îndreptată ca o săgeată poate pricinui la tintă leziuni organice. Si iarăsi: cum să nu fie în stare rugăciunea cu iubire să-l folosească si să-l schimbe, din rău în bun? Cu ce să fie mai prejos rugăciunea unei mame pentru mugurele său, zisă cu tot focul fiintei sale, ca acesta să nu-l folosească în chipul pe care îl doreste? Mai mult: toate stările trupesti si sufletesti ale celor doi părinti, iar mai cu deosebire ale mamei în vremea celor nouă luni, se întipăresc în copil, ca tendinte sau predispozitii, pe care copilul le va avea pentru toată viata. Supărări, amărăciuni, dureri, predispun copilul la tristete, melancolie, nesănătate. Deci, toate acestea trebuie ocolite. In vremea aceea, dacă mama fură oarece, copilul va fura toată viata. Se îmbată mama o dată, copilul se va îmbăta toată viata - mai ales betia are si suport ereditar. Se roagă mama lui Dumnezeu, se va ruga si copilul ei. Nota sufletească dominantă în familie, cu deosebire din vremea aceea, si mai ales a mamei, va fi caracteristica întregii vieti a urma¬silor.
Acum e vremea când să faci ce vrei din copilul tău, acum esti cu deosebire datoare să-l păzesti de toate relele, cu care n-ai vrea să te supere, fiindcă numai acum poti si te ascultă cu desăvârsire. Deci nu te lăsa coruptă de sotul mai slab de fire si nepricepând minunea ce o săvârseste credinta ta, ca să nu plângi degeaba pe urma ticălosiilor copilului tău pe care nu l-ai păzit curat, în vremea în care trebuia păzit. Îndreaptă purtările tale, mamă, către Dumnezeu, care săvârseste prin tine minunea îmbinării unui pui de om cu un pui de cer, răsplată de fericire pentru ostenelile tale. În atari strădanii, orice mamă se va mântui. Iată faza spirituală a vietii de familie, răbdând pentru un rost divin o pravilă sfântă, despre care zice Sfânta Scriptură: ,,Cei ce-au păzit pravila sfântă, sfinti-se-vor, si cei ce-ar învăta-o vor sti ce să răspundă”. Iată de ce vin: Iisus la nuntă si nuntasii la judecată.”
*
File de jurnal – 8 dec. 1981(I). ,,Unchiu-meu Ion Pârvănescu mi-a relatat că în judetul Gorj au fost mari tulburări cu prilejul rationalizării principalelor produse alimentare. În Tg. Jiu a fost o mare manifestatie în centrul orasului. Când venea câte un autobuz, câtiva muncitori îi luau în primire pe cei ce coborau. Îi întrebau: ,,- Ai pâine?” ,,- Nu!” era, de obicei, răspunsul. ,, - Atunci, treci cu noi!” îi mai ziceau si-l împingeau în multime. Au format o delegatie de muncitori si s-au dus la prim-secretarul de partid. N-au câstigat prea mult, dar a fost, totusi, ceva.
La Motru si azi sunt concentrati peste 2000 de militieni. Circulă peste tot în grupuri, altfel fiind în pericol. Când a fost greva, s-au dus si de la securitate din Severin. Au încercat să linistească minerii, dar n-au reusit. Două femei le strigau câte-n lună si-n stele, ocărându-i în fel si chip. Masina, - microbuz -, cu care se duseseră la mineri cei de la ,,secu” au răsturnat-o, parcă ar fi fost pană de gâscă. Dacă n-au putut rezolva nimic pe cale pasnică, au venit masinile de pompieri si au pus jeturile de apă pe mineri si astfel i-au împrăstiat. Când a venit acolo domnul Emil Bobu, ministrul minelor, îl ,,băgaseră la mijloc”. Când s-a văzut fără scăpare, le-a spus: ,,- Măi, fratilor, stati putin! Noi nu putem rezolva nimic aici. Haideti în oras, fiindcă acolo veniră si minerii de pe Valea Jiului si vom încerca să rezolvăm împreună problemele!” L-au ascultat. A plecat înainte domnul Bobu cu ,,Volga” si convoiul de masini ale minerilor după el. Când a ajuns în Motru, a accelerat si dus a fost, amintindu-si, probabil, de înteleapta vorbă că ,,fuga-i rusinoasă, dar e sănătoasă!” Nu s-a tras în mineri cu foc, ci doar fortele armate tasate în jurul orasului si a zonei au slobozit salve de tun pentru a intimida. Se pare că minerii au ars întreaga arhivă a Consiliului Popular si a Militiei orasului.
Venind într-una din zile de la Malovăt, l-am luat în masină pe Ion Motreanu de la Bobaita, functionar la Motru. Mi-a spus că spargerile la magazine si institutii din Motru nu le-au făcut minerii, ci populatia orasului, dar mai ales tinerii si ,,derbedeii”. Acum sunt închisi mai multi mineri si nu se stie nimic de ei.
Au fost introduse cartelele pentru pâine, atât la sate, cât si la orase. Bârdenii se duc la Bobaita după pâine. Trec zilnic convoaie triste, cersetori ai pâinii, amărâti si sclifositi, făcându-si îndelung socotelile, cu teama zilei următoare în suflet. De atâtea ori se întâmplă să nu aducă pâinea, astfel încât se întorc dezamăgiti la cei care-i asteaptă acasă. Sedintele se tin lant pe la comune si sate, dar nimeni nu observă că astea nu tin de foame. Prin oras sunt nesfârsite cozi…”
*
Brânză-trufanda. Eram elev la seminar. Aveam niste reglementări clare si severe privind bursele si semibursele. Indiferent dacă era sau nu bursier, fiecare elev trebuia să ducă la începutul anului o serie de alimente, care însumau aproximativ 30 kg. Acestea formau un stoc din care se alimenta cantina internatului. Adăugând legumele si zarzavaturile pe care le obtineam din grădina seminarului, carnea de la porcii din gospodăria-anexă, întelegem că cea mai mare parte din alimente venea gratuit. Cu toate acestea, administratia seminarului cumpăra tot ce găsea mai ieftin pe piată. Cel mai greu era primăvara, când achizitiona de pe la ceapeuri oile moarte de-a binelea sau doar moarte de slabe. Simteam duhoarea cărnii de oaie din curtea scolii. De multe ori nu intra în sala de mese decât colegul Cepoi Virgil, căruia îi plăcea acea carne. Mânca 7-8 portii, în timp ce noi, ceilalti, înghiteam în sec pe la colturi.
Într-o zi, au adus la masă brânză stricată. Putea. N-a mâncat nimeni. Câtiva, mai curajosi, din anul cinci, s-au dus la inspectorul teritorial de la Departamentul Cultelor, Domnul Ilie Diaconescu si au reclamat situatia de la seminar. Domnul Diaconescu era un om în vârstă, foarte calculat si prudent, cinstit si credincios. Era nelipsit de la toate serbările si festivitătile scolii, venea uneori si la biserică si asista la slujbă. Se închina cu nedisimulată evlavie. Era un om pasnic si nu-i plăceau stările conflictuale. Avea mult tact. Aceasta au văzut toti, când a venit în anchetă la seminar.
Eram în sala de mese, elevi si profesori. Asteptam. La un moment dat, a intrat Domnul Diaconescu, însotit de directorul seminarului, Părintele Petre Constantinescu. Inspectorul era încruntat, vădit supărat. A salutat scurt, a aruncat o privire peste sală si a spus. ,,- Domnilor elevi! Unii dintre dumneavoastră au reclamat că ieri vi s-a dat la masă brânză împutită! Am venit aici să văd si eu despre ce este vorba. Părinte director, vă rog să-mi aduceti si mie brânză de care ati dat ieri elevilor!” Imediat a intrat bucătăreasa, doamna Vica, cu o farfurie pe care odihneau două felii mari de brânză. Inspectorul a spus: ,,- Vreau să vină 4-5 elevi si să constate dacă e vorba de aceeasi brânză, care s-a dat ieri la masă!” S-au dus si au confirmat. Domnul Diaconescu a privit atent brânza, a mirosit-o si deodată fata i s-a luminat. A început să râdă si a zis: ,, - Păi, bine, domʹle, de ce nu spuneti asa? Dumneavoastră vi s-a dat brânză de Dorna. De unde ati luat-o, părinte director? Brânza asta se vânde numai la export. E brânză-trufanda! Fac străinii cozi la magazinele unde se duce brânză de asta. Îmi dati voie s-o mănânc eu?” ,,- Bineînteles, domnule Inspector!” a zis directorul cam bâlbâit. Noi înmărmurisem. La asa întorsătură nu se asteptase nimeni. Inspectorul s-a asezat la masă. A luat într-o mână bucata de brânză si-n alta pâine si a început să mănânce. Ne asteptam să vomite, să reactioneze cumva. O stăpânire de sine cum nu mai văzusem. A mâncat toată brânza de pe farfurie si a mai cerut si supliment. În final, a tras ,,concluzia”: ,, - Dragi elevi, dumneavoastră nu ati avut de unde să cumpărati brânză de asta, fiindcă e si foarte scumpă si foarte rară în comertul intern. Toată o dăm la export. E valută forte. Are, într-adevăr, un miros mai aparte, dar acesta e mirosul ei specific. Eu nu am stiut până acum că vi se cumpără alimente asa scumpe! Eu întreb de fiecare dată la magazin, dacă au brânză de Dorna, când mă duc să fac cumpărături. Fiu-meu e înnebunit după ea!”
Cu această concluzie, inspectorul ne-a salutat si a plecat repede. Probabil n-a mai putut rezista nevoii de-a vomita. Era imposibil să nu i se întoarcă stomacul pe dos, indiferent cât s-ar fi stăpânit dânsul. Noi am rămas buimăciti, prostiti si târziu ne-am dezmeticit, dar nu mai aveam nimic de făcut. Dacă inspectorul de la culte ajunsese la această concluzie, nu mai aveai ce să mai faci!
Nici azi nu stiu, dacă a avut dreptate sau a fost doar teatru, ca să aplaneze o stare conflictuală. Nici până atunci, nici de atunci încoace, nu am mai avut prilejul să gust ,,brânză de Dorna”.
*
Mamă, dulce mama mea. Redăm mai jos o priceasnă cu acest titlu, cântată de interpreta Lavinia Chifor. În ea se regăseste drama dar si speranta multor părinti. Iat-o:
,,Mamă, dulce mama mea,
Domnul harul Lui să-ti dea,
Eu în veci ti-oi multumi,
Că mult m-ai putut iubi.
Mamă, dulce mama mea!
Viată-n lume când mi-ai dat,
Tu m-ai binecuvântat,
Rugându-te lui Hristos
Să mă facă credincios,
Mamă, dulce mama mea!
Dar eu, mamă, cum cresteam,
De Hristos mă-ndepărtam,
Calea sfântă n-am iubit,
Vorba ti-am nesocotit,
Mamă, dulce mama mea!
Eu mergeam la rău cântând,
Tu-n genunchi sedeai plângând
Si când noaptea mă-ntorceam,
Tot rugându-te te-aflam,
Mamă, dulce mama mea!
Eu râvneam spre lumea rea,
Tie inima-ti plângea!
Numai singur Dumnezeu
Stie cât ti-a fost de greu,
Mamă, dulce mama mea!
Dar când Domnul S-a-ndurat,
Plânsul tău l-a ascultat,
A mea inimă s-a frânt
Si-a fost sfântul legământ,
Mamă, dulce mama mea!
O, ce mult te-ai bucurat,
Când la Domnul m-am rugat!
Tu cu lacrimi multumeai
Si pe Domnul lăudai,
Mamă, dulce mama mea!
Si de-atunci si azi mereu
Te mai rogi lui Dumnezeu,
Să-mi ajute-n lucrul sfânt,
Cum i-am fost eu legământ.
Mamă, dulce mama mea!
Eu în veci îti sunt dator
Si-ti voi multumi cu dor,
Domnul Dumnezeu să-ti dea,
Dulce-mpărătia Sa,
Mamă, dulce mama mea!”
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 10/29/2016 |
Contact: |
|
|
