Revedere la Operă cu... „O scrisoare pierdută“
Caragiale, autor de literatură inspiratoare pentru spectacolul de operă, stabileşte o paralelă componistică valabilă şi continuă a creaţiei originale, subiect ce aparţine domeniului istoriei culturii româneşti.
Evaluarea titlurilor împodobite cu muzică dovedeşte seriozitatea abordărilor, fiecare compozitor propunând soluţii, variante şi opinii în relaţia cu cuvintele scrise, în care intervenţia autorului de libret condiţionează noua arhitectură potrivită cu proiectul destinat teatrului muzical. Pentru oricare dintre aceste proiecte inspiratoare, Ion Luca Caragiale se autodefineşte, mărturisind posibila sa înrudire cu arta sunetelor: „Particularităţi: Meloman, ureche, memorie şi gust muzical bine dezvoltat“.
În privinţa compozitorului Dan Dediu, revenirea la genul operei, a patra oară, nu este o recidivă. „O scrisoare pierdută“ oglindeşte cu măiestrie inconfundabilă zborul fantezist al inspiraţiei în recrearea unei lumi româneşti, pline de viaţă şi de modele valabile cultural, social şi politic pentru noi, cei de astăzi. De aici, şi rezultatul unui efort creator considerabil, care, în grabă, a fost răsplătit cu abandonarea spectacolului, timp de patru ani după premiera absolută (decembrie 2012 – noiembrie 2016). Poate că atractivitatea şi actualitatea abordării comediei caragialene vine şi din strategia pregătirii premierei în vecinătatea campaniei electorale, ce se finaliza tot în luna decembrie, presupunând o serie lungă de evenimente ce nu pot fi oprite, chiar dacă, dintr-o perspectivă sau alta, sunt sau nu pe placul privitorilor contradicţiilor politice de orice fel... Regizoral, distribuţia alcătuită de Ştefan Neagrău, el însuşi în dublă acţiune aici şi ca libretist, răspunde cât de mult cerinţelor muzicii, evitând mimetismul tradiţional al montărilor comediei inspiratoare. Grafia registraţiei ascultă, pentru regizor, de legile operei, convingându-ne sau nu dacă s-a ales bine interpretul... interpreţii. Pornind de la excelenţa dirijorală viguros temperamentală a lui Tiberiu Soare, în premiera absolută şi în reluarea de acum, adăugând pe maestrul de cor Daniel Jinga, imaginea scenografică şi costumele create de Viorica Petrovici, mişcarea şi coregrafia semnate de Florica Stănescu, „O scrisoare pierdută“ este un simbol al „timpului regăsit şi adus în contemporaneitate“. Cum ne spune Tiberiu Soare în programul de sală: „Caragiale al meu era convins că arta este un antidot pentru prostie...“. Este şi explicaţia reluării acestei capodopere româneşti a secolului XXI, după ce fusese înlăturată de pe afişul Teatrului, revenind cu un succes de public entuziast, urmare iniţiativei directorului general interimar al Operei Naţionale Bucureşti, Beatrice Rancea.
În concluzie, gândim, referitor la Dan Dediu, că va continua să păşească pe un drum lung, în care compozitorul lansează trasee multiple, descoperind în operă, ca gen, o lume diversă, cu mereu alte posibilităţi de dramaturgie muzicală, simfonism, diversitate de stiluri şi limbaje. „O scrisoare pierdută“ este, pentru compozitor, miracolul întâlnirii cu I.L. Caragiale, dramaturg şi scriitor care ştia că, în măiestrie, uitarea nu există, indiferent de clipa care trece.
|
Prof. Grigore Constantinescu 10/25/2016 |
Contact: |
|
|
