Clipa
dimineţile treceau întotdeauna
la fel
îmi beam cafeaua
o amestecam cu puţină patimă
apoi îmi spuneam
că asta e fericirea
aşa era cel mai simplu…
apoi mă predam zilei fără condiţii
primeam tristeţile
şi moartea în doze mici
înfrângerile îmi deveneau
iarăşi scadente
dar nu făceam nimic…
rătăceam prin febra risipirii
oprindu-mă uneori
în aceeaşi intersecţie
pentru a culege
resturile unei vieţi serbede
într-o dimineaţă ai făcut tu cafeaua
ai picurat un răsărit
şi câteva sensuri
atunci clipa s-a spart
secundele au scânteiat în ceas
clepsidra s-a răsturnat
iar zilele
au început să curgă
altfel…
(din volumul „Anotimpul întoarcerilor”, apărut în 2016)
|
Vasilisia Lazăr 10/24/2016 |
Contact: |
|
|
