„Când ai încetat să fii mai copil, ai murit de mult.”
Fratilor,
Când mintea scapă din priponul prezentului chinuit, facem cum facem, si una, două, ne aruncăm în anii copilăriei, locul în care, cel putin la prima vedere, ar fi fost pentru fiecare, cândva, raiul pe pământ. Raiul si oricare dintre noi, unul din locuitorii lui. Asa mă găsesc de fiecare dată si pe mine, chiar dacă, după cum v-am spus, prin locurile copilăriei mele, prin anii `50 si…, nu prea curgea nici lapte si nici miere. Cei sapte ani de acasă i-am absolvit muncind. Ba cu animalele pe câmp, ba tinând de porumbi, la răritat, ba la săpat... Nici că se putea altfel! Fiecare din casă trebuia să dea din mâini. Sărăcia de după război, făcuse si iar făcuse pui. Nu tu îmbrăcăminte, nu tu ceva de pus în picioare... În plus, nici mâncare, pentru toti, pe-ndestulate. Ziua de muncă la ceapeu, doi lei si, eventual, un kilogram de grâu si unul de porumb. Asta, în conditiile în care mai rămânea ceva după ce se dădeau cotele de război, la rusi. În caz contrar, hrana oricăruia din semenii mei se rezuma la ce se strângea după lotul ajutător, la câte ouă făcea găina si cât lapte strângeam de la cele câteva oi si capre. Norocul nostru ne era câmpul si pădurea. Din primăvară, de când fragile parfumau fânetele, si până toamna, târziu, când se brumau porumbele, peste tot, fructe! Mai dulci, mai acrisoare... După cum aveam si noi răbdare. Probabil, ele, fructele câmpului, au făcut să nu simt si nici să-mi amintesc că as fi răbdat vreodată, cumva, de foame. În timpul zilei, un ou, o bucată de brânză si atât. ...Însă dacă erau coapte dudele, mâncai dude, răsăreau buretii, bureti mâncai până ce te umflai. Doar seara ne strângeam cu totii în jurul mesei si întingeam cu mămăligă într-o tigaie cu jumări si ouă prăjite. După ele, strachina cu lapte, apoi somnul nostru dulce. Oamenii de atunci, ca si cei de astăzi. Mai buni, mai răi... Fiecare după cum ziua abia trecută nu le schidolise mai mult decât deja era, nici trupul si nici sufletul. Tristetea, atunci, ca si astăzi, se simtea peste tot. Până si cei ce acceptaseră schimbarea încă nu îsi găsiseră locul în ea. De aici si bucuria îsi avea un fel al ei de a fi. Veleanu, proprietarul unui bordei si a câtorva familii de albine, strânse de prin scorburile copacilor, nu pierduse nimic la colectivizare. Vara, cât era ziua de lungă, blestema de toti sfintii, făcând la cărămizi, în asteptarea asfintitului, când se veselea cu Veleanca lui. Turnau pe gât tuică, în poartă, la unul, Ghioace, omul ce inventase pufoaica fiartă, amestecată cu ardei iute si ceva lesie, rămasă de la făcutul săpunului. După ce se îmbătau bine, se înjurau ca chiorii si ajungeau acasă din îmbrânceli si huiduieli. Ce câstigau ziua, dădeau pe gât seara si în dimineata următoare. Toamna, când vindeau cărămizile arse, trăgeau linie si, sub ea, nimic. Norocul lui că învătase, din auzite, câteva articole din ,,Codul bunelor maniere”! Mai fura o găină, mai rupea oasele cuiva, angrenaj pe la partid, mai înjura pe vreunul cu functie, ca să fie luat în seamă si, peste iarnă, an de an, stătea la mititica. Pentru el, acolo, când afară zăpada era cât gardul, viata era ca într-un hotel de mâna a doua, din timpurile de astăzi. Dacă în vreuna din zile se întâmpla să nu fie asa, pe scenă urcau cei din Gura Lupei. Bătăi, scandaluri, furci, topoare, garduri rupte si capete sparte... Apoi împăcarea, tot la Ghioace! Altfel spus, triumfătoare, sărăcia făcea spectacol. Desigur, fără a constientiza, mă amuzam. Totusi, dacă ceva m-a bucurat atunci, mai mult si mai mult, a fost faptul că, la timp, tatălui meu i s-a întors mintea la cap. Umblase nopti si zile, alături activistilor de partid, însă când a văzut că rusii uitaseră să mai plece de pe aici, că cei ce îi erau alături deveniseră bestii, când a simtit că mai totul se împutise, a profitat de conjunctură si s-a făcut si el mecanic de locomotivă. Umbla asa, prin lume, ba ducea vite, ba căra oameni... Odată, traversând câmpuri si iar câmpuri, a ajuns tocmai la malul mării. Când s-a întors, abia si-a putut stăpâni plânsul. Lăsase acolo, în mijlocul Bărăganului, si bătrâni, si femei, si copii, la fel ca mine, toti aproape în pielea goală. Nu tu apă, nu tu hrană... De, noua ordine socială îsi spunea cuvântul!
Cu un fel de strângere de inimă, îl petreceam cu vederea, de fiecare dată. Mi se părea că se duce undeva, într-o poveste, locul în care avea să se lupte, din răsputeri, cu toti balaurii. În realitate, la muncă, de-a lungul drumului, înghitea, săracul, la praf de cărbune si fum, cu sacul. Uneori, când mi se făcea dor de el, urcam, seara, tocmai în deal, la Balota. Îl asteptam să-i văd, locomotiva cu abur, fiara sălbatică scotând flăcări pe nări si să-i flutur o cârpă ruptă dintr-o ie ponosită. Rar se întâmpla să fie el! ...Însă, dacă era, îmi arunca, în grabă, o legătură cu câtiva biscuiti, câteva turte de zahăr si o mână de bomboane. ,,Gata, hai, fugi, că te înghite magaoaia!” - îmi zicea zâmbind amar. Până acasă, aproape că le terminam. Dădeam din bunătături si lui Ioane, si lui Ghită al Ghităi, si Ghităi, si Ioanei. Dacă se nimerea baba Rita pe pod, la poartă, în fata casei, locul în care îsi astepta, de la ,,răzbelul ăl dintâi”, să i se întoarcă, de pe lumea ailaltă, omul, îi dădeam si ei. Nu prea mai vedea, însă îi plăceau cofeturile. Restul împărteam, vesel, cu ai casei, în minte doar cu glasul rotilor de tren. Hodoronc-tronc-tronc, hodoronc-tronc-tronc! Uu-uuu!... Duminica, atunci când se dădea hamul jos de pe mine si mai toti din sat se odihneau pe prispa casei, alergam cu Ghita si ceilalti din mahala, în vale, la Dunăre, si ne scăldam. Ca să nu ne ia cumva valurile, ne bălăceam, ca niste împelitati, în vreo groapă, de pe lângă fluviu, unde apa abia ne ajungea la brâu. La vremurile de atunci, nu tu chiloti, nu tu bichinei!... Ghităi îi crescuseră sânisorii... ,,Mda, fiecare copilărie cu cofeturile ei! ”
|
