Curiozităţi muzicale în zigzag
Dylan înNobel-at şi disecat bob cu bob...!?
"Câte drumuri un om ar avea de făcut, / Până să se considere OM? / Câte mări pescăruşii mai au de văzut, / Pân-ajung la nisip pentru somn? / Câte bombe vor mai sfârteca mii de vieţi, / Până să le interzicem pe veci? / Răspunsul prieteni evânare de vânt, / Răspunsu-i vânare de vânt." (traducere Florian Pittiş; Bob Dylan, Blowin' in the Wind, 1962)
Dintre noi toţi, Moţu, cred că s-ar fi bucurat cel mai tare de acest premiu pentru Bob Dylan! Pentru prima oară premiul Nobel este pe placul mulţimii. Suficienti de mulţi, de importanţi şi cu verbul la ei, din literatura sau din muzica românească, au comis greşeala de-a judeca pripit acordarea premiului Nobel pentru Literatură de anul acesta. Implicarea lui Dylan, practic a culturii pop, în aceasta sfadă, m-a convins să vă aduc aminte de rubrica noastră de curiozităţi muzicale şi nu numai. Exact ca în discursurile disimulate ale majorităţii parlamentarilor, s-au aflat în treabă, şi domniile lor, scriitori, critici şi muzicieni, dându-şi cu părerea despre atribuirea Nobelului lui Robert Allen Zimmerman. Luaţi fraţilor şi demontaţi poezia lui Dylan, comentaţi licenţele sale poetice, arătaţi-mi unde au greşit cei 18 membri ai Academiei suedeze! Nici nu merită să redau "argumentele" cârcotaşilor, scrise sau rostite în mass media avidă după nutreţ informaţional. Scandaluri, divorţuri, procese etc. De curând, revista Classic Rock a publicat un top al celor mai bune solouri de chitară (chosen by The Stars, The Experts an You!). Această ştire a fost legată de scandalul de plagiat în care a fost târât Jimmy Page, el fiind câştigătorul locului 1 din acest top cu Stairway to Heaven! (Atenţie! În luna octombrie a apărut cea mai detaliată carte despre viaţa sa: No Quarter: The Three Lives of Jimmy Page). Bate toaca să pricepem ce-i cu plagiatul! Nu s-a sesizat nimeni că, în acest top Jimi Hendrix este prezent cu două solouri (locul 2 cu All Along the Watchtower; 40. Machine Gun) şi încă doi mari chitaristi îl urmează. Al doilea este Ritchie Blackmore cu soloul din Highway Star (locul 12), piesa din deschiderea excepţionalului album, Machine Head (1972, locul întâi în 10 ţări!) şi cu al doilea solo din perioada Rainbow (27), piesa numindu-se Since You Been Gone, de pe singurul album cu Graham Bonnet la vocal, Down to earth, din 1979. Dacă tot am amintit de Blackmore vă recomand să nu ocoliţi ultima apariţie discografică cu Ritchie Blackmore's Rainbow (Memories In Rock, ce va se va lansa pe 18 noiembrie 2016, doar în două formate CD şi Blu-ray), o înregistrare istorică de la reuniunea de anul acesta din Germania. Pe al treilea chitarist, vă las să îl descoperiţi singuri, indicându-vă doar piesele în care acesta a reuşit să convingă juriştii alesi pentru întocmirea acestui foarte interesant şi valoros top: While My Guitar Gently Weeps 1968 (13) şi All your Love din anul 1966 (39). Judecaţi de asemenea, alegerea celor şase solouri! Un alt exemplu din acest top, demn de menţionat, este GUTHRIE GOVAN (cu al său magistral solo din piesa Drive Home, o compoziţie Steven Wilson!). Govan a fost prezent la Bucureşti într-un show de excepţie cu trupa sa, The Aristocrats, în primul concert de după dezastrul Colectiv, o premieră nebăgată în seamă de media (vezi recenzia: Trio de virtuozitate la Arenele Romane). Notati şi că, All Along the Watchtower este o compoziţie Bob Dylan.
Anul acesta, în luna iunie, am lansat al treilea volum al Trilogiei Sunetelor, intitulat Bucuria Sunetelor (cu subtitlul, Psihologia, Versul, Sexul şi Tehnologia Sunetelor). Unul din subiectele antologiei a fost: "Poezia muzicii pop-rock". Autorul acestui articol, profesorul, filozoful şi muzicianul, Gabriel Petric, a dat răspuns temei alese de mine, argumentând că, "poezia muzicii pop-rock nu se află în textele cântecelor!" Să cităm un mic pasaj din acest excepţional eseu:
"De la musique avant toute chose…prends l’éloquence et tords-lui son cou!, versurile lui Paul Verlaine stau pavăză acestor gânduri. Dacă poezia se poate dispensa de muzică este fiindcă ea, prin măsură, ritm, rimă, plus alte mecanisme fine, are muzica ei interioară. Rostirea prin cuvânt declanşează muzicile interioare ale poemului. Cu atât mai mult, muzica se poate dispensa de cuvânt. Şi, totuşi, alături de marile forme muzicale clasice (simfonia, sonata) şi de muzica instrumentală modernă (de dans, ambientală sau de virtuozitate jazz sau rock), cântecul îşi are rolul său în viaţa social-culturală, cu refrenele sale memorabile purtate de cuvinte înrădăcinate în memoria afectivă a ascultătorilor. De la Hello, Dolly la Drumurile noastre, de la Rock Around the Clock la Andrii Popa, de la Over the Rainbow la Coborâse primăvara, de la The Thrill Is Gone la Ielele (fie Tiarra, fie Cargo), de la Every Breath You Take la Suntem peste tot – cuvintele se lipesc de note şi fac un corp comun cu întregul muzical, formează o unitate care poate conduce cu uşurinţă la iluzii deşarte. Cea mai puternică e aceea care caută în versurile cântecelor valoarea poemului de sine stătător. Cel mai adesea, rezultatul e dezamăgitor: fie versurile din cântece par reuşite, la simpla citire din booklet-ul CD-ului, deoarece, în subconştient, ele sunt însoţite de melodie (efectul de halou!), fie, odată reuşită desprinderea de suportul muzical, ele se dovedesc banale, triviale, dacă nu cumva penibile. Şi, totuşi, există Bob Dylan, Leonard Cohen, Jim Morrison, sau, la noi, Phoenix, Sfinx, Mircea Florian, Celelalte cuvinte. Exemplele citate sunt argumente de netăgăduit, doar că ele sunt admirabilele excepţii ale unui fenomen estetic contemporan care a luat naştere în diferite colţuri ale pământului, fiind determinat în spaţiu şi timp. Regula e alta: o piesă pop sau rock nu necesită imperios o organizare textuală care să reziste ca valoare estetică independent de compoziţia pur muzicală. S-a observat, pe bună dreptate, că textele cântecelor au menirea de a fi cântate, nu rostite/recitate asemenea unui poem dintr-o carte de poezii. Poemul e liric, prin definiţie, dar lira nu e verbală, n-are nevoie de cuvânt pentru a transmite mesajul artistic/spiritual. Ne grăbim să adăugăm: muzica - la fel ca îndrăgostiţii -, n-are nevoie de cuvinte, dar nici nu i se poate interzice folosirea lor. Iar atunci când muzica ia forma cântecului, prinde contur un ansamblu estetic complex, doar aparent simplu, în fond el antrenând sisteme sincretice care, mânuite cu talent, oferă o teribilă impresie de unitate aproape indestructibilă. Dacă ţinem socoteală şi de faptul că acest sistem de sisteme care e cântecul intră în relaţie cu un « orizont de aşteptare », cu un mediu exterior bio-psiho-socio-cultural în care se dezvoltă, putem aprecia mai bine complexitatea extraordinară a unui fenomen care, mai ales prin efectul estetic direct asupra ascultătorului, dă impresia de simplitate şi firesc."
Bob Dylan a fost onorat cu acest premiu pentru că a "creat noi expresii poetice, integrate în tradiția cântecului american" şi în normele limbii engleze. "Like a Rolling stone", "A Hard Rain's A-Gonna Fall, "It Takes a Lot to Laugh, It Takes a Train to Cry", "Visions of Johanna", "Stuck Inside of Mobile with the Memphis Blues Again", 'It's Alright, Ma (I'm Only Bleeding)', "Blowin' in the Wind", "Desolation Row", “The Times They Are A-Changin’”.
„Ain’t it just like the night to play tricks when you’re tryin' to be so quiet? / We sit here stranded, though we’re all doin’ our best to deny it / And Louise holds a handful of rain, temptin’ you to defy it / Lights flicker from the opposite loft / In this room the heat pipes just cough / The country music station plays soft / But there’s nothing, really nothing to turn off / Just Louise and her lover so entwined / And these visions of Johanna that conquer my mind.“ (Bob Dylan, Visions of Johanna, 1966)
În anul 2008, lui Bob Dylan i-a fost acordat o citație specială la premiul Pulitzer (For his profound impact on popular music and American culture, marked by lyrical compositions of extraordinary poetic power), recompensă acordată de-a lungul timpului şi lui John Coltrane, Thelonius Monk, Duke Ellington sau Hank Williams, printre alții. ”Mă mai gândeam zilele astea că la Dylan mai e ceva, ceva între cuvânt şi muzică: inflexiunile vocii, acel accent ciudat care reinventează engleza americană şi devine atitudine, un semn de protest-lehamite-ironie care ajunge în modul cel mai direct la ascultător!!! Teoria comunicării numeşte acest lucru ELEMENTUL PARAVERBAL.” (Gabriel Petric)
Versurile lui sunt obiectul unor studii academice de zeci de ani, se predau cursuri la diverse colegii din Statele Unite, s-au editat lucrări ştiințifice dedicate cântecelor sale etc. "Yes, lyrics usually work better when set to music – but 60 years of rock and pop have produced words that stand on`their own as poetry". Bob Dylan a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură. Pe merit! Aceasta este o certitudine. Activitatea sa pe tărâmul muzicii se desfăşoară de peste şase decenii şi abordează o problematică diversă, de la absurditatea războiului, la lupta împotriva sărăciei, de la rasism la drepturile fundamentale ale omului. Am văzut aseară un film despre adevărata istorie a eroicii bătălii de la Jadotville (The Siege of Jadotville). O altă grozăvie, despre un război stupid, care în mod normal, nu ar fi trebuit să aibă loc şi care, la acel moment (1961), a fost considerat de către politicieni, un act de laşitate al soldaților irlandezi. "Dumnezeu a făcut să crească o plantă pentru fiecare boală - cu excepția prostiei", spune un proverb german.
Coincidență sau nu, alt contestat deținător al premiului Nobel pentru Literatură, actorul italian, Dario Fo, a murit joi 13 octombrie 2016 (la vârsta de 90 de ani), exact ziua în care a fost anunțată decizia de acordare a Nobelului lui Dylan. Commedia dell'arte?! Dylan este controversat fiindcă este pentru prima oară când unui muzician i se oferă această înaltă distincție care este "acordată anual unui autor din orice țară care, cu cuvintele lui Alfred Nobel, a produs 'cea mai remarcabilă lucrare într-o tendință idealistică’. ‘Opera’ în acest caz se referă în general la opera autorului ca un tot, nu la o lucrare individuală, deși lucrările individuale sunt uneori citate în decernări. Academia Suedeză decide cine, dacă este cazul, primește acest premiu în fiecare an." (Wikipedia) Muzica sa este înrădăcinată în turbulențele din anii 1960 și este statornicită într-un repertoriu care "cuprinde o mulțime de influențe de la cântecele populare din Munții Apalaşi, la delta bluesului din sud, tot drumul spre Rimbaud, al modernismului francez" a declarat Sara Danius, secretarul permanent al Academiei suedeze. La obiect!
Arta Sunetelor lui Bob Dylan este un act cultural de netăgăduit. Eu cred că, acordarea acestui are premiu, unuia din afara literaturii universale, deschide accesul tuturor poeților din aceasta frumoasă artă la o recunoaştere binemeritată. Când spun asta mă gândesc la Tom Waits, Van Morrison, la Joni Mitchel, Leonard Cohen, Jim Morrison şi desigur la Pete Brown! Mă pot gândi şi la multi alții, dar de exemplu, Van Morrison are cele mai multe albume apreciate de critică (şi de public!) cu CINCI STELE din tot catalogul muzical al lumii şi asta spune mult în ceea ce priveşte universalitatea culturii pop. Egalitate în drepturi. Cred că şi Nobelul avea nevoie de piața culturii pop. "Puțină" reclamă nu-i strică. Premiul Nobel pentru Literatură este cel mai accesibil dintre cele acordate de Academia suedeză. ARTA poate fi interpretată, pe când chimia, fizica, economia sau medicina nu! Iar pacea, nu-i aşa, PACEA, se negociază. Asta-i treaba politicienilor care lovesc cu ciocanul în zidul parlamentului, doar, doar, ar intra şi ei în contact cu pop culture. V-ați gândit vreodată la modul serios de ce nu avem niciun premiu Nobel? Curat. Adică acordat României, românilor, nu unor cetățeni cu origini româneşti. Din cauza acestor politicieni vânduți trup şi suflet, gargaragii de trei parale, ce şi-au plătit emisari în toate artele. Tot Dylan ne salvează cu dedicația: Political World.
"La pensie trebuie să faci orice, numai să mai păstrezi în viață singurul neuron pe care-l mai ai!!!" (Cristi Bîtlan)
Închei cu un răspuns inteligent, al aceluiaşi prieten al sunetelor alese, Gabriel Petric:
"R.L. - Impărtăşim aceeaşi dragoste pentru marele Nichita! Putem spune că avea o cultură rock?
G.P. - Îţi voi da un răspuns indirect, în două părţi.
I. L-am văzut pe Nichita Stănescu o singură dată, prin anii ’70, la Cluj, când a acceptat să recite o poezie în faţa studenţilor Era vorba de poemul Tocirea. Aşa cum l-a rostit, apăsat, cu rifful acela triadic format din coriambi (soldatul „măr-şă-lu-ia, măr-şă-lu-ia, măr-şă-lu-ia”) a sunat ca o piesă de Black Sabbath, un Iron man, să zicem. Impresionant!
II. Le-am dat odată o lucrare de control elevilor de clasa a XII-a. Trebuiau să interpreteze versurile lui Nichita: „Leoaică tânără, iubirea/mi-a sărit în faţă./Mă pândise-n încordare/mai demult./Colţii albi mi i-a înfipt în faţă/ m-a muşcat leoaica, azi, de faţă”. Un elev isteţ, dar nu prea silitor, mi-a scris pe foaie doar atât: „Wild thing/ You make my heart sing!”. Nu l-am mai întrebat dacă e Troggs sau Hendrix. I-am dat 10!Continuând acest joc inter-textual, aş spune că cele 11 elegii ale sale pot fi traduse prin„necuvintele” piesei Larks’ Tongues in Aspic de King Crimson. Cu siguranţă, spiritul rock există în rostirea poetică nichitastănesciană."
Fiindcă îmi place să aduc argumente serioase angoaselor mele, m-am aventurat de dragul măreţiei timpului său (şi al nostru) între aceste curiozităţi în zigzag, pentru oferi tuturor satisfacţii muzicale şi a înnobila cum se cuvine această mare realizare a unui idol al muzicii rock!
"Oameni precum aceștia au strecurat în sufletul meu mai multă poezie decât sute de antologii din poeții lui pește prăjit." (Dorin Tudoran)
"And you who philosophize disgrace and criticize all fears / Take the rag away from your face / Now ain't the time for your tears" (The Lonesome Death of Hattie Carroll, Bob Dylan, 1963)
Dacă, Dylan va veni la ceremonia de decernare, pentru a primi premiul mult râvnit (de tagma scriitoricească) şi cei 900.000 de dolari, ei bine!, răspunsul prieteni este "vânare de vânt"... Criticii nu l-au susţinut şi nici sprijinit. A avut viaţă grea de la început, însă vocea şi cântul său a trecut... (demult) dincolo de timp! Meditaţi! Pe 12 martie 2017, Jon Anderson, Trevor Rabin si Rick Wakeman încep turneul ARW: An evening of YES music & more. Poate la Cluj, fiindcă văd că, Bucureştiul iese de pe hartă...
“Keep a clean nose Watch the plain clothes / You don’t need a weather man / To know which way the wind blows” (Bob Dylan, Subterranean Homesick Blues, 1965)
Jacksdale,
|
Radu Lupaşcu 10/23/2016 |
Contact: |
|
|
