Pasiunea, talentul si dăruirea in slujba cuvântului
În urmă cu câtva timp, am primit un cadou nepretuit constând în cărti, între care am descoperit, cu plăcută surprindere si cu multă încântare trei cărti apartinând unei Doamne (cu un D mare, negresit), originară dintr-un sat teleormănean destul de apropiat de cel în care mi-am petrecut primele patru decenii din viată (Tigănesti si, respectiv, Storobăneasa). Scriind o cronică despre una dintre cărtile sale, am putut lua legătura cu Domnia Sa, constatând că Doamna ELENA BUICĂ, autoarea lor, îmi era cu mult mai apropiată prin faptul că doi dintre profesorii mei de LIMBA SI LITERATURA ROMÂNĂ îi fuseseră colegi de facultate la Cluj-Napoca si, mai mult, că era mătusa sotiei unuia dintre cei mai buni prieteni din copilărie provenind dintr-o familie de învătători, prieteni apropiati ai părintilor mei semianalfabeti. Ce mică e lumea, chiar dacă Doamna trăieste peste mări si tări!
Citind cărtile respective (fără a fi stiut cele de mai sus) mai mult din curiozitatea provocată de originea teleormăneană a autoarei (obiectivul meu dintotdeauna a fost promovarea scrierilor scriitorilor teleormăneni) si a unui cititor pasionat, pe măsura parcurgerii, interesul din ce în ce mai crescând m-a făcut să descopăr un autor de o înaltă tinută morală si spirituală, cu o afectivitate manifestă pentru personalitătile literare cărora le-a dedicat gândurile si opiniile sale cu mândria de a fi apartinut aceluiasi popor si a de a fi scris în acelasi dulce grai românesc (Îmi plec fruntea, Consemnări pe curat), descoperind astfel, mai întâi, ipostaza de critic si istoric literar a unei scriitoare care nu va înceta să mă uimească prin dăruirea, pasiunea si talentul puse în slujba scrisului, a artei în general. O a treia carte (Frumoasele vacante) mi-a descoperit o altă fatetă a scriitoarei, aceea de autoare a unui jurnal de călătorie în care, mânuind cu talent si pricepere tehnicile descrierii si ale naratiunii la persoana întâi, realizează o interferentă fericită a admiratiei netărmurite fată de locurile minunate pe unde au purtat-o pasii călătorului împătimit, dornic de cunoastere, cu sensibilitatea, sinceritatea trăirilor si emotia cu care îsi împărtăseste impresiile produse de minunătiile dăruite omului pe diferitele meridiane ale Terrei.
Ei bine, cele trei cărti m-au acaparat dezvăluindu-mi o scriitoare al cărei talent tâsneste din fiecare cuvânt pus la locul lui, din fiecare frază sclipitoare prin claritate, proprietate, variatie stilistică, corectitudine si expresivitate a limbii române folosite, nealterate de eventuale influente, provocându-mi o stare de dependentă fată de scriitura sa, de stilul personal de a-l atrage pe lector si de a-i îmbogăti sufletul si cugetul fără nicio intentie didacticistă, lipsind tonul ex cathedra al fostei profesoare de limba si literatura română. Sfârsitul lecturii mi-a lăsat în suflet regretul de a nu-i fi cunoscut si scrierile de dinainte, ca si pe cele care au urmat celor trei de mai sus. Totusi, dum spiro spero, căci, ca o pronie cerească, mi s-a ivit posibilitatea de a o cunoaste pe scriitoare si operele sale de până astăzi prin intermediul extrem de interesantului volum ELENA BUICĂ, O AMBASADOARE A SUFLETULUI ROMÂNESC – editie critică si fragmente din operele sale -, rod al unui exercitiu exegetic de mare importantă apartinând unei alte Doamne a scrisului românesc, CEZARINA ADAMESCU. Subintitulată editie critică, monografia este structurată în 15 capitole cu titluri semnificative, în care autoarea îsi expune opiniile despre scrierile Elenei Buică, sustinute prin citate semnificative, într-o complementaritate benefică. Fiecare capitol este urmat de fragmente din opera respectivă, cu ajutorul cărora lectorul îsi poate face o opinie proprie despre tematica volumului, stilul si limba folosite, chiar dacă nu are posibilitatea să citească întregul volum. Printre comentariile Cezarinei Adamescu îsi găsesc locul si alte păreri critice apartinând scriitoarei Paula Romanescu (Drumul spre obârsii), care consideră cărtile Elenei drept „declaratii de iubire pentru limba română, pentru pământul acesta al oamenilor”, precum si poetului George Filip (Scriitoarea Elena Buică, o adevărată Doamnă a limbii române) care îsi exprimă stima pentru scriitoare, căci „stie să poarte cu mândrie prin lume sfântul tezaur al neamului nostru de români – LIMBA”. Exegeza se termină cu o Fisă de autor, cuprinzând date biografice, contributia Elenei Buică la activitatea editorială în cadrul unor reviste din tară si din străinătate, lucrările publicate până în acest moment, distinctii si premii etc.
Un capitol aparte (Mărturii esentiale despre arta cuvântului Elenei Buică), prilejuit de prezentarea unuia dintre cele mai recente volume (Frumusetea scrisului, 2015), volum ce poate fi numit o adevărată ars poetica a scriitoarei, întrucât Domnia Sa iubeste cu întreaga sa fiintă arta „cuvântului care cuminecă inima si sufletul si care ne redă pe noi însine”. Volumul cuprinde „rodul celor 13 ani de scris consecvent, limpede, fără oprelisti”, materializat în „mărturiile literare despre opera”sa, proiect având ca tel „cunoasterea si recunoasterea deplină a omului si a scriitorului” deopotrivă. Conform dictonului verba volant, scriba manent, scriitoarea a strâns între copertile acestui volum tot ceea ce s-a scris până acum despre Om si Scriitor, de la amintiri (Eugenia Miu), la interviuri (George Roca, Octavian Curpas), de la evocări, medalioane, portrete, dedicatii, recenzii si studii critice, prefete si note de lectură asupra operelor, toate apartinând unor oameni de condei, elogioase în unanimitate la adresa „prodigioasei scriitoare”, cum, pe bună dreptate, o numeste Cezarina Adamescu.
Editia critică se deschide cu un Argument al reputatei eseiste, cuprinzând un succint si impresionant portret al celei ale cărei principale trăsături de caracter, dincolo de talent, sunt Iubirea si cultul Prieteniei, ambele fiind întruchiparea „unui chip blând, a unei voci calde, a unui suflet cât se poate de încăpător si a unei constiinte demne de un român autentic”, a vietii omului care „a iubit si iubeste mai presus de orice, lumea”. Pentru că respectul si pretuirea Cezarinei Adamescu pentru „opera închegată” si pentru „activitatea literară impecabilă” a Elenei Buică nu au margine, Domnia Sa îi închină un inedit Buchet înmiresmat, incluzând toate volumele publicate de-a lungul timpului, sugerând astfel obiectul prezentei exegeze: „Zâmbind vietii, am adunat Crâmpeie de viată, prefirate Prin sita vremii; cu Gând purtat de dor, n-am pierdut din vedere Întoarcerea spre obârsii, realităti răsfrânte în Oglindiri. Am străbătut Luminisuri si nu m-am putut opri să Îmi plec fruntea, cu smerenie si îngăduintă, la toate aceste Consemnări pe curat. Am petrecut cu ea Frumoasele vacante, Pe cărările vietii, până când am văzut Liliacul înflorit în pragul înserării si am admirat pretuirea ce s-a asternut despre această autoare în Frumusetea scrisului (s.a.).” Acest „buchet” este o binemeritată laudatio, exprimând aprecierea de care se bucură opera Elenei Buică, nu numai din partea autoarei, ci si din partea celor care au norocul de a-i citi creatiile atât de pline de viată, de dragoste pentru oameni si de încredere în Bine, Adevăr si Frumos.
Argumentul exegetei este urmat, în mod inedit, de Cuvântul scriitoarei Elena Buică, original nu numai prin titlu (Priviri retrospective), ci si prin faptul că „eroul” acestei cărti a fost si cel dintâi cititor al ei. Discursul său străluceste prin modestie, apreciind contributia Cezarinei Adamescu drept „un deosebit gest de pretuire” de care „nu multi scriitori se pot bucura”, dar considerând că „nici eu nu-l merit pe deplin” si devine astfel o adevărată profesiune de credintă atunci când afirmă că evolutia sa ca scriitoare s-a aflat sub semnul unei înalte constiinte artistice, că sufletul său a fost si este plin de „setea pentru scris” prin care îsi face cunoscute gândurile, ideile, amintirile, din „dorinta de a arunca o privire de la înăltimea pe care ne pozitionează experienta de viată”, mai ales că hotărârea de a le asterne pe hârtie s-a produs „aproape de poarta înserării, pe la 70 de ani”. În întreaga sa viată a fost atrasă de „întelepciunea existentei milenare si de mostenirile ancestrale” ale poporului român, de „oamenii simpli” care tin „rostul si rânduiala satului românesc”, mai ales de comuna teleormăneană de origine, aspect remarcat de autoarea monografiei al cărei titlu subliniază legătura indestructibilă cu „lumina amintirilor comunei natale”. Crede că mai are multe de spus si speră că „se va îndura Domnul să mai îmi lase ceva cale de străbătut” pentru a putea „asterne scânteieri de suflet în frumoasa noastră limbă românească”. Cu o înaltă constiintă artistică, Elena Buică mărturiseste că „nevoia imperioasă de a pune sensul vietii în cuvinte” pleacă de la „tumultul de idei si planuri”, simtind chemarea, venită „de dincolo de puterea de întelegere a omului”, de a transfigura lumea reală a existentei sale „într-o prezentare epico-lirică”, mângâind si cântărind fiecare cuvânt înainte de a-l combina cu celelalte întru frumos.
Parcă citindu-i gândurile, Cezarina Adamescu a constatat că la „veritabila româncă trăitoare în Canada” s-a manifestat „nevoia de comunicare, de împărtăsire, de cuminecare din Trupul Cuvântului”, scrierile sale dovedind, neîndoielnic, „harul de povestitor mostenit de la clasicii literaturii române”, fiind, totodată, „rodul preaplinului sufletesc primit[…]în dar de la părinti si strămosi”. Cultivarea unui stil simplu, concis, „acuratetea limbii literare” îmbogătite cu „expresii neaose, amuzante”, un „umor sănătos, cu pilde de întelepciune, cu ziceri românesti, cu tezaurul proverbelor strămosesti, cu arhaisme si regionalisme” reprezintă temelia scrierilor sale. Drumul său a fost „ascendent” încă de la debutul fericit în „Observatorul” (revistă si cenaclu din Toronto cărora le va purta o recunostintă vesnică, deoarece acestea au rămas „oglinda vietii si preocupării românilor aflati pe meleagurile canadiene”, sentiment exprimat încă din 2007, în volumul Prin sita vremii), călăuzit de principiul potrivit căruia cărtile sale trebuie să cuprindă „viata trăită demn si curat, sub auspiciile Cuvântului”. Plecând de la această idee, Cezarina Adamescu porneste în întreprinderea sa prin prezentarea primului volum (Crâmpeie de viată, 2005) într-un prim capitol (Clepsidra cu aduceri aminte sau Aproapele din departe), punctând diverse aspecte referitoare la eroii cărtii, acei „oameni remarcabili, modele exemplare de conduită morală, crestină, socială” sau la „relatiile interumane pe diferite segmente de spatiu si timp, împletite armonios cu amintirile de acasă” legate de activitatea didactică din Ardeal ori de comuna natală cu obiceiurile prilejuite de marile sărbători crestine.
Calitatea de homo viator, pasiunea de o viată a unui „călător neobosit pe drumurile României ori pe mapamond” evidentiază fascinatia pe care i-o provoacă „minunătiile lumii” si constituie obiectul capitolului Pelerin neobosit pe meridianele lumii în care este prezentat jurnalul de călătorie (Frumoasele vacante, 2014), desi impresiile neobositei călătoare apar în mai toate volumele publicate până acum, pentru că plăcerea de a vizita locuri si oameni este unul dintre cei „trei stâlpi” care „au stat la baza vietii” acesteia, alături de „familie si de literatură”. Din Grecia si Spania, scriitoarea si familia ei călătoresc prin toată Canada si prin America, fără a uita, în fiecare an, România, unde este coplesită de „oamenii simpli[...]rămasi ca în timpurile străvechi, învăluiti în aura întelepciunii, a bunului simt, a simplitătii si curăteniei sufletesti” aflati în deplină comuniune cu natura care o entuziasmează cu peisajele ei divine.
Una dintre temele predilecte ale Elenei Buică (cea mai importantă) este rememorarea amintirilor din vremea când trăia în tara natală, mai ales a satului natal – Tigănestii Teleormanului, căruia îi dedică volumul Gând purtat de dor.O monografie sentimentală a comunei Tigănesti, judetul Teleorman, ROMÂNIA (2006), o „dovadă de patriotism autentic” prin care autoarea „aduce un real serviciu nu numai Literaturii Române, dar si comunitătii din care a plecat, dar de care niciodată nu s-a despărtit cu adevărat”, după cum mentionează exegeta în capitolul dedicat acestuia (Pelerin prin amintiri în vatra milenară). Scriitoarea si-a gândit cartea în mai multe capitole referitoare la geografia, demografia, istoria comunei în diferite epoci, din Antichitate până în zilele noastre, institutiile comunale, obiceiurile si traditiile populare specifice, folclorul, etnografia, personalitătile comunei, arborele genealogic al familiei sale. Impresionează, cu deosebire, multitudinea datelor, urmare a unei bogate si asidue documentări stiintifice, a convorbirilor cu oamenii locului, a experientei personale. Exegeta are prilejul de a constata că această „monografie afectivă cu multe date autoreferentiale[…]este un gest de reverentă firesc”, comuna natală si locuitorii ei fiind surprinsi într-o „frescă veritabilă a începutului de secol XX”. În desele reveniri pe plaiurile natale are posibilitatea de a constata că si aici există „o emulatie intelectuală[…]o activitate plină de însufletire[…]care se încadrează armonios în tabloul general al evolutiei literaturii române”, că „se scrie mult[…]din dorinta de a îmbrăca gândurile si trăirile în haina frumoasă a cuvântului”. Revenind în acest „leagăn de vise si împliniri pe tărâm profesional, în care am trudit cu mintea si gândul de bine însusindu-mi adevărate valori ale culturii române” (Zâmbind vietii, 2013), are prilejul de a se reîntâlni cu oamenii locului, cu diferite personalităti românesti, precum si de a-i cunoaste pe oamenii de litere din Teleorman (Constantin T. Ciubotaru, Stan V. Cristea, Florin Burtan, Theodor Răpan, Ana Dobre, Nicoleta Milea, Stefan Mitroi, Marian Nazat, Virginia Vini Popescu) sau profesoara Flori Aurel, care păstrează vii obiceiurile populare din Tigănesti, evocati pentru că ei „confirmă profunda si valoroasa spiritualitate a poporului român”.
Cezarina Adamescu nu omite nici pe scriitoarea care, dincolo de preocuparea pentru cărtile proprii, „este permanent conectată la pulsul creativ al lumii”, fată de care manifestă „interes, pasiune, dragoste pentru literatură si pentru creatorii ei”, exprimându-si propriile opinii în calitate de istoric literar care se apleacă pios si respectuos asupra unor scriitori români reprezentativi din epocile anterioare, surprinzând aspecte inedite din viata si opera lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Cosbuc, Rebreanu si altii, activitate evidentiată în capitolul Un gest de reverentă pentru clasicii literaturii române. Nici scriitorii si publicistii contemporani nu scapă atentiei criticului literar, exegeta constatând că „Elena Buică a simtit nevoia imperioasă de a-si exprima admiratia” fată de confratii din tară sau din diaspora, „cu extremă onestitate[…], franc[…], fără grimase, fără conveniente, din pură iubire de oameni fată de actul creatiei în sine” (Un gest de reverentă scriitoricească). Rodul acestor preocupări sunt evidente în paginile mai multor volume încă din 2009 (Oglindiri) sau din 2011 (Luminisuri), dar, mai ales în cele din 2014 (Îmi plec fruntea, Consemnări pe curat). Acest lucru a fost posibil numai pentru că a avut acea „disponibilitate de a se ocupa de creatia altora”, stiind „să recunoască talentul[…]să aprecieze valoarea, să cerceteze si să se informeze despre cărti si autori si să le acorde importanta cuvenită unui act veritabil de creatie” (Mărturii esentiale despre arta cuvântului Elenei Buică).
Editia critică a Cezarinei Adamescu se încheie cu un capitol (O nouă primăvară, un nou elogiu limbii române) unde, ca un critic remarcabil cum este, constată consecventa scriitoarei Elena Buică, exprimându-si respectul si pretuirea fată de personalitatea proteică a acesteia, deoarece aceasta „nu se poate să nu te atragă prin nobletea discursului, prin dăruirea jertfelnică, prin toate aceste gesturi aparent neînsemnate, o strângere de mână, o vorbă caldă, o îmbrătisare (fie ea si virtuală) în stare să te vivifice atunci când nu mai poti suporta provocările vietii”. Este o chintesentă a trăsăturilor de caracter ale unei Doamne a scrisului românesc de înaltă tinută morală si spirituală, care a iubit mai presus de orice Frumosul, Adevărul, Dreptatea si Binele. Exegeza Cezarinei Adamescu este un adevărat si nobil act de cultură ce va rămâne o mostenire demnă de Omul si Scriitorul care „si-a păstrat limba în care si-a scris toate cărtile, pe care o vorbeste în casă, si-a păstrat datinile, traditia, portul, tezaurul sufletesc îmbogătit cu cântece, creatii românesti pe care le-a cultivat în continuare cu statornicie si pasiune de ROMÂNCĂ ADEVĂRATĂ” si care este ELENA BUICĂ. Subscriem din inimă!
|
Nicolae Dina 10/21/2016 |
Contact: |
|
|
