La cartofi, la Heliade intre Vii
Înainte de 1989, elevii din Republica Socialistă România făceau, din a doua jumătate a lunii septembrie si până la sfârsitul lui octombrie, practică agricolă. Că era vorba de cartofi, ceapă, struguri sau gogosari, pionierii si UTC-istii dădeau cinste patriei si partidului, răspunzând "Prezent" la chemarea de a oferi o mână de ajutor la strânsul recoltei. Acestia, repartizati în serii de câte două săptămâni, aveau scoala altfel în silozuri, în vii sau la ferme.
În Bucuresti, renumite erau silozul de ceapă din Berceni si cel de cartofi de la Heliade între Vii, aflat la iesirea din Pantelimon. La Heliade între Vii am făcut si eu cea dintâi practică agricolă în 1981, ca elevă în clasa a noua la Scoala Centrală din Bucuresti. Acest eveniment a rămas memorabil pentru mine datorită neobisnuitei asocieri dintre numele marelui om de cultură Ion Heliade Rădulescu si cuvintele "între vii". Auzeam în premieră de Heliade între Vii si, în naivitatea mea, îmi imaginam cum umbra autorului "Sburătorului", asemenea umbrei lui Mircea la Cozia, se plimba cu mâinile la spate printre siruri întinse de vită-de-vie, cugetând la creatiile pe care le lăsase posteritătii.
Lucrurile se complicau când la cuvintele “Heliade între Vii” adăugam silozul de cartofi. Dacă umbra unui scriitor mai putea avea o oarecare corespondentă cu fructele bahice în ceea ce privea inspiratia la scris, era clar că barabulele pe care învătăceii de la Scoala Centrală urmau să le sorteze la Heliade între Vii nu sugerau nimic poetic. Prin urmare, silozul de cartofi si Heliade între Vii îmi stârneau neliniste, antipatie si nedumerire prin absurditatea legăturii dintre ele.
Începând cu 15 octombrie 1981, am luat deci, timp de două săptămâni, drumul viilor din Pantelimon. Practica începea după-amiza. Clasele a noua si a unsprezecea intrau în sut de la ora prânzului, după clasele a zecea si a douăsprezecea, care sortau cartofi dimineata.
Ca să ajung la Heliade între Vii, străbăteam Bucurestiul dintr-un capăt în celălalt, schimbând trei mijloace de transport în comun, toate aglomerate până la refuz. Desi plecam de acasă cu o oră înainte de începerea sortatului, călătoream pe prima scară si întârziam zilnic. La siloz, nimeni nu se apuca de sortat până nu se aduna toată formatia. De aceea, celor care depăseam sfertul academic, seful cel mare de la Heliade între Vii, un tovarăs în halat albastru si cu basc negru pe cap, ne făcea de fiecare dată morală pentru lipsa de punctualitate. După mustruluială, tovarăsul ne explica din nou la toti, cum stă treaba cu sortarea, ne semnala greselile pe care le făcusem la separat cartofii buni de cei răi si, în final, ne ura spor la muncă.
Desi silozul era închis, containerele cu cartofi se găseau sub cerul liber. Cartofii erau, în mare parte, stricati, mucegăiti, îmbrăcati în crustă de pământ uscat, miroseau urât si aveau o consistentă putin mai dură decăt cea a meduzelor proaspăt scoase din apa mării. La sortat, înghiteam praf si ne umpleam din cap până-n picioare de colb. După prima zi de practică agricolă, mi-am adus mănusi de lână si, cu ele în mâini, despărtirea cartofilor de dat la gunoi de cei oarecum buni de aruncat în tigaie a devenit mai usoară.
Însă acest lucru conta mai putin, căci tovarăsul în halat albastru era mai întotdeauna greu de multumit, fiind aproape tot timpul cătrănit din cauza noastră, a practicantilor, pentru că, zicea el, ba nu sortam cartofii cu simt de răspundere, ba pierdeam vremea sporovăind unii cu altii, ba ne apucau foamea si setea când nu era cazul si luam pauză de masă pe nepusă masă.
Munca o încheiam când se lăsa întunericul. Atunci, o porneam, cătinel, către casă, orbecăind înapoi spre statie. Ne suiam în aceleasi mijloace de transport ticsite, care se târau pe străzi slab luminate, si încet-încet, pe măsură ce ne apropiam de centrul orasului, mi se părea că iesim la liman. A doua zi, cu forte proaspete, reluam lupta cu cartofii.
Cu toate că nu durat decât două săptămâni, practica la cartofi parcă nu se mai termina. Într-una din seri, obosită si sătulă de atâtia cartofi sortati, mă întorceam spre casă cu troleibuzul 79. Am găsit un loc liber si m-am asezat lângă un domn în vârstă. După o statie, acesta, dornic de vorbă, mi s-a adresat:
- De unde vii, tată?, m-a întrebat.
- Fac practică la cartofi, la Heliade între Vii, i-am răspuns.
- Departe, a zis el.
- Departe.
- Eu vin de la un prieten care a murit, a continuat domnul. Nu l-a durut o unghie pană acum. Si ieri, odată s-a arcuit si a murit.
- Dumnezeu să-l odinească, i-am spus.
A urmat un moment de tăcere. Între timp, troleibuzul a ajuns la intersectia străzii Lemnea cu Calea Victoriei.
- Vezi, tată, aici, la parterul blocului vechi de după restaurant..., a reluat discutia vecinul meu, arătând cu mâna dincolo de Restaurantul Podul Mogosoaiei, înspre capătul Căii Victoriei.
- Da, am zis eu.
- În ’44, acolo se afla o bodegă. Eram si eu tânăr pe atunci, flăcău. Mâncam la bodega aia aproape în fiecare seară. Ce mâncare bună aveau, ce băutură… Aduceau vin de la Panciu si tuică de prună de la Pitesti. Mai încolo, pe strada Sevastopol era Fabrica de Pâine “Bărăganul”. Am luat într-o zi pâine de acolo. 34 de oameni eram la rând. I-am numărat. Am cumpărat pâinea si când să plec, s-a auzit alarma. Începea bombardamentul. Am fugit să ma ascund. Strângeam pâinea în brate si alergam. Mi-a zis unul de la rând: “Vino, să ne ascundem aici”. Stia el un adăpost. Am scăpat. Ceilalti de la rând au murit toti. N-au mai apucat să găsească o ascunzătoare.
Apoi, schimbând vorba, m-a întrebat:
- Pâine cu cartofi ai mâncat vreodată, tată?
În cele din urmă, am mâncat si pâine cu cartofi. În 1990, am cumpărat de la Brutăria Deutschland prima pâine cu cartofi, scumpă foc, că doar era “specialitate”. Negresit că nu cu cartofi de la Heliade între Vii fusese făcută pâinea aceea.
În rest, amintirea momentelor de la siloz m-a bântuit în toti anii de liceu. Lucrul acesta mi se întâmpla mai ales când ningea. Atunci trăiam o suferintă amestecată: putină tristete, multă frustrare si o durere nedefinită si goală.
14 octombrie 2016
|
Corina Diamanta Lupu 10/18/2016 |
Contact: |
|
|
