Ridiculizatele „babe pupătoare de moaste”,
Iar dacă încă nu te vezi si pe tine, acolo, printre ele, nu crede că nu esti în pomenit în rugi. Nu scapi. Noi toti suntem în rugile lor „mult folositoare”. Căci dintr-o Cale de Babe ne tragem toti, ca niste frati estimp si în ist loc. Dacă nu crezi, uită-te la bunele si străbunele tale. Mai sunt ele fete mari cu obrajii rumeni? Poate prin tablouri vechi.
Sarcasm pe Facebook: „Alertă de trafic intens în Iasi. Pe drumul către moaste se circulă babă la babă!”
Da, sunt din Iasi. Locuiesc de 17 ani pe traseul Babelor către moaste. De 17 ani am străzile îngrădite, dau explicatii jandarmilor, uneori merg pe jos, am mai mult de curătat la poartă, am găsit un portofel golit, într-o primăvară, pe sub frunze si zăpadă, cu acte de Babă în el, aruncat peste gard, în grădina mea, în toamnă, de un smecher de hot… si, împreună cu niste surori catolice dintr-un sat, am găsit Baba si i-am trimis actele…
Mă uit la multimea aceea de Babe (de copii, de tineri, de mai putini mosi, că bărbatii sunt mai putin rezistenti ori rămân cu animalele acasă ori sunt deja plecati la Domnul). Le privesc cum stau nopti la rând în frig. Eu mă culc la căldură (si tu), iar Babele stau ca fraierele si zgribulesc în ploaie, li se face rău, deranjează SMURD-ul & ambulanta deja ocupate, nu-i asa? cu chestii mai elevate în orasul nostru, capitală blablabla…
Dar nu cad prea multe Babe pe jos, că se sprijină unele pe altele. Se tin între ele drepte, fiecare cu păcatele si durerile ei, orideunde ar fi. Si se atin asa, ca niste pinguini autohtoni ososi, unele de spatele altora, si toate împreună, de firul nevăzut care leagă durerea de sperantă.
„S-a fi făcut grâu`, maicî, pi la voi, anu‘ ista? Pi la noi, nu, c-o plouat… Sî, câti copchii zîci cî ai? Sî pi undi‘s, maicî? S-a mii, tăt diparti…Tăt dus cu treabî, au sî ii copchii la scoli… Nu, nisi a mii n-o vinit anu ista… da‘ cu ajutoru Sfintii poati vin la anu că de-amu sî cam gatî… s-o cam gătat cu viata noastrî… atâta bucurii mai avem sî noi… gându‘ la copchii si aisea, la Sfântî…”
Si mai fac un pas… si mai trec de un gând. Si mai spun o rugăciune, când le este frig, se mai încurajează… se mai contrazic unele cu altele, apoi se împacă, îsi mai dau un colt de pâine, doar au drum de dus înainte… poate mâine dimineată o să ajungă coada…
Uneori ies în stradă cu ceaiuri calde, cu portii de hrană fierbinte. Si ne bucurăm de a dărui, nu de a primi. Si fac asta împreună cu fiica mea. Cum as putea s-o învăt, mai direct, respectul, compasiunea? La un curs de Personal Development?
Câteodată plouă crunt si e un frig de îti aduci aminte si păcatele nefăcute. Si de Sfânta Parascheva e frig când plouă, fratilor. Anul ăsta, cât pentru cei zece în care nu a plouat… Când intru în casă: căldurică, Chopin pe youtube, supă fierbinte, sfesnic cu lumânare aprinsă pe masă… betisoare parfumate… subiecte… suntem „normali”. Afară, lame de cutit. Si ploi însemnate cantitativ. Cu intensificări ale vântului.
Vine noaptea. Dai să te culci. Te gândesti că e alegerea Lor. Si… Vrei să scapi de Babe? Nu poti. Le vezi la televizor: umilite, arătate în posturi jenante, căutate cu lumânarea de niste mici sacali care, astfel, îsi ascut dintisorii pentru viitor.
Dar, slavă Domnului, Babele de la televizor parcă nu seamănă cu cele din rând. Eu mă duc de dimineată să verific. Când colo, ce văd? Mâinile crăpate, aspre, uscate si înnegrite de muncă, de frig, de zloată, de arsită… Mâinile lor noduroase, cioturi închircite de cărat greutăti la animale, cu sacul, de la câmp…
Mă uit la Ele. Sunt Babele alea care s-au născut înainte sau chiar în timpul Războiului. Poate le-au fost răpiti tatii ori fratii de gloante. Sunt Babele care au dus Greul. Care au trecut prin foamete. Cărora li s-a furat averea. Babele care, pe când erau fete, n-au avut dosar bun si n-au mai făcut liceul ori vreo scoală mai înaltă. Ai căror părinti, frati ori unchesi au înfundat puscăriile comuniste.
Babele astea au trăit în carnea vietii lor mărirea si căderea epocilor. Ele Stiu. Ele sunt Memoria. Pe fata fiecăreia citesti Istoria tării, mai abitir decât în manualele actuale.
Babele astea au muncit la CAP-uri până la ultima sudoare. Babele au semănat, au prăsit cu sapa, au cules, au cărat cu spinarea, au făcut snopi si au dat la dobitoace. Babele astea au mers pe lângă cărută sau car, să le fie mai usor animalelor.
Pe spinarea Babelor s-au clădit fabricile, uzinele, spitalele, grădinitele si scolile. Babele au pansat rănile bolnavilor, Babele au spălat murdăria din toate birourile, din toate w.c.-urile, din trenurile, din grădinitele si scolile prin care am trecut. Babele au fost lângă bărbati pe santiere. Babele astea au ridicat copii si au dat tării ăsteia inteligentă cât în alte zece tări.
Babele au căutat găinile în fund să vadă dacă au ou să-l dea nepotilor la oras, „să aibă ousor bun, de tară, maică…”. Babele astea au muls vacile si aduc la oras brânză adevărată, ca să nu se mai spurce pruncii cu otrăvuri cu brand si pret din supermarket. Babele au făcut cozonacii si pâinea bună, cu cruce deasupra, păstile de Pasti si ouăle înrosite.
Babele astea au adus pe lume miei, vitei, pui de găină sau gâste fără număr, ele au dat la păsări, ele au dat la dobitoace, ele le-au gătit, ele le-au îngrijit. Si au grijit omul, copiii, casa si curtea, grădina, câmpul si cimitirul. Babele au zis „Doamne ajută!” la vremi de grele încercări si au învătat să ceară ajutor de sus cu teamă si blândete, pe când Omul lor suduia. Babele au mosit femeile si au învătat fetele să fie cinstite si cinstitoare. Babele au lăut pruncii si i-au vindecat la ceas de cumpeni. Babele astea mai stiu câte un leac din plante sau câte o poveste ori descântec. În poala Babelor ăstora nepotii au primit o mângâiere aspră când părintii au plecat să spele domnesti dosuri italiene pentru câtiva firfeurei.
Babele astea nu au avut curent si au învătat carte la lumânare. Dar au scris ori au tinut minte si au dus mai departe povesti, cântece, snoave si traditii. Babele au tors lâna oilor, au boit-o cu vopsele din flori de câmp, au cusut la lampă ii cu altite, cămesi de mireasă si de mire, au tesut covoare, lăicere, cuverturi, grindare, au împletit sosete groase bărbatilor care s-au dus la pădure să aducă un car de lemne, copiilor care s-au dus cu uratul ori la scoală… Am întrebat o Babă de la Sucevita, care cususe astă-iarnă cămesa sotului si iia ei, bătute de cruciulite, de iesiseră împreună, în straie aidoma, la o Mare si Sfântă Sărbătoare: „Când ai cusut atâta, mătusă, în trei luni? Printri treabî, maicî!”. Stâlpi. Stâlpi de oameni ce tin si Cerul sus si Pământul jos, si mai duc si portul, în cel veac ce vine.
Babele astea ele au grijit vatra, casa, tinda, prispa si ograda, au vopsit gardurile, au albit stergarele si au împodobit ferestrele si portile. Babele au făcut masă mare cu zamă de cucos, găluci cu carni si cuptioare de poale-n brâu si au asteptat oaspeti mari, copiii-domni, la hram ori la sărbători. Atunci si-au spălat mânurile mai abitir, numai că nu iese negreala, chiar cu sare de lămâie. Nu iese decât oleacă de sânge prin crăpăturile adânci, dar trece cu seu de oaie.
Babelor ăstora le-au murit copiii în burtă sau în leagăn din lipsă de medici, de medicamente ori de cunostinte, pile si relatii. Le-au murit bunii si străbunii, iar ele se tot tin de calendar, de biserică si de cimitir. Babelor ăstora capitalismul le-a luat si ce le mai rămăsese după comunisti. Le-a luat serviciul, demnitatea, copiii si nepotii. Lor nu le-au mai rămas decât pomenile, rugăciunile, lacrimile si batistele cu noduri în care stau ascunsi câtiva lei. Si câtiva biscuiti ieftini.
Si niste sfinti. Cu care ele vorbesc, se sfătuiesc, la care se roagă si de la care nădăjduiesc ajutor. De la cine, altcineva, să astepte? Copiii? Ocupati. Nepotii? Plecati după Pokemoniaka diplome. Statul? Care? Societatea civilă? Pe bune? Neamurile? Vecinii? Ei, da, neamurile si vecinii. Neamurile si vecinii de rând, la moaste. Să pupe un mort.
Pentru că, pentru ele, mortii si viii sunt tot o lume. Iar sfintii sunt mijlocitorii. „Da, Ghită, asteaptă-mă, vin la Sân‘ Dunitru”, zicea mătusa mea, pe la Schimbarea la Fată, omului ei, plecat în ceea lume, de aproape un an. Ea trăia la fel de constientă si coerentă peste Tot. Glissando. Apoi se uita la mine si zicea: „Îi ghini vitălu‘, c-o fost cam gales? Da‘ vaca, ati dat la vacî? Sî culegi prunili, maicî, sî faci magiun la feti…” Apoi iar se uita la mosul Ghită al ei din aer si vorbea cu el dându-i vesti despre vitel… Si se muta cu ochii la Sfânta din icoană. „Maicî Precistî, sî mă duci la Sân‘ Dunitru la omu‘ nieu”. Si exact laSân‘ Dunitru s-a dus la întâlnire. Zis si făcut. Cu rânduială, rost si prin conlucrare.
Cele mai multe Babe nu stiu de FaceBook. Pentru ele a Face înseamnă a Fi. Ele nu îti dau Like. Îti dau o binecuvântare, un măr, un ou, o poală de nuci sau de fasole. Nu virtual, în materie, maică. Nu au cont bancar, dar au un ban deoparte pentru nepoti. Babele pierd casele la inundatii sau pământurile si pădurile, fraierite de primari. Dar ele mereu găsesc o încurajare pentru tine, cel venit cu Audi la tară. Pentru că ele, sărmanele Babe, de-atâta suferintă, asteptare si credintă, aproape că s-au sfintit asa, si ele, tot tinându-se de funia rugăciunii înăltate către Cer. Si s-ar duce în sus, să nu deranjeze iesenii spilcuiti si mistocari…
Iar dacă încă nu te vezi si pe tine, acolo, printre ele, nu crede că nu esti în pomenit în rugi. Nu scapi. Noi toti suntem în rugile lor „mult folositoare”. Căci dintr-o Cale de Babe ne tragem toti, ca niste frati estimp si în ist loc. Dacă nu crezi, uită-te la bunele si străbunele tale. Mai sunt ele fete mari cu obrajii rumeni? Poate prin tablouri vechi.
Alertă de trafic intens în zona Mitropoliei Iasi. Se circulă Babă la Babă. Statui umblătoare de carne înghetată si rugă fierbinte. În miroznă de aspru busuioc si dulce mir. Babele-Arhanghel circulă prin frig, ploaie, pe Calea lor, tăcute. O dată pe an. Se văd si Ele cu Sfânta lor. Apoi, ca niste biserici mici si luminoase, mergând tot cu fruntea înainte, te întreabă, grăbite, jenate, în care parte-i gara. Se retrag. Duc cu ele busuioc, iconite ieftine pentru cumătre si vecini, agheazmă pentru casă si animale. Si ne lasă singuri. Noi între noi. Ne lasă Ias-ul, trafic-ul, Facebook-ul, misto-ul, Mall-ul. Si Halloween-ul! Rămânem fiecare cool, trendy, stylish, cu deadline-urile, income-urile si insight-urile noastre.
Mă întreb, în termeni de management, dacă Babele astea, si-au atins, per total, tinta. Cât s-au căznit ele, cât au scos din carnea lor prunci, cât au zidit lut cu pleavă si balegă cu mâinile lor, cât au ridicat, cât au cărat, cât au stins jarul febrei vreunui om, cât s-au rugat, cât au plâns si au îngropat, totusi n-au putut clădi un strat cât de subtire de rusine care să stea pe veci în obrazul tuturor copiilor lor. Si asta, pentru că n-au cerut pentru ele nimic. Credeau că cineva va observa că li se cuvine un pic de onoare? Au asteptat ca buna educatie să o dea scolile prin care copiii le-au trecut?
Ei bine, ele au rămas asa, simple si singure, cu modestia de femei străine, necunoscătoare si trecute. Si cu nădejdea, credinta si dragostea lor. Si cu Sfintii. Si cu Dumnezeu.
Iar noi? Va trebui să reusim noi singuri să devenim o tară de oameni cuviinciosi, care să le sărute mâinile si să îsi ridice pălăria în fata lor, a Babelor, oricine si oricare ar fi ele. Si să avem si noi atâta iubire, nădejde ziditoare, smerenie, bună-cuviintă si putere câtă au Babele astea din viam senectute.
Dacă vrei, întoarce-le un bob de respect. Căci rândul si rânduiala Babelor a tinut osia tării si chingile neamului. Până acum. În veacul vecilor, le-om tine noi si-ai nostri.
Putea-vom?
|
Doina Filipescu 10/17/2016 |
Contact: |
|
|
