Mircea Andriesanu si Clipele lui de eternitate / Instants dʼéternité
Să cioplesc te-as vrea/ în stâncă/ nume scump al tării mele/
inima să-mi las adâncă/ în piatra cu sclipiri de stele.
La ora când scriu, Mircea Andriesanu e trecut de 88 de ani, fiind născut pe 11 mai 1928 la Pătrăutii Sucevei. Ca bucovinean, face studii liceale în trei localităti din zonă (Storojinet, Rădăuti si Suceava), dar si în capătul celălalt al tării, la Turnu Severin. Are o viată tumultoasă încă din adolescentă, lucrând ca ziarist ori corespondent de presă la Suceava, e la un moment dat institutor sau profesor, ba chiar si dispecer în cadrul Centralei Materialelor de Constructii. În 1947, la doar 19 ani, publică la Rădăuti placheta de versuri Inspiratie si Meditatie, un titlu interesant, cele două aspecte privitoare la actul creatiei însotindu-l în continuare si în afara preocupărilor strict literare. A fost toată viata si probabil a rămas un nelinistit si, în mod sigur, avid de cunoastere. Părăseste tara în 1979, se stabileste la Montreal si, printr-o muncă asiduă, este încununat cu două doctorate, unul în Psihologie la Lausanne (Elvetia) si celălalt în Medicină Traditională Chineză, în învătământul privat canadian.
La doar un an după traversarea glorioasă a Oceanului Atlantic, scoate la lumină volumul bilingv, în română si franceză, Clipe de eternitate/ Instants dʼéternité, apărut la Montreal si distins cu nu mai putin de cincisprezece premii literare dintre cele mai importante (14 în Franta si unul în Belgia). Traducerea poemelor în italiană a fost efectuată de o talentată poetă franceză, Solange de Bressieux, reprodusă acum, prin grija directorului Bibliotecii „I. G. Sbiera” din Suceava – Gheorghe Gabriel Cărăbus – la Editura Musatinii din aceeasi urbe, în 2016.
Primind cartea, am deschis-o la întâmplare si am dat de poezia Pelerin (o simplă întâmplare?), unde ultima strofă pare să celebreze o viată de om trăită la maximă intensitate: Cu patimă de cer si dor/ rămân un pelerin anahoret,/ în rugăciuni smerit să mor,/ în inimă, etern poet. Am spus-o întotdeauna că cel ce scrie poezie se apropie, în spirit, de un sihastru, permanent în căutarea sensului vietii, situatie în care versurile se înscriu firesc în sfera luminoasă a rugăciunii, clipa fiind absorbită, într-adevăr, în eternitate: doar poezia,/ poezia adevărată,/ ne deschide calea către zei.
Edmond Robillard de la Academia canadiană franceză, în introducerea la editia din 1980, afirma că „Mircea Andriesanu mi se înfătisează drept un foarte mare poet” si că a descoperit la acesta „o stranie dragoste de moarte”, explicatia autorului bucovinean fiind cât se poate de plauzibilă: Vorbesc adeseori de moarte. Aceasta deoarece consider că poezia ne pregăteste pentru moarte. Si aici se ajunge la o fericită intersectie dintre rugăciune, poezie si filozofie, având în vedere că rolul sublim al ultimei este acelasi: de a-l plimba pe om în proximitatea mormântului si de a-i aminti că îl asteaptă marea trecere, ceea ce se întâmplă în nemuritoarele constructii artistice Miorita si Monastirea Argesului. La poetul româno-canadian, cititorul, obisnuit cu vechi cutume, face cunostintă într-un poem intitulat Priveghi cu o notă discordantă, care atestă o infinită amărăciune a poetului, venită dinspre omul contemporan atomizat, neavând vreme decât pentru sine chiar si în momentele despărtirii definitive: Nimenea nu-l poate plânge,/ oamenii se plâng pe ei…/ Totusi la acest priveghi/ plâng tăcut si-adevărat/ precum celestele viori,/ firul nestiut de iarbă,/ si buchetul trist de flori.
Până atunci, e vorba de autoghilotinarea trupului muritor, asociată cu o imagine macedonskiană (Ca de obicei la moartea noastră/ vor fi procesiuni de viermi/ chemati la ultimul festin), în vreme ce poetul Mircea Andriesanu trăieste printr-o petrecere de o accentuată sobrietate, când partea perisabilă a omului e subordonată celei netrecătoare, pentru că doar în felul acesta persoana umană găseste forta necesară de a se sustrage gravitatiei terestre, cea care ne măsoară destrămarea, si de a se înscrie pe o traiectorie a „infinirii”, cum ar spune filozoful Constantin Noica: În altarul sfânt/ al sufletului meu/ simt adeseori/ cum vine Dumnezeu/ Tot ce-i mort atunci/ începe să învie/ clipa ce-o trăiesc/ se urcă-n vesnicie.
Sigur, miracolul vietii îl încântă, tulburătoare încântare, si-l face să-si pună întrebări ca orice poet care se respectă, iar interogatia sa vizează un alt aspect esential, în fata căruia si-au plecat fruntea întreaga pleiadă a poetilor din toate vremurile: Ce-i iubirea, cine stie?/ Jerba de azururi/ sau floarea siderală/ în tainică solie?/ O punte de suspine/ pe margini de abise?/ Pasăre ucisă/ ce pururea învie? Si întrebările continuă, pentru ca întreg sirul să se topească într-o afirmatie rezumativă, (Ce-i iubirea/ nimenea nu stie), din finalul poemei, ceea ce ne aduce aminte de asertiunea lui Blaise Pascal, filozoful avertizându-ne că „omul nu e altceva decât o trestie gânditoare”. Si nu este singurul poem unde autorul e cutremurat de semne de întrebare, iar bănuiala ce se insinuează la lectură e că acestea l-au însotit mereu, legănându-l într-o neliniste binefăcătoare. Ni-l imaginăm în „schitul” său sihăstresc vorovind cu sine însusi: Cine sunt?/ De unde vin?/ Încotro merg?/ Caut adevărul/ si cheia eului meu. De data aceasta, vine si răspunsul, dar nu la cele gândite, ci la momentul care va aduce împlinirea: Când va veni timpul/ să mă lepăd de materie/ sunt sigur/ că voi găsi senin/ răspunsuri pe deplin. Nu spune si Apostolul Pavel, în acelasi duh si acelasi lucru?: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci fată către fată; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin.” (Corinteni 13, 12)
Fie că se referă la spectacolul vietii, fie că are în vedere propria călătorie (Viata este o minunată aventură!, exclamă Mircea Andriesanu), cele consemnate în volum par să apartină unui om înduhovnicit, scriind în termenii teologului de talie internatională Dumitru Stăniloae. Acesta afirmă cu îndreptătire că „dragostea este suprema răspundere pentru altul” (Iisus Hristos sau Restaurarea omului), în vreme ce poetul în compozitia Nevoia de luceferi se află pe aceeasi… cale: Suntem bolnavi de tristete,/ de melancolie si de absurd./ E atâta nevoie de dragoste! Si din nou maladia (incurabilă?) care nu face altceva decât să macine omenirea abandonată propriei neputinte, propriei inertii de a nu sti de celălalt, de a nu face efortul către libertatea în Dumnezeu, singura ziditoare: Dar, vai!/ păcatul nostru/ n-avem timp,/ n-avem clipe…, căci timpul fiecăruia dintre noi, cel ce nu se pierde, e răspunsul la chemarea Creatorului. Si atunci, „n-avem timp” devine congruent cu „n-avem nimic”, ori „suntem un mare… nimic”. Doar poetul-anahoretul, cel ce scrie-se roagă pentru omenire, cel ce trăieste la cotele cele mai înalte drama acesteia, el singurul, precum Mesterul Manole, este în stare de sacrificiu, clipa trăgându-si seva din eternitate si întorcându-se, sporită energetic, tot acolo: Atunci poetul îsi va smulge/ inima din piept,/ nestinsă tortă vie,/ ce arde pentru oameni/ în clipe de vesnicie.
Mircea Andriesanu, cu viata lui tumultoasă, ca să parafrazez minimal primul vers dintr-un alt poem, n-a venit degeaba pe lume. Departe de tară, si-a purtat în suflet părintii si a rămas cu imaginea vie a Bucovinei, cu toate ale ei si mai ales cu mănăstirile, lăcasuri unde s-a zămislit limba română si ale căror dangăt rugător de clopote ajunge până dincolo de Atlantic: Mi-e dor de Bucovina mea/ în care a căzut o stea/ si port pribeag nădejdi si dor/ în trupul ei prea sfânt să mor.
Raiul Bucovinei dăinuie în sufletul oricărui peregrin ca o Itacă si cu atât mai mult pentru un poet, iar Mircea Andriesanu, nemaiavând în clipa aceasta vârsta lui Ulise (sau poate că o are?) si nici o Penelopă tesându-si asteptarea, a rămas doar să viseze la o mirabilă si eternă întâlnire…
|
Ioan Ticalo 10/15/2016 |
Contact: |
|
|
