Leonard Ionut Voicu - Funia rosie
Abia cu prilejul publicării acestui volum de proză scurtă (Leonard Ionut Voicu, Funia rosie, Editura Antim Ivireanul, Rm. Vâlcea, 2016, 231 pp.) am reusit să cunosc textele acestui autor care, până nu demult, a preferat (din motive necunoscute nouă) să nu se afirme cu totdinadinsul, asteptând parcă momentul potrivit, când avea într-adevăr să spună ceva cititorilor. Si a reusit. Dacă după ce începi să citesti vreo două-trei pagini dintr-o carte simti nevoia să-ti asterni impresiile pe hârtie, atunci înseamnă că acel scriitor într-adevăr are talent, iar mesajul lui nu este deloc de neglijat. Autor si carte trebuie luate serios în consideratie. Pentru că aici nu doar subiectele celor trei nuvele sunt interesante, ci si maniera în care sunt ele abordate si prezentate.
Avem de a face cu un scriitor modern si extrem de actual, cu o nostalgie a unei copilării, adolescente si tinereti timpurii, toate iremediabil pierdute, trăiri descrise cu acuratete maximă. Impresiile, care abundă la tot pasul duc, în ciuda unei atmosfere stătute, apăsătoare si fără nicio perspectivă către orizont o ,,senzatie că întotdeauna mai este de mers, destinatia atinsă nefiind niciodată ultima’’ (Funia rosie), sau către sărutul perfect: ,,mi-am amintit de primul nostru sărut. Îl asteptam de mult, te-ai apropiat nefiind sigură dacă era bine ce făceam, am închis ochii si gurile noastre s-au atins, precum se ating între ele petalele trandafirilor aceluiasi buchet. Apoi o sete aprigă ne-a cuprins. Ne-am repezit amândoi să bem răsuflarea celuilalt, sufletul, viata cu totul. Simteam buzele noastre cărnoase cum se striveau una pe alta dăruindu-ne plăcerea durerii la fiecare apăsare. Era cea mai dorită suferintă. Vroiam să te iau toată, să te topesti în mine, să-mi apartii până la sfârsitul timpului, iar tu erai fericită si dornică de a mă avea doar pentru tine. Minute în sir se scurgeau si nu-mi mai păsa de nimic altceva, gustam pe îndelete, mă delectam cu frăgezimea si nectarul pe care mi le ofereai printr-un sărut desăvârsit’’ (Trenul). Mai trebuie să remarcăm si usurinta cu care atorul trece de la o atmosferă apăsătoare (Funia rosie) la una aparent relaxată (Trenul).
Frazele lui Leonard Ionut Voicu sunt ample, dar echilibrate, părând că antrenează lectura în pasi de dans, alteori abundă în aluzii umoristice regionale, cum ar fi prezenta cătelei la olteni, fără ca autorul să facă păcatul de a cădea într-un folclorism ieftin sau desuet. Un umor deschis, dar în acelasi timp însotit de o tristete oarecum perfidă, insidioasă, apăsătoare, pe care personajele lui îl acceptă în existenta lor cum grano salis. Si toate acestea sunt învăluite de o pregnantă notă de nostalgie, dor si duiosie. Eroii lui nu sunt bântuiti de angoase existentiale. Desi trăiesc oarecum sub un fel de clopot de sticlă, universul lor nu cunoaste decât apăsarea sufocantă si fără de perspectivă a unei vieti limitate. Din acest punct de vedere Funia rosie este un flashback de scene care intersectează întâmplări experimentate în trecut, aduse acum în prezent. Prozele sunt un moment necunoscut, din câte alte miliarde similare si nedescoperite încă pe pământ. Autorul are curajul de a iesi în fata tuturor si de a-si striga crâmpeie de amintiri, uneori dintr-un sat oltenesc, alteori din locuri fără vreo importantă anume. Ridicate la nivel de arhetipa, ele încearcă, cu succes, recuperarea unor modele ancestrale, fundamental românesti, care cu sigurantă se vor face sonore în contextul universal al unor valente. Cu cât ne vom îndepărta de ele mai mult în timp, cu atât acestea vor căpăta o valoare de simbol.
Lumea nuvelelor lui este gri, lăsându-i cititorului un gust lesios.În ciuda acestei senzatii, el simte că face parte integrantă din nuvele, ca persoană activă si vizibilă în actul lecturii, dar si invizibilă în acelasi timp pentru că, asemenea prozatorului, el nu intervine cu nimic în derularea actiunii si evolutia personajelor, dar nici nu se simte exclus. Paradoxal, proverbiala mândrie de a fi oltean, capătă în Funia rosie un gust amar de ,,tinerete fără bătrânete (în sensul perpetuării vietii) si de viată urmată, sigur la propriu si la figuat, de moarte. În aerul primelor două proze (Funia rosie si Voiaj de neuitat) pluteste un soi de energie negativă, de neînvins. Aparent, ea nu ar face niciun rău, dar nici nu-si lasă lumea să treacă dincolo de ea. Acesta ar fi aspectul pe care îl simte, îl bănuieste si îl anticipează si cititorul, imediat după primele pagini lecturate. Din acest univers închis nu puteau lipsi anumite obiecte sau elemente cu valoare de simbol ascuns, aparent fără importantă. Uneori, chiar si unul sau două cuvinte simple, dar extrem de bine plasate, pot sugera atmosfera, sau ce va urma: ,,La prima vedere, tot locul părea să fie trist si părăsit’’ (Funia rosie). În jurul lor gravitează actiunea, dozată până la atigerea punctului culminant. Prezenta lor (o funie rosie care mai păstrează încă după multi ani vagi urme de sânge, o călătorie acasă la părinti, o boală incurabilă sau un banal tren de persoane) chiar dacă se face simtită doar din când în când, devine neîndoios obsesivă. Aceste elemente, simple în aparentă, fac cele trei nuvele să aibă un final cu totul surprinzător.
Cu un stil determinat, hotărât si foarte dârz, autorul nu-si pierde timpul folosind cuvinte de umplutură. Textele lui curg usor, firesc, alternând povestirea cu dialogul, în proportii aproape egale, bine echilibrate. Desi este oarecum la început de drum într-ale scrisului, Leonard Ionut Voicu îi stăpâneste foarte bine arta, controlând ca un deus ex machina stilul limpede, curgător, în ciuda unei atmosfere oarecum apăsătoare, pe care o anticipăm, fără a o putea defini exact. Simtim că ceva trebuie să se întâmple, dar nu putem preciza ce anume. Lucrul acesta intrigă, ducând totusi, lectura mai departe. Curiozitate, provocare, sau ce altceva?! Altfel întregul esafod epic nu si-ar avea sensul, ar fi lipsit de un scop în sine. În ciuda profunzimii ei, care îi vine si din gravitatea atmosferei pe care o impune cu usurintă, proza lui Leonard Ionut Voicu este vizuală si sugestivă, anume scrisă în acest mod.
Stăpânite si controlate cu o mână de fier într-o mănusă de catifea, elementele epice, ca si imaginile ce rezultă din descrieri sau dialoguri sunt extrem de bine cântărite, gândite dinainte si asternute pe hârtie, fără a da vreodată cititorului impresia de ceva fortat sau căutat cu tot dinadinsul. Surprind aplecarea spre detaliul minutios slefuit si pictat în portrete-cuvinte, comparatiile prin simplitatea si ingeniozitatea asocierii de idei: ,,Unele câmpuri se diferentiau prin prezenta sondelor de petrol, care făceau plecăciuni repetate, asemenea unor paji la o curte regală, salutând parcă trecerea trenului’’ (Trenul). Si pentru că totul (stil, scris, dialoguri, descrieri si personaje) se împleteste atât de natural si de firesc, citindu-i prozele avem într-adevăr confirmarea că prin fata ochilor nostri se derulează un film. De aceea, nu ne-ar surprinde ca într-o bună zi să vedem vreuna din aceste trei nuvele transformată într-un scenariu de succes. Indicatiile scenice abundă: ,,Trenul avansa când mai repede, când mai încet. Ca viata. Balansul lui ritmic, uneori cu deviatii la încrucisări de linii si macazuri, ne îmbia spre o relaxare profundă, vecină cu somnolenta. Rotile metalice în contact cu sina, îngânau un refren monoton acompaniat uneori de note grave ori stridente, deranjante. În acelasi timp, un soare dogoritor de amiază, tipic zilelor de vară, pătrundea nemilos prin fereastră fortându-ne să tinem ochii închisi, dar, mai ales, încălzea compartimentul ca pe o seră unde căldura si umiditatea se amplificau, devenind aproape insuportabile. Tapiseria moale a canapelelor pe care stăteam, radia căldura corpurilor noastre, de aceea, în loc să ne simtim confortabil, ne foiam dintr-o pozitie în alta, căutând inutil un loc mai proaspăt, mai răcoros. Broboane de sudoare ne curgeau pe frunte si de-a lungul spinării. Concomitent, picioarele amortite se umflau dureros în pantofi ori sandale. Singura alternativă rezonabilă rămasă era să ne stăpânim disconfortul, să închidem ochii si să ne prefacem somnorosi, că nu ne-ar păsa, acceptând blazati starea de iminentă sufocare. Chiar si asa unii reuseau să doarmă, emitând sforăieli în surdină si plescăituri de limbă la intervale neregulate, vrând parcă să spună ,,ce plictiseală, domnule!... ce plictiseală!’’ totul contopindu-se în final, dându-ne senzatia că suntem instrumente medicale supuse unui proces de sterilizare, în interiorul unei etuve în functiune.’’ (Trenul). Sau, în alt fel: ,,Profesorul rămase cu gura căscată si scăpă dintre degete stiloul cu care se pregătea, satisfăcut în sinea lui, să înscrie o mare notă de patru, în catalog, pentru Dan Vardan.’’ (Funia rosie). Quod erat demonstrandum. Există aici o precizie deosebită si o acuratete în exprimare.
Un alt aspect caracteristic tehnicii scrisului este acela că Leonard Ionut Voicu ne pregăteste în permanentă pentru un final care cade cu repeziciunea unei ghilotine inexorabile. Acesta este trăsnetul destinului în care, momente de istorie dureroasă pentru tăranul român sunt aduse în prim plan. Să îndrăznim oare să credem că Leonard Ionut Voicu trage un semnal de alarmă întregii omeniri, folosindu-se de fapte adevărate, cu privire la iluzia perfectă a unui comunism luminos unde pământurile si totul, în general, ,,apartin poporului, dar de fapt nimănui?’’ Asa cum este si datul lumii, firesc si Leonard Ionut Voicu ne prezintă doar în trei nuvele aspecte de viată, drame tulburătoare care se pot petrece oriunde în lume, cu diferenta că acestea din carte s-au întâmplat la noi, poate chiar putin si în viata lui, dar cu sigurantă în lumea lui, care a fost si încă mai este si lumea noastră. Din acest punct de vedere putem afirma, fără să gresim sau să exagerăm, că Funia rosie este un ciné-vérité, un fel de film documentar romantat, unde realitatea depăseste de departe fictiunea, care rămâne doar în plan secund, sau îi foloseste autorului în sustinerea scenariului său. Nu există artificial între cele trei proze scurte, efectul lor artistic rezultând din simplitatea si claritatea mijloacelor epice folosite: acuratete, ca si cum ar vâna cuvintele fără gres, arta portretului, riscul pe care si-l asumă de a face descrieri lungi care se întind pe câteva pagini si care nu au nimic plictisitor, analize politice, filosofice, informatii turistice si istorice pretioase etc. Asa după cum mărturiseste în mod tangential, cartea este povestea disparată, expusă în trei nuvele diferite, gen mini-romane, a unui sir ,,lung de amintiri’’ (Voiaj de neuitat).
Funia rosie este o pledoarie epică între o amintire nostalgică si simbolismul unor istorii dramatice, între o realitate crudă, redată aproape de perfectiune, cu mijloacele epicului cinematografic. Leonard Ionut Voicu nu este doar un temerar, ci si un scriitor de mare talent, ale cărui proze promit foarte mult. Ele sunt adevărate episoade de viată. Asteptăm următoarea carte cu interes.
Muguras Maria Petrescu,
Jurnalist cultural,
Membru al UZPR
Nota Observator ;
Leonard Ionut Voicu , medic si scriitor, locuieste in Montreal.
In 3 octombrie a.c. la Biblioteca “Astra” din Sibiu el a prezentat recenta sa carte "Funia rosie" (2016 )
Vezi si
http://www.observatorul.com/events_main.asp
|
Muguras Maria Petrescu, 10/5/2016 |
Contact: |
|
|
