Despre delatorii... de ieri si de astăzi
Fratilor,
În interventiile mele anterioare, fie că vă vorbeam de vremuri, în încercarea de a surprinde si vremea copilăriei mele, fie că vorbeam de timp, răvăsit de gânduri, v-am tot povestit. Ba despre una, ba despre alta, ba despre un consătean, Leancă, omul care, după ce a stat ani buni la Periprava, ca presupus legionar, a intrat din nou în temnită, pentru că a scăpat un pârt mai tare, la o adunare generală, tocmai în momentul în care a luat cuvântul tovarăsul de la judet, tov. prim secretar. ...Tovarăs, tovarăs mare! Cum o fi fost cu tovărăsia aia, numai Dumnezeu stie?! Mă rog, a încercat Leancă să explice că tot ce s-a întâmplat ar fi fost o problemă de sănătate, că la mijloc stăteau bătăile primite în lagărul amintit mai înainte, dar degeaba. La vremurile de atunci, era suficient să i se pară unuia că ai fi, cumva, împotriva orânduirii, si nici dracu nu te mai scăpa! Sau dacă te pizmuia un oarecare frustrat de pe la oras sau sat, aceeasi soartă aveai. Tovarăsii intrau în actiune. Si ca să se remarce si să fie avansati, îti rupeau mai întâi oasele, apoi te aruncau în duba securitătii. Nici măcar unul dintre cei angrenati în sistemul ticălos, n-ar fi scăpat, cumva, ocazia. În consecintă, un idiot te turna, altul te pisa, iar ultimul te împusca. Nu tu sentiment, nu tu ratiune, nu tu omenie, nimic! Omul, bestie si atât! Cu alte cuvinte, un delator bolnav de preamărire, putea extermina, fără vreun semn de remuscare, un sat. Totusi, Leancă a avut noroc. Mai mult de jumătate din cei ce au fost săltati de securitate, au fost împuscati fără proces. Atunci au dispărut, fără urmă, Chirtu, Amărăzeanu si încă multi altii. Oamenii nu scoteau însă o soaptă. Frica le intrase în oase. Când trecea pe drum, într-o parte si în alta, potera, totul încremenea. Mai târziu, când regimul, abia instalat, si-a făcut cât de cât suma, a dat sălbaticilor de prin sate adunarea. Atunci, în una din zile, pe înserate, ,,tovarăsii” din copilăria mea au plecat. Prima care a văzut când se urnise din loc masina cu ei, fusese femeia lui Ion al lui Păsat. S a uitat lung, până s-a convins că dusă e duba, apoi a dat fuga la vecina din spatele casei.
,,– Ioană !
– Ăi ?
– Ia iesi, fată, să-ti spun o vorbă …
– …
– Fă, plecară ăia !
– Plecară ?
– Plecară !
– Ducă-se-nvârtindu-se ! Ai iaca-cui să fie !
– Mărie ! – a strigat Ioana, peste gard, la femeia lui Banta.
– Ău ?
– Fată, plecară !
– Cine ?
– Ăia, lua-le-ar Dumnezeu pământul din fata ochilor...!
– Ducă-se, arză-i-ar focul să-i arză !
– Lelită ! – a strigat Măria.
– Ce ti-e, femeie, arde ?
– Scăparăm !
– De cine ?
– De blestematii ăia.
– Aaa, da... Bată-i-ar ciuma să-i bată !
– Lită ! Bă, Tache ! Ăsta a surzit definitiv. Lită, fire-al focului cu urechile tale !
– Ce-ai fă, hârba dracului, turbasi ?
– Bă, plecară ăia !
– Ducă-se unde s-a dus muma ! ...Si să vină când i oi chema eu !
– Făsui ! Auzisi, mă? Scăparăm!..
– Scăparăm pe dracu !” (Nicolae Bălasa, Pe apa sâmbetei, Ed. Horion, Craiova, pp 173-174)
...Mda! Făsui a avut dreptate! Într-o primă fază, bestiile au fost înlocuite cu altele, o idee mai putin analfabete si, pentru impresie, ceva mai ferchezuite. Delatorii, desigur au iesit ca păduchii în frunte si au rămas fruntasi deasupra, peste obste. Regimul i-a scolit cam până pe la patru clase, apoi le-a dat diplome, după caz. Si uite asa, unul Tropăneată a fost instalat presedinte la c.a.p., Dragu, rebotezat în Drăguleasa, cu diplomă de univesitar la ff, numit presedinte de sfat... Sfatu`Popular, pentru cei tineri si pentru cei ce nu mai tin minte... Pe scurt, cei ce au pus umărul la scosul lumii din firesc, s-au trezit peste noapte sus, ba activisti, ba directori, sefi peste mai toate, ba chiar mai mult, profesori cu vechi state la universitătile de stat, reinventate. Si cum comenduirea, si la nivel înalt, si zonal, avea nevoie de flasnete, din adunătură au selectat când pe unul, când pe altul, aproape toti un fel de Lulescu, toti telectuali scosi, la comandă, doar pe teava escu. Al de Lulescu, si el bolând de preamărire, s-a pus pe scris si pe turnat. Din câte îmi aduc aminte, a turnat, nu doar pe cei apropiati, prietenii de chefuri si pahar, ci chiar si pe mumă-sa, care ar fi zis, odată, în fundul curtii, înainte de as fi dat jos chilotii, ,,fir-ar al dracu de rahat!” Cum era firesc, într-un nefiresc dat dracu, a ajuns femeia pe la secu. Iar acolo, luni întregi ar fi tot dat cu subsemnatul, până ce si-a iesit din minti si ar fi recunoscut că rahatul ajuns nespălat pe culme, devenise de la o zi la alta, greu de suportat. Meschetarii au meditat, au analizat, s-au sfătuit unii cu altii si au hotărât să ducă femeia, deja sedată, direct în casa de nebuni. A avut, totusi, noroc prin faptul că, între timp, fiul său, Lulescu, imnuri si ode, la fituică, a publicat. ...Evident, ca drept recunostintă, orânduirea i-ar fi decernat titlul de puiet al neamului. Iar de aici, Lulescu si iar Lulescu!... Om cu influentă! Acum să nu credeti că pe mine viata m-a iertat! Nu! Ca pionier, apoi ca utecist, în momente când altfel nici că se putea, pe rahatul pus pe culme, vrând, nevrând, l-am tot citat si recitat.
Fratilor, ce a fost în 89?!... Nici nu stiu si nici nu scormonesc mai mult. Abia a prins coajă! Totusi, după unii, cică s-ar fi schimbat culmea, iar pe ea, excelente, una, alta... Iar de aici, în marea lor parte, tovarăsii Lulescu si-au pierdut obiectul muncii. De la de-i ca el, noile institutii nu mai voiau informatii. Organul partidului, cu care îsi învelea tăranul brânza si cu mămăliga, a devenit hodoronc-tronc, un altceva. Apoi, odele au fost arse sau au căzut toate, peste noapte, cu toti Lulestii, în closetele spurcate...
Unii s-au cătărat si au iesit la suprafată. Nu, nu vă spun mai mult, că vi se face greată. S-au dusuit, s-au pieptănat si ca să li se piardă urma, deja împrăstiati prin lume, unii au devenit ,,Neată”, altii ,,Fleată” altii ,,Pârtă”... Printre ei si tovarăsul nostru, domn Lulescu, Scârtă! Odată reinventat, Domn Scârtă, plin de el, s-a pus iarăsi pe turnat:
,,Domne comandant, io, Scârtă, ăla cu dusumeaua, în seara asta, treaz, adică negustat, am văzut cu ochii mei chestiuni împotriva partidului si împotriva orânduirii. Asa că vă aduc la cunostintă că l-am văzut pe pocitul ăsta de Firică, investit de partid cu credintă, să-i culturalizeze cu doctrina sau să-i belească pe tărani, acum trădător de stat... Si ar mai fi... În consecintă, cobora pe scări cu ambele putori, cu care o viată s-a distrat, dar cu care la sfat, neam! Din acest motiv zic, comform stătutului în partid, că e, după aliniatul al saselea, mai mult decât poligam, că a trăit, când cu una, când cu alta, încât unul ca mine, cu origini sănătoase, neam! Acu, târziu, la ora asta, când latră câinii peste drum, nu stiu. Sunt la Drincă, ce o face ei doi derbedei împotriva moralei la partid, cu două, iar nu stiu! Io, Scârtă, propun să luati la cunostintă si să-i băgati la temnită vreo câteva luni, că e pericol mare pentru scară si pentru neam. Că poate atenta si la Scârta mea. De- aia io zic să fiti fermi si să-l tăbăciti ca să opriti toate aceste nenorociti. Că după aceea, Tăsică al meu, pâinea lui Dumnezeu, si cu Scârta face ei cele de trebuintă si pomana. Si pentru dumneata! Nu mai semnezi că mă stiti cât de serios si cât v-am servit cu cauza! Pentru totdeauna, Scârt.’’ (Nicolae Bălasa, Ziua a sasea, Autograf MJM, Craiova, 2012, pp 28-29
Dragii mei, ca omul care a trăit si într-un regim, si în altul, vă mai spun doar atât: ai de Lulescu, Scârtă, Fleată, Neată, nu o să dispară niciodată. Îi recunoasteti relativ usor. Sunt vestejiti în ziua în care nu au reusit să facă un rău în jurul lor.
În consecintă, ochii mari, ochii în patru, apoi tot înainte si fără frică!
|
