Povesti gânditoare
Din cartea CEA MAI FRUMOASĂ POVESTE DE UITAT
POVESTEA ZGÂRIE NORILOR
Nu voi insista asupra felului în care domnul Rockefeller Jr. si-a pierdut portmoneul în Iovarca. Bunul lui prieten, Stephen, proaspăt absolvent al masteratului de sciatică, din Uzina Viselor, din Iovarca, îl invitase acolo, pentru o vizită de curtoazie la un seminar medi(t)ativ.
Nu insist nici asupra felului în care ajunsese acolo. Cu balonul. Peste ocean. Ieftin, încet, total ecologic, panoramic, profitând de un cer senin pe tot parcursul călătoriei, comandat special. Printr-o rezervare gratuită.
Nu insist nici asupra conditiilor de cazare. Un pat într-o cameră de internat, cu o chiuvetă pe hol, comună. Nici asupra meselor servite la cantina căminului. Dimineata – o felie de pâine, cu marmeladă si ceai, la prânz – supă de cartofi, si mâncare de cartofi , seara – ceai, pâine si varză călită.
Nu insist nici asupra a ceea ce a făcut după ce nu si-a mai găsit portmoneul. L-a căutat. A anuntat politia. Si-a blocat cardul, pe care avea 7 Roni. Si-a blocat legitimatia la biblioteca Aman din Iovarca, la care făcuse prima vizită, la venire, pentru înscriere.
Nu insist nici asupra modului în care si-a găsit portmoneul, după 3 săptămâni de anonimat, în care n-a existat. L-a sunat un dulgher.
- Domnul Rockeffeler?
- Da.
- V-am găsit portmoneul.
- Vin cu bicicleta să-l iau. Unde sunteti?
- În Valea Rosie. La chioscul de ziare.
- Vin în 30 de minute.
Nu insist asupra felului în care i s-a părut cartierul. Avea tot ce avea nevoie ca să trăiască: numai farmacii, o cofetărie închisă, de închiriat, o sectie de termopane goală, un club de pariuri, o piată de legume fructe, câteva dughene, un imens chiosc de ziare, într-o curte imensă, cu trepte potrivite, si un semn heraldic la mare înăltime, deasupra chioscului, simbolizând triumful absolut al libertătii de exprimare: o zăbrea în aer.
Nu insist asupra felului în care a decurs întâlnirea, si si-a manifestat gratitudinea. Să înapoiezi un portmoneu cu un buletin, un card cu 7 Roni, si un abonament de bibliotecă, unui bancher, este absolut normal.
Nu insist asupra a ceea ce a făcut Domnul Rockeffeler la întoarcerea în America. A convocat Consiliul de administratie al Imperiului său financiar, si a spus:
- Domnilor, dacă în Iovarca, un chiosc de ziare este cât un bloc cu 4 etaje, vreau ca în America, fiecare chiosc de ziare să fie măcar cât o Catedrală a Informării Neamului!
Nu insist mai departe. Ca de obicei, subalternii au supralicitat.
31 august 2014
POVESTEA MARELUI PREOT sI A FIULUI SĂU
A fost odată, în partea de Sud a Apusului Lumii, o Împărătie în care oamenii trăiau în întuneric. Se năsteau în întuneric, cresteau în întuneric, îsi duceau traiul în întuneric, si mureau în întuneric.
Nu stiau ce este lumina soarelui. Si cum ar fi putut să stie?
Într-o bună zi, unul dintre ei a avut un vis.
Visul strălucea de ceea ce îl orbea, si îi vorbea:
- Ti se va naste un fiu. La nasterea lui, vei vedea ce este în jurul meu, în Lumea ta. Si toti ai tăi, vor vedea.
Omul s-a trezit si le-a spus celorlalti visul lui. Când a venit vremea nasterii femeii sale, din întunericul greu, odată cu iesirea copilului pe lume, a început să urce, de la o margine a Împărătiei, un disc strălucitor.
Oamenii au îngenuncheat în fata copilului, si i s-au închinat. El a crescut, si a fost Marele lor Preot.
În fiecare noapte, Marele Preot se ruga, si soarele răsărea dimineata pe cer, luminând Împărătia; Si oamenii îi multumeau soarelui, si Marelui Preot, pentru un nou răsărit, si o nouă zi.
Anii au trecut, si Marelui Preot i s-a născut un fiu, din femeia sa, pe care l-a învătat tot ce stia despre soare.
Când i-a venit noaptea mortii, i-a spus:
- Fiule, te-am învătat tot ce stiu, ca să poti face soarele să răsară. În noaptea aceasta, voi muri. Fă tot ce ti-am spus, altfel Lumea va rămâne în întuneric
Si Marele Preot a murit.
Fiul a început lectiile învătate.
Tot mai aprins. Tot mai frumos. Tot mai întelept. Tot mai bun.
Atunci, s-a întâmplat ceva. Un accident cosmic. O perturbatie. O coliziune. O eroare. O eclipsă de soare.
Si soarele nu a mai răsărit.
Fiul Marelui Preot a fost înconjurat de oameni:
- Ce ne facem? Ce e gresit?
- Am gresit fată de soare, le-a spus el. Atâtia ani ne-a luminat, si nu i-am oferit nimic. Luati-vă armele, si mergeti în afara Împărătiei. Luptati. Învingeti. Aduceti prizonieri. Si îi vom jertfi soarelui.
Războinicii s-au întors repede, cu pasnici vecini. Le-au tăiat pieptul, le-au smuls inimile, cu sângele lor si-au mânjit trupurile, le-au mâncat, le-au tăiat capetele, iar trupurile le-au aruncat multimilor să se ospăteze în cinstea soarelui.
Nu se întâmpla nimic.
- Mai aduceti! A spus Marele Preot.
Si Soarele a apărut pe cer.
De atunci, în fiecare noapte, Marele Preot trimitea războinici după alte jerfe.
Pentru că fără ele, soarele nu va mai răsări a doua zi.
Războiniciii mergeau tot mai departe de hotarele Împărătiei. Era tot mai greu. Dar o făceau. Pentru lumina fiecărei zile.
Si au tot ucis. Până când, în afara Împărătiei, nu a mai rămas nimeni.
- Ce facem? l-au întrebat pe Marele Preot.
- Jertfiti din femeile, copiii si bărbatii nostri.
Si războincii aduceau în templu, pe stâncă, femei, copii si bărbati, le tăiau piepturile, le smulgeau inimile, îsi mânjeau cu sângele lor fetele, le mâncau, le tăiau capetele, le asezau în grămezi, si le aruncau trupurile multimilor.
Până când toti bărbatii, femeile, si copiii au fost ucisi.
- Ce facem acum? Au întrebat războinicii.
- În fiecare zi, vom alege echipe dintre războinici, care se vor înfrunta într-un joc. Si echipa care va pierde, va fi jertfită.
Asa au facut. Uneori, când jocul nu era pe placul soarelui, era jertfită chiar si echipa învingătoare,
Ultimul războinic a fost jertfit de Marele Preot.
Era noapte.
Stia că de acum încolo, începe noaptea lui vesnică.
Si-a luat toiagul de Mare Preot, si a plecat spre marginile Împărătiei.
La ceasul în care se revărsau altădată zorii, s-a ivit pe cer, soarele.
Marele Preot l-a privit încremenit. Si-a pus toiagul jos, si a plecat să se scalde în lumina lui, fericit.
Soarele s-a ridicat, si a apus.
A venit noaptea. Si dimineata. A apus iar. A răsărit iar.
Si iar.
12 septembrie 2014
POVESTEA CELOR 2 PRIETENI
Au fost odată doi buni prieteni. Unul era crestin. Celălalt, musulman. Într-o zi, musulmanul a avut un vis. Se făcea că în fata lui apare un om de lumină, si îi spune: Iubeste toti oamenii de pe pământ. I-a povestit prietenului crestin acest vis, si l-a intrebat ce poate să însemne. Prietene, i-a spus crestinul, eu cred că Allah ti s-a arătat în vis, si ti-a spus ceea ce ti-a spus. Dar nu pot să iubesc toti oamenii, i-a spus musulmanul. Dar pe cine iubesti? Sotiile, familia, prietenii, imamul, si fratii de credintă. Si ei te ascultă? Da, mă ascultă toti. Si tu îi asculti pe ei? Da, si eu îi ascult. Si îi multumesc lui Allah. Dar tu, prietene, poti să iubesti toti oamenii de pe pământ? Da, prietene, eu încerc să îi iubesc pe toti. Si cum îi iubesti? Păi, îmi iubesc sotia, familia, prietenii, colegii, preotul, si toti oamenii de pe pământ. Si îi asculti pe toti? Da, prietene. Si ei te ascultă pe tine? Nu mă ascultă niciunul. Si ei te iubesc? Numai din vârful limbii. Si tu, ce faci? Eu, prietene, mă rog lui Iisus, si îi multumesc că pot să-i iubesc pe toti, asa cum sunt. Si să învăt de la fiecare ceva bun. Pentru că eu sunt de vină. Nu stiu cum să-i iubesc, pe fiecare în parte. Dacă as sti eu…
9 ianuarie 2013
POVESTEA CELOR 3 MARI PITICI
Au fost odată 3 pitici care au crescut mari, si au ajuns sefi de stat.
Unul era avocat, altul era somnoros, iar al treilea era preot.
Si toti se certau cum să conducă statul mai bine.
- Tu esti un mincinos, i-a spus somnorosul, avocatului.
- De ce?
- Pentru că mi-ai plagiat somnul.
- Ba tu esti mincinos!
- De ce?
- Pentru că ai spus că dacă nu este demis răul, îti dai demisia. Si nu ti-ai dat-o.
- Si tu esti mincinos, i-au spus cei doi, preotului.
- De ce?
- Stii tu de ce!
- Măi copii, este adevărat, eu v-am spus să trăiti bine! De ce nu m-ati ascultat?
17 decembrie 2013
POVESTEA DIRIJORULUI
Poveste dedicată domnului Alexandru Racu, la vârsta de 76 de ani,
Dirijor al Corului Ansamblului Artistic de Stat “Nicolae Bălcescu”,
Al Corului Sindicatului Învătământ Craiova,
Al Filarmonii Oltenia,
Diacon onorific al Mitropoliei Olteniei, titlu acordat de Miropolitul Nestor Vornicescu
A fost odată un dirijor tânăr, frumos, cu ochii mari si trupul subtire, cu fruntea înaltă, care dirija cu miscări atât de blânde, duioase, si delicate, care zâmbea fiecărei făpturi atât de melodios, încât corul si orchestra se acordau toate, sunet după sunet, zâmbet după zâmbet, respiratie după respiratie, la iubirea lui pentru viată.
Si dirijorul a cunoscut o fată. Pe care a iubit-o atât de mult, încât nu i-a spus niciodată : te iubesc. O invita la concertele lui. Si fata s-a pierdut în muzica lui, si nu a mai stiut să vină înapoi.
Dar dirijorul a tot chemat-o. A dirijat cor după cor, orchestră după orchestră, a fermecat cu mâinile lui, trupul lui, emotia lui, muzica lui din gând, zâmbetul lui, blândetea lui, căldura lui, modestia lui, dragostea lui, oameni si oameni. Si dirijorul privea prin ei toti, mai departe. Si vedea chipul iubitei lui si chipurile tuturor iubitelor din chipul iubitei lui. Din care se revărsa muzica aceea fără seamăn. Pe care a auzit-o tot mai limpede, tot mai curat, tot mai clar, până când a îmbătrânit. Dar nu putea rămâne acasă, să asculte singur muzica aceea nepământeană. Si a dirijat mai departe. Din sălile mai mari, în săli din ce în ce mai mici. Unde oamenii se strîngeau ca niste licurici, si ascultau, si cântau, în minte, si din instrumentele trupurilor lor, revărsarea de dragoste a dirijorului. Care se risipea, ca si când nici nu ar fi fost pe aici, sus, tot mai sus, în corala iubirii lui…
22 noiembrie 2013
INTERVIU CU UN BAMPIR
- Bine ati revenit în tinuturile natale, Domnule Firescu! Materne, sau paterne?
- De-amândouă…
- Cum ati petrecut în străinătate?
- Eu, cu înmormântările… pe la colegi, pe la prieteni, … pe unde am fost invitat… Ba, m-am dus si nechemat, ori de câte ori auzeam de vreun cunoscut, căzut în stradă…
- Cu ce vă deplasati?
- De aici, în străinătate?
- Da.
- Dacă eram mai tânăr, mergeam pe jos. Dacă eram mai vârstnic, cu bicicleta. Dar cum am ľ de viată expirată, până la urmă mi-au dat voie cei de la Uniune să-mi cumpăr singur o masină de mic litraj. Să fiu sincer, dacă găseam un balon atât de mic, la pretul ăsta, nu stăteam pe gânduri…Dar ele nu se folosesc decât în tările civilizate…
- Si acolo, unde ati călătorit, cu ce vă deplasati?
- Acolo, mă deplasam în bocanci. Nici nu mă legam la sireturi. Ce să te tot legi si dezlegi, când intri la om în Biserică, să-l vezi pentru ultima oară?
- Acum, că ati venit acasă, cu ce o să vă ocupati?
- Prima mea grijă este să îmi mut vinul în pod, din pivnită.
- De ce?
- Să nu-l bea cârtitele…
- Nu am mai auzit asa ceva…
- Nu stiti dumneavoastră… vă imaginati ce se întâmplă pe Pământ, dacă se îmbată cârtitele, si spun tot ce stiu?
….
Apoi, vreau să mai scriu o carte. Este un cadou pe care mi-l fac de ziua mea. Mie nu îmi dă nimeni, nimic, niciodată. Asa îmi trebuie, dacă le tot dau, tot, la cârtite, de pomană… Dar sunt si ele, oameni…
- Am observat că aveti un gard nou, de fier… în locul celui de lemn… dar lipseste belciugul de fier, din poartă. De ce?
- De acum încolo, cine vine, poate să bată cu capul…. Că lemnul vechi, e ca învătătura veche: scump … Dar aud din ce în ce mai slab. .. Poate, nu mai aud deloc… E o posibilitate… Trebuie să nu se descurajeze de la prima bătaie…să tot insiste… Nu se poate să nu aud, cât sunt de plecat de departe…
- Vă multumesc, Domnule Profesor! La Multi Ani, si multă sănătate!
- Vă multumesc! Dar n-aveti pentru ce… Nu am bani, pentru cartea pe care vreau să o scot… Doar parte… Să aveti si dumneavoastră, parte de ea!
În rolul Domnului Firescu: Domnul Barbu Magheran Lăutarul
10 septembrie 2014
UN CUIB DE NOBILI
Beligan:
lui Caragiu:
- Toma, explică-i Ioanei D’Arc că politica noastră este una de bună vecinătate, pace, prosperitate, si progres pentru toate tările lumii. Nu este nevoie să se bată cu Americanii, ca să nu o ardem pe rug.
- Am înteles, tovarăse Emanuel.
lui Caramitru:
- Ioane, explică-i Episcopului de Canterburry că noi nu vrem să furăm coroana Angliei. Ce să facem cu ea? Nu ne cumpără nimeni nici aurul nostru, decât pe cianură.
- Am înteles, Prea Tovărăsia Voastră.
lui Piersic:
- Florine, tu ai misiunea cea mai grea. Trebuie să-i convingi pe rusi că nu esti Florin Piersic. Nici Adrian Păunescu. Nici Stefan cel Mare. Nici Ceausescu. Nu vrei să le iei toată Ucraina. Că e si asa a lui Petru Movilă. Nici toată Rusia. Nici toată Ungaria. Nici să treci dincolo de Bulgaria. Ci trebuie să faci ce i-am spus lui Caragiu. În legătură cu Ecaterina cea Mare. Si nici noi nu vom trece Constantinopolul, nici Turcia, măcar, prin foc si sabie. Nici nu vom face Sfânta Sofia, moschee.
Piersic:
- Dar nu tin minte, tovarăse Regizor. La vârsta mea… Nu stiu cum tineti atâtea ordine minte la vârsta dv.
Beligan:
- Nu stiu nici eu, copile. Asa îmi vin în minte. Uneori, mai revin, mai corectez, si mai tai, sau adaug.
( priveste în tavan )
- În fine, tu, Simioane, Stâlpnice, te rog frumos, coboară de acolo, si du-te în Germania. Nu stiu nici eu unde, exact. La Munchen… la Kohl… caută-l pe unul. Simion. Marxist de-al tău.
I-am dat garsonieră.
M-a slujit credincios.
I-am multumit.
I-am trimis mai multe poezii.
I-au plăcut, chiar, câteva.
Le-a citit în fata tovarăsilor.
Dar una, în mod deosebit, i-a căzut la inimă.
În care eu îi spuneam că mă dor toate neputintele tovarăsilor, si rănile nevindecate ale trecutului tuturor, dar de închis, am închis o singură rană. Si aceea, cu pretul sufletului meu.
Mi-a trimis si bani, sărăcutul, pe ea. 400 de pâini.
Ce-a pătit până au ajuns la mine.
S-a îmbolnăvit.
I s-au îmbolnăvit prietenii.
Nici nu mi-a mai spus. Ca să pot să mă dedic audientelor.
De-abia a ajuns până în anticamera lui, în Gheorghe Doja.
Si când colo, când să-i ridic si eu, ca tot Casierul, nu era bun numele. Codul, da. Dar numele…Dar aceasta este o taină.
Cât am căutat o Eva…
Si până la urmă, am fost servit.
Pe cuvânt.
Că eu sunt.
Si cu buletinul.
Ca să vezi pe ce se iau banii pe Pământ!
Am fost impresionat de gestul ei, si i-am dat o ciocolată.
Alteia. Mai molatice. Că prima fusese supravegheată.
Nu mă întreba cum. Tovarăsii stiu tot. Eu sunt extraterestru pe aici.
A fost coplesită de gestul meu. Niciun client nu îi mai oferise ceva datorat mamei. ( priveste fotografia )
Liber. Fără nicio obligatie.
Mai e cineva care vrea ceva?
Fernandel:
- Da.
- Dumneata cine esti?
- Nu spui cine. Persoană cuminte. As avea si eu o doleantă. Fierbinte. De care să nu stie nimeni.
Beligan ( cu mâinile împreunate, se înclină la tovarăsi. Ies toti. Rămâne Fernandel. )
- Vă rog.
Îi sopteste la ureche: Să îmi dati locul. Îl sărută.
- Cu cea mai mare plăcere. Dar să stii, sufletul îl iau cu mine.
( se ridică si iese )
Fernandel se asează.
Începe să facă fete-fete.
Iese fum de sub scaun.
Nu poate să tipe.
Vrea să se ridice.
Nu poate.
Este tintuit pe scaun.
Beligan revine:
- Ai grijă să nu te arzi… Prea tare…Din dragoste.
23 ianuarie 2015
ASASINUL DE LA CAPĂTUL FIRULUI
Desigur, Directorului FBI si CIA, Edgar Wallace Hoover, îi venea foarte greu să explice Presedintelui si Senatului American, si Presedintelui Înaltei Curti de Casatie si Justitie a SUA, cum la baza invaziei martienilor în America a stat un apel telefonic.
O tentativă disperată de contact, a Ministrului SUA al Apărării, cu omologul său extraterestru, aflat si el într-o postură ingrată. Să-si atace cel mai bun prieten.
Ei bine, Hoover stia, fără îndoială, că discutia a decurs în termenii următori:
- Este adevărat?
- Da.
Acest Da l-a terminat pe Ministrul Apărării. Luptase toată noaptea cu martienii pe străzile Washingtonului. Si acum i se confirma inevitabilul. Va fi invadat si extraterestru.
Si-a scos ochelarii din toc, si aghiotantul a încercat să îl împiedice. Fără niciun rezultat. Presedintele a fost informat.
A iesit pe post si a spus:
- Trădătorul Omenirii a citit.
Fusese dezinformat.
Asasinul fusese la capătul firului.
Acum, Hoover voia control pe orice fir. Să stie al cui este. Cine este proprietarul.
Atunci, se stia. Era un martian.
Dar acum?
Putea fi orice neom al planetei.
Un simplu Da, si Lincoln va fi ucis iar, si iar, si iar…
Să recunoastem, era prea greu de acceptat pentru un Presedinte al Înaltei Curti de Casatie si justitie a SUA. Ar fi urmat legiferarea supravegherii si controlului telefoanelor.
Apoi…
Asta nu era rău deloc.
Dar…
Cât de departe erau dispusi să meargă FBI, CIA, si NATO, cu supravegherea si controlul total, al omului?
Asta încălca chiar Înalta Carthă Fundamentală a Drepturilor Lui.
Dar, presupunând că o mai cunoaste cineva în ziua de azi, se mai si aplică? Până la ultima cuantă de spirit, si paragraf?
În fondul si forma ei cea mai liberă?
27 ianuarie 2015
CONDITIA SUFRAGIULUI UNIVERSALE
(Nae Caranfil )
Dintre toate animalele pe care le-am întâlnit în cinematografia universală, si am întâlnit, har Domnului!, destule, cel mai apropiat de conditia umană, cel care exprimă tăcut, răbdător, cu ochii mari, în chip desăvârsit, cel mai bine, conditia actorului, si nu numai, este catârul.
Si aceasta pentru că acest animal bun, blând, omenos, acest peissanisimo figlio di tutti campo, sătul de tot, si de toate, nu vrea oricând. Orice. Si oricum. Si cu orice pręt. Să tragă cum i se cântă. Îi dai indicatii, îl sfătuiesti, stărui, îl ameninti, îl bati, chiar, pe platoul de filmare, si el rabdă. Si tace.
De-abia când toată lumea îl lasă în pace, într-o străfulgerare de geniu, catârul porneste brusc la treabă. Si trage după el toată cinematografia universală.
Pentru acest motiv, si pentru altele, pentru care nu este aici nici timpul, nici locul, pentru lămuriri edificatoare, propun constituirea Festivalului si Premiului “Catârul de aur”. Al lui Ion Creangă. Simbolul premiului cinematografiei românesti, pentru Cinematografia Scolară de pretutindeni.
15 martie 2014
Telegrame
Venit porumbel. Ciugulat prin frunze. Zburat. Stâlp vie vecin. Aruncat eu. Pâine. Venit vrăbiute. Mâncat. Porumbel, nu. Concluzie. Interesant tactică porumbel.
Venit frate. Adus mucenici mama. Buni mucenici. Vrut mâncam mult eu. Mers închis poarta. Venit vrăbiut. Vrăbiut ciugulit putin rest pizza curte. Topăit mai departe. Bun lectie vrăbiut. Mucenici pus fetită. Pus sotie. Pus putin eu. Mâncat toată lumea. Multumit tot.
8-9-13 Martie 2014
Accidentul
Astăzi, în Joia Mare, s-au deschis cerurile si în cadrul organizatiei Al Qaeda “La banul mare, armamentul mult”. Din cetatea Bastanilor.
Seful organizatiei, mirat să vadă această minune, s-a dus dis de dimineată în piată, să îsi cumpere si el o folie, cu care să călătorească, nu se stie unde, sau acasă, să-si acopere niste capace ruginite de canal, si să le protejeze, pentru o viată, sau la tară, să-si învelească cu ea treptele de la casă, solutie, oricum, mai ieftină, în aceste vremuri de mari zugrăviri pentru înarmări globale, decât clasicul mortar - mortal, atât ca preturi, cât si ca manopere.
Spre suprinderea lui totală, seful Al Qaeda a fost cutremurat să constate că pe piată, vânzătoarele si precupetele ( purtătoare de burka, de la tară, total transparente ) pomeneau cu veselie, în gura mare, de pi..da măsii, de care el, unul, nici nu auzise vreodată, si nici nu stia că există asa ceva, pe lume, mai ales în înalta societate a lorzilor, baronilor, si contilor planetei, în care îsi avea cartierul rezidential, privilegiat.
Mai mult, intrând într-un staul Al-Qaeda, de pe strada NanoTerra, înfrătită cu toate civilizatiile de teroristi extraterestri, cu o juma de kil de mere, o comoară rarisimă a oazei care a mai rămas din tara sa, după jefuirea ei globală, si cerând o invocatie pentru tatăl său, socrul său, si un ghiuj spiritual, pe numele Constantin, un necunoscut, multiplu parolat, ba chiar însemnat cu semnul lui Seitan, cu mâna, pe frunte, o vesnicie întreagă, a primit si un pliant viu colorat, în limba de circulatie internatională bukina-faso, fapt care l-a dat gata, el nesustinând pentru aceasta niciun interviu, nedepunând niciun CV-u, si nefiind supus torturilor niciunui serviciu, o viată de stahanovist al intelactualigentei, pâna la moartea, de viu, între grilaje, parole, coduri, id-uri, încifrări limbajuale (numerologice, astrologice, si ezoterice, etc) si zăbrele.
Fapt pentru care stă si astăzi cu el, acasă, în fată, si se întreabă pe unde or fi pe lume Romania si Bulgaria, pentru că el, om de origine, de o viată, tare ar vrea să meargă si el până acolo, la Baia de Aramă, si să întrebe:
- De ce mă discriminati, oameni buni, pe Planeta mea? Toti Bastanii Lumii au si bani, si armament, cât nu poate nici România, nici Bulgaria, la un loc, să zugrăvească, măcar, mănăstirea Baia de Aramă. Ba să se mai si spele de virtuti, în ea. Si m-ati găsit pe mine, tap ispăsitor, ca să aduc noua ordine mondială pe tot mapamondul. Profitând de naivitatea mea. De a crede, totusi, în ceva.
Că atunci când mi se ordonă: “Foc!”,
NU O FAC.
9 aprilie 2015
Povestea unui car…de …
Se povesteste că un om trăgea să moară.
Era si cam bolnav, si olog, si lovit în cap, nu avea nici loc de muncă, si apoi, îi era si scârbă să mai aibă, când vedea ce se lucra în ziua de azi, si nu se mai termina, fusese si călcat de multi auto conducători, cu conducători, cu tot, de nu se mai stia câte a nu-s uri contra, naturii umane, îi provocau, pur si simplu, repulsie si aversiune naturală, la orice nouă situatie de viată, care îi rememora bucuria uitării, dar era fericit. Că emigra. Si scăpa de cotofeniada asta mondială.
A venit la el, Moartea. A spus bună ziua, s-a legitimat, si i-a spus: Arătati-mi, vă rog, cardul de sănătate!
- Păi, de ce mai am nevoie de card, dacă mor?
- Îmi pare rău, dacă nu aveti card, nu puteti să muriti!
Moartea a rămas implacabilă la toate insistentele omului.
- Dar cum o să trăiesc? A implorat muribundul. Din ce o să îmi plătesc apa meteorică, si taxa de pas? Din ce semen o să musc? O firimitură de dobândă? Ca să dau la urmasi? Din ce o să îmi achit impozitele pe umbra pe care o fac manuscriselor ? Basca taxele si amenzile, pentru ajutorarea celor mai puternici dumnezei de pe subteran, si suprateran? Plus curbele de sacrifiu pentru salvarea de lipsa cardurilor, de sănătate, de parole, de acces, etc, a celor beti morti, de viată, în sant, atât de departe de o groapă?
Moartea s-a uitat la ceas, i-a spus că si moartea, nu numai viata, are timpul pe card, si a plecat.
A urmat dezastrul. Medicina, justitia, armata, Bursele, economiile, băncile, finantele, mafia, fortele tero si antitero, resursele, mă rog, toată menajeria pământească – adică, aceia care te menajează de toate – s-au chinuit să tină un om, fără card de sănătate, în viată. Si poate se mai chinuie si azi.
Când nu mai există niciun om care să moară, decât dacă are card de sănătate, pe piept - asa cum, în vremuri demult apuse, de ignorantă – nu puteai muri, nicăieri, nici măcar pe front, în linia întâi, decât cu factura luminând la cap, stampilat, găurit si golit de tot, si cu chitanta pe bacsis, cu taxa TV, cu tot, eliberată de o zburătoare care – în loc de aprobare de înhumare – îti lăsa oasele mai mult pe dinafară, croncănind pe prolifica ei limba de circulatie intermatională: “Nevermore!”
12 mai 2015
Vocea Patriotului Mationale
Un Capilarosexual al prezentului
Infamia a atins în Iovacra cote de neimaginat! Tortitionarul elevilor si elevelor, Zbirul liceului de reeducare numero uno, din Iovacra, Spăgarul tuturor generatiilor crescute de el după propriile-i mofturi si toane, assassinate trupeste si moral la ordinele venite din afară, maleficul Bampir care a subt, în interesul lui personal, si a clanului acolitilor lui, inteligenta si sudoarea întregii natiuni, a săvârsit o nouă crimă abominabilă!
A tuns cu foarfeca, cu mâna lui, un elev pe care l-a surprins fumând în WC-ul liceului. Camerele noastre de luat vederi, amplasate în jurul, deci si sub fiecare scaun, pentru a înregistra orice abatere de la dogma democratiei, redau chiar acum, acest viol în grup la adresa umanitătii, în orice punct de pe glob.
Politia, Jandarmeria, procuratura, DNA-ul, Curtea Constitutională, ICCJ, CEDO, NATO, UE, au venit imediat la fata locului si – ajutati de mascati – l-au ridicat pe asasinul aflat în pericol să fie linsat de furia multimii dezlăntuite.
Este un nou atentat la adresa drepturilor omului la plete, măcar, chiar si pentru elevii cărora le-a căzut părul, de câte prostii au fumat.
Este un atentat odios la adresa sigurantei nationale. A sigurantei mondiale. O sfidare a securitătii universale.
Călăul a fost dus în beciurile procuraturii, pentru a i se smulge mărturisiri complete.
Ambasadorii Marilor Puteri au cerut scriitorilor poporului să ia măsuri drastice împotriva acestui abuz fără precedent. Să i se pună capăt urgent cazului. Prin: Împuscare. Spânzurare. Înjunghiere. În orice caz, cât mai civilizat, transparent, curat si corect politic.
Ca urmare a acestor măsuri transmise si ISJ, liceul are azi cei mai multi olimpici. Cu banii curgându-le din buzunare, cum curg sportul, artele, jocurile si învătătura, si viitorul, în România, din capul statuii Libertătii, al lui Kant, Shakespeare, Cervantes, Dante, Hugo, Dostoievschi, si atâtea alte capete, al căror păr, revărsându-se în valuri, ne umple si acum , când vedem ce se întâmplă pe lume, si ne ciupim de nas, nările, de cele mai suave mirosuri de săpunuri…
30 septembrie 2014
JUBILEUL
Toma Caragiu – în picioare, strângându-si si desfăcându-si mâinile
( o sală cu pereti albi, tavan alb, strălucitor, si scaune negre, cu spătar, în fată )
Doamnelor, Domnilor, Doamnelor,
Am onoarea să fac oficiul de gazdă al acestui jubileu de 75 de ani de la nasterea Marelui Nostru Poet, Prozator, Romancier, istoric si eseist al Literaturii si Religiilor, Profesor Eminent, Membru de Onoare al tuturor Academiilor si Universitătilor Lumii, Valoare Universală, Geniu Absolut, Mentor devotat elevilor si studentilor săi, Domnul… ( se înclină, aplecare spre stânga sa…)… Mircea Eliade.
(Aplauze în sală )
Domnul Mircea Eliade ne-a onorat azi cu prezenta sa de peste hotare, pentru a ne spune câteva cuvinte. Vă rugăm, Domnule Profesor…
( Muzica: “manele, manele, manele”, pe “Lalele, lalele, lalele” de Florin Bogardo )
( Aplauze în sală )
Extraordinar! Magnific! Fabulos! Când si unde ati compus această capodoperă, Domnule Profesor?
( fundal sonor: meci de fotbal. Comentatori. Tribune. Gol! )
( Aplauze în sală )
Genial, Domnule Profesor! Cine v-a inspirat?
( conversatie TV între două vedete patachine)
( aplauze în sală )
Ati avut si alte mijloace la îndemână, Domnule Profesor?
( zgomote de păcănele, jackpot, jocuri pe calculator, pariuri, burse, muzici moderne, urlete )
( Aplauze în sală )
Încântător! Paradisiac! Maitreiesc!
Doriti să ne spuneti ceva la acest jubileu, o urare pentru tânăra generatie? Veti mai scrie o carte? Cu ce subiect?
(Orăcăituri. Behăituri. Grohăituri.)
( Aplauze în sală )
Vă multumim din suflet, Domnule Profesor!
Ministerul Culturii Universale vă acordă ( semn să se ridice toti în picioare , citeste ) Marele Premiu Tiberiu Pleniceanu, Savant de Renume Mondial, al universului, în grad de cavaler, ordinul clasa a III-a.
( se întoarce spre dreapta. I-l pune la gât. Dă mâna. )
Are cineva ceva de comentat?
( pauză. Liniste totală în sală.)
( radios)
Vă multumesc. Un lucru bun este scurt. Este adevărat. Există capodopere care nu sunt bune, când e scurtă.
Si acum,
Doamnelor, Domnilor,
Momentul culminant al jubileului nostru!
Dezvelirea statuii luxosului nostru Profesor!
Rog Regia!
( se dă la o parte )
( peretele din spate se ridică )
( se aud acceleratii de motor )
( în sală năvăleste un bolid Ford de curse, focalizat din toate directiile )
(apluaze în sală ) ( panoramic )
( Ilie Gheorghe )
Doamnelor, Domnilor,
Vă invit acum la o cupă de sampanie în cinstea noului model de profesor!
Domnule Profesor,
Drum bun! Vă iubim! Sunteti un erou adevărat! Nu vă vom uita niciodată!
( ridică capota )
( din capotă iese un top-model
în tanga - chiloti/ sutien )
Poftiti, Domnilor! Doamnelor! Beti!
( În sala albă apar pensionari si pensionare, care împing masina de curse, cu top-modelul pe capotă, prin platou )
( aplauze, urale, focuri de artificii, tribuni si tribune )
5 octombrie 2014
POVESTE DIN PUSTIA PRISLOPULUI
De mare viitor, este meseria de pădurar.
Ca pădurar, este de mare folos să stii să te aperi de ursi.
Dar cum?
În acest sens, este de mare folos metoda părintelui Arsenie Boca:
Lui i-a iesit în cale un urs.
Si El i-a spus: Mănâncă-mă si tu, măi dragule, că si asa, m-au mâncat toti oamenii.
- Cum să vă mănânc eu pe dv. , tov. Arsenie Boca? I-a răspuns ursul. Cine mai are grijă de noi?
Si asa, din vorbă în vorbă, ursul l-a îmbrătisat cu duiosie si i-a oferit si părintelui, putină dragoste.
9 martie 2014
TELEGRAM LUNG
Vizitam timitir Sineasca. Bun. Portar. Administrator Vasile? Afateli. Amicale. Superb. Băncute piatră. Solid. Răcoros. Rezistent. Trainic. Brazi vechi. Vrăbiute cântam. Mort Ilie. Bătrân. Slab. Gura deschis. Simplu. Dric vechi pe stil nou. Câteva person. Dacie. Hamali, salopetă. Preot. Scurt. Vesnica pomenire. Dati-mi coliva. Mormânt Ariel. Sobrietate. Moment solemn. Gunoi strâns lună. Asteptam reciclare. Tigani îndatoritori. Cum te azutam. Mai pot. Mormânt eroi. Plecăciune. La gunoi. Anonimi. Stil vechi. Azi eroi moderni. Stil nou. Piramid. Capel. Frumos. Maica Domnului. Mozaic. Brâncusi. Nume autori. Referinte critice. Avizier. STOP.
Harta cimitir. Lipsă. Matrice. Catalog general. Catalog domenii. Catalog personalităti. Alfabetic. Filă cu filă. Linie. Coloană.GPS. Nu. Net. Nu. Wirelles. Nu. Satelit. Nu. Mormânt albine. Ghid uman. Nu găsit. Voit căutat. Delia Bădulescu. Medic. Gabi Boroghină. Inginer. Mihai Brumă Uzeanu. Actor. Fam. Prisăcaru. Fam. Dellakeza.. Actori. Doamne fereste. Mort. Fam. Cârstea. Găsit preot Ilarion Ciobanu, nepot Gerula. Spus: “Ajutati o Omenire. Si veti ajunge ca mine.” Găsit Ariel. “Persil rămâne Persil”.
Restart.
Nu întelegeam secat mlastină. Construim vile. Unde copilărie. Măcar porumb. Mâncam natural. E pe pâine. Jucam pitulus. Floarea soarelui. Mâncam iarna seminte. Scuipam coji televizor. STOP.
Rugam izvor natural.
14 martie 2014
UN SINGUR SCAUN
Imbecilul ăla chiar există, Semion Semionivoci. Trage aer în buci. Are o cuhnie ca de otel, nu se sparge, si trage, si trage, si apoi, când s-a săturat, se gândeste unde să plece hai-hui de acasă. Si pleacă, Semion Semionovici. Pleacă pe unde i se năzare. La dreapta, la stânga, în sus, în jos, mai încet, mai bîstro, mai cum îi place.
Credeti că au fost de acord? Autoritătile guberniale? Păi, care ar mai fi gheseftul? Cum să pui divident pe aer? Cum să opresti imbecilul? Să ia si să dea înapoi la loc, cât îi place? Net haraso! Si apoi, Semion Semionovici, ce-i aia? Să colinde liber? Fără rabotu? Pe unde-i place imbecilului?
Cine ar mai merge pe stradă? Pe caldarâm, Semion Semionovici?
Nu s-ar ridica la toate balcoanele?
Păi, de-asta au nevoie autoritătile guberniale si guardiile?
Să alerge după imbecili, la joasă altitudine?
Si nu ar viola imbecilul toate ogoarele private?
Asa, las să le violeze imbecilii de la medie, si mare, altitudine. La nivelul fiecărui cetătean model al guberniei noastre. Se justitică cheltuielile! Luăm de la imbecili, si dăm de muncă la neoameni.
Asa că, Semion Semionovici, jivat ( trăiască ) svobodu ( libertatea ) ! Fără ea, vai de păcatele noastre!
20 februarie 2015
BULETIN DE STIR
Aflăm de la atasatul nostru cultural la Chicago, prin telefon:
Grupuri de revolutionary indignati au înconjurat azi mormântul poetului Adrian Păunescu, din cimitirul Bellu, cerându-i socoteală pentru odele închinate sefului statului si poporului român. Aflat la un pas de a fi dezgropat, poetul s-a refugiat în centrul capitalei, dând să se agate de gratiile gardului Ambasadei SUA la Bucuresti , pentru a se salva de linsajul creatiei populare.
Aici, însă, stupoare. În locul elegantei clădiri, se afla o grădină zoologică. Cu oameni în custi. Si un grup gălăgios de maimute îi supraveghea cu atentie, si făceau pe ei – experimente inovatoare. Poetul a avut – pentru o clipă – si imaginea statuii libertătii: era un grup de 3 maimutoi. Cu barbă. Se puteau citi chiar 3 nume: Lincoln. Washington. Si Grant. Si toti trei spuneau în cea mai perfectă limbă Americană: “Se poate? “
Îngrijorat de situatia lui personală, numai, si a familiei lui, poetul a alergat până la marginea capitalei, urmărit de rebeli si militanti patrioti pentru demohotie, si libertatea ei, descoperind ambasada într-un desert, în Băneasa, printre cactusi, pietre, roci miscătoare, si nisipuri. Doar la intrare, un staul pentru cei care solicitau vize, în care intrau unul câte unul. Acolo, pe centură, gays ( oamenii ) ambasadei , dirijau convoaiele de guys ( băietei ) spre America, către punctul de triere al obedientilor regimului, în continuă schimbare.
În acest moment, poetul Adrian Păunescu s-a trezit, si a adormit mai departe. Chiar nu avea pentru ce să se destepte. Toate cele scrise mai înainte de el, erau si mai bune si mai drepte. Si mai adevărate.
5 iunie 2014
ULTIMUL TANGO LA PARIS
( Stefan Bănică/ Stela Popescu )
( învârte la manivelă, cu receptorul la ureche )
- Alo! Alo!
- Alo! Alo! ( la fel )
- L-am văzut la biserică pe Iulius Hunter 4. ( tainic )
- Alo! Alo! Nu aud nimic.
- Alo! Nici eu.
Spune ce face!
( se uită cu binoclul în sală )
- Se miscă.
- Descrie miscările. Si stenografiază.
- Se ridică ( binoclu) (bate la masina ) Se ridică.
- Intră. ( binoclu). (Bate la masină). Intră.
- Se asează. ( binoclu ) (Bate la masină) Se asează
Retur de car.
- Asta e miscarea lui? Sau e miscarea ta?
- Nu înteleg?
- Al cui este returul de car?
- Al cărei masini?
De scris?
- Păi, a venit pe jos.
- Am înteles. E un transport periculos. Continuă…
-Priveste în fată ( binoclu ). ( bate la masină ) Priveste în fată.
- Unde?
- Nu tu, el.
- Care el?
- Obiectivul!
- Ce obiectiv?
- Nu vă supărati, cu cine vorbesc?
- Aici Sergiu de la Baze?
- Nu. Sergiu de la Electrotehnică. Balul Bobocilor. 1982.
- A! Vă rog să mă scuzati. Eu îl căutam pe Richard Sorge.
- Da în ce problemă?
- O amenintare gravă la adresa securitătii nationale.
- Care?
- Iulius Hunter 4 a intrat într-o Biserică Ortodoxă.
- Ce-i de făcut?
- Asta hotărâti dv. Eu gresesc mereu. Până si legătura asta, merge prost tot din cauza mea.
Nu cunosc pe nimeni. Îmi răspund toti. Si nu stiu cum să execute mai repede ce nu înteleg nici eu.
( întuneric )
( 2 împuscături )
Intră doi, în avanscenă. Spoturi.
- De ce i-ai împuscat Ivan Augustus Cetâre?
- Nu vorbeau într-o Biserică Ortodoxă, Iulius Hunter 4!
( din întuneric )
- Alo! ( manivela )
- Alo!
- Alo!
- Alo!
- Ce comunicare e asta?
- E o rusine, domnilor! Nu se întelege nimic, în plină lumină! Să se facă Lumină!
Cei doi îsi strâng mâinile, în avanscenă. Orăcăie. Publicul aplaudă.
Bis! Bis!
16 noiembrie 2014
LIBERA OPTIUNE
Beligan / Caragiu ( cu cununită )
Caragiu: - Tovarăse Dumnezeu!
- Spune, Popescule!
- Vă rog să mă scuzati, tovarăse Dumnezeu! Sunt Petre! ( vexat )
- Iartă-mă! Le mai încurc si eu! Spune, Popescule!
- Tovarăse Dumnezeu! Este inacceptabil! Nu putem tolera! Nu coincide cu exigenta moralei noastre avansate tehnologic!
- Ce anume, Popescule?
- Tovarăse Dumnezeu!... ( indignat de confuzie ; semn la cununită )
- Bine, bine… Lasă… Nu este important… În fond, cine mai stie azi cine intră la mine în audientă… Chiar dacă toti tovarăsii l-ar supraveghea pe internet… Zi mai departe… Te ascult…
- De ce trebuie, tovarăse Dumnezeu?
- Ce trebuie, Ionescule!?
- Păi, până mai ieri ati dat dispozitie să fabricăm Dacii! Acum, dati dispozitie să facem totul, că trebuie Mercedesuri...
- Am dat eu, Piscupescule? … ( gest larg )… Dacă cere piata!...
- Piata nu cere, tovarăse Dumnezeu… Decât la revolutii… Libertate…
- Cere, si ti se va da…
- Si acum, ce facem noi cu piata? De unde resurse globale? Pentru toti oamenii din tara asta?
- Costică, fii bun, si nu te impacienta… Asta este problema voastră, nu este a mea…
- Am înteles, să trăiti! Si cine poartă răspunderea?
… se deschide o usă în décor… o gaură neagră… o voce…
- Eu.
Caragiu iese.
Beligan stă la masă, cu cotul stâng pe ea, si palma pe tâmplă, si ochii închisi.
- Ati ascultat piesa radiofonică: “Libera optiune”
16-17 ianuarie 2015
CEA MAI SCURTĂ POVESTE DE IUBIRE
Sunt în Rai. Mă topesc.
SĂNĂTATE, JUSTITIE SI DELICATETE
( O curte de contabili cu mânecute. Pot fi si procurori…judecători…agenti de bursă… politicieni… sau reprezentanti ai unor institutii bancare arhicunoscute…(sau de toate)…)
– Să intre următorul medic!
Cip-ul… Numele… Prenumele…(îl scanează)
-…
– Sunteti bolnav?
– Foarte bolnav.
– Nu mai puteti?
– Nu mai pot.
– Mai judecati?
– Mărturisesc că nu.
– Medicamente aveti?
– Nu.
– Pacienti aveti?
– Roiuri.
– Personal calificat si suficient aveti?
– Absolut deloc.
– E multumit de conditiile de muncă?
– Scandalizat.
– Sunteti multumit?
– Sunt distrus.
– Veti urma cursuri intensive de analiză matematică, stohastică, probabilistică, statistică, spatii neeuclidiene, analiză topologică, ecuatia Undei Shrodinger, Teoria Sistemelor neliniare, Regulatoare si Sisteme Adaptive, Tehnici de Modelare si Identificare, Comunicare, Antropologia Culturii, Semantica si Semiotica, Marketing financiar, pentru a împărti judicios fiecare leu / euro de la buget. Pacientul nostru, stăpânul nostru. Totul pentru pacient. Să ne facem pres în fata pacientului. Să facem totul pentru sănătatea pacientului. În caz contrar, veti suporta rigorile legii.
– Bine, dar mi-am pierdut sănătatea…
– Sunt o mie la poartă care asteaptă să vă ia locul. Aveti de ales…
– Nu sunteti amabil să îi tratati dv. în locul meu ? Cu mijloacele pe care le am la dispozitie ? Cu banii pe care nu îi am? Cu munca altora, care nu îi produce? Sau economiseste?
– Jignire la adresa Instantei…Amendă penală de … Plus monitorizare pe termen nelimitat… Repet… Aveti de ales…
– În acest caz…
– Ascult…
– Îmi iau angajamentul solemn să slujesc cu cinste si devotament cauza sănătătii si a pacientilor, pentru satisfacerea totală a tuturor clientilor, conform jurământului meu medical, de pe când eram sănătos, să nu precupetesc niciun efort pentru a duce pe noi culmi de progres, bunăstare si civilizatie sănătatea natională, si mondială, să îmi dedic întreaga viată, până la sacrificiul suprem, cauzei nobile a pacientilor, medicamentelor, industriilor lor, tratamentelor, spitalizărilor, si noii ordini în educatia prin si pentru muncă în slujba eutanasiei mondiale, prin puterea exemplului personal !
Sper să nu îmi pierd locul de muncă. Cine mai angajează un medic bolnav?
Completul ( se consultă )
Presedintele ( către grefier, dictează) :
Labilitate psihică, emotivitate, lipsă de fermitate în caracter, handicap de constiintă medicală, sensibilitate, afectivitate…
Dispunem iesirea pe cale naturală din sistem.
( loveste cu ciocanul în masă )
Următorul!
1 iulie 2014
STEFAN CEL MARE SI BUN
În mahalaua noastră turcă, eu, Mustafa Gelmez, nu cunosc pe nimeni. În afară de cei doi copii ai prietenului cel mai bun al tatălui meu, vindecători atât de mari, încât a-i întâlni liberi odată la câtiva ani, este o mare bucurie, de Ramadan.
Noi, turcii, aveam aici o geamie.
Ca vai de ea. Imam nu aveam. Nu voia nimeni să vie, de atâta sărăcie. Ce s-a gândit Allah. Ia să le trimit un preot crestin. Si el, ce-a făcut, ce-a dres, ajutat de ai lui, cei mai înalti lunatici în Uniunea Europeană, că a făcut geamia să se învârtă după lună.
Dar ce să vedeti. Credeti că turcimea i-a fost recunoscătoare? Mergeam la el, să găsesc alinare, si îl găseam plângând. Că muscau din el ca niste câini. Îl bârfeau, îl ocărau, îl furau, mai mai să îl si omoare – si dacă încerca să se opună, cu o vorbă bună – îi spuneau că îl vor da afară si din învătământ. Ceea ce au si reusit, până la urmă. În geamie, l-au păstrat. Să ia bani de pe urma lui.
Acum, trec din ce în ce mai rar pe acolo.
Să îl mai încurajez. Îi mai las si câte un mare dar: un cartofior, un castravete, o felie de pâine, un verset, că pe astea nu i le fură nimeni. Dacă le vâr în cutia postală.
Ca să fie siguri că nu primeste decât ce intră pe fanta ei, i-au dat drumul în curte si la un câine Husky. Asa că – chiar dacă mi se rupe inima – carne nu-i duc imamului. Că o mănâncă câinele. Că nu e turc.
Multi turci s-au căsătorit aici.
Cu fete.
Căsătoriile se fac pe bandă rulantă.
Vin din toate colturile lumii, intră, se căsătoresc, si pleacă.
Noi, turcii, care nu ne cunoastem nici pe noi, nu cunoastem pe nimeni.
Si cine sunt ei, doar bunul Dumnezeu, si imamul nostru, cunoaste. Cât îi vede la fată.
De aceea, si vin turcii la el.
Ca în lume, cine mai cunoaste, pe cine?
Cine mai stie ce vrea fiecare? Ce fel de pereche? Ce fel de purtare? Ce fel de ascultare? Ce fel de dorinte? Ce fel de dragoste?
Si cine să îi inspire pe toti?
Este cine.
Unul Bun si Mare.
Care îsi doarme somnul academic, în hagiile Putna, din cele mai Înalte Academii, ale Vietii Timisoarei.
28 noiembrie 2014 – 22 mai 2015
NEA MĂRIN, INVESTITOR
(Nea Mărin, cu o statie mare de emisie –receptie la ureche )
- Alo, Vali a lui Procopsitu?
- Să trăiti, nea Mărine!
– Cum merge, Vali, moara de ti-o adusei în portbagaj?
– Motorul e bun. Da moara nu e bună. Grâul nu-l macină deloc, iar porumbul îl zdrobeste. Nu face mălai. Doar cocenii îi taie. E bună pentru ăi de au vite. Eu nu mai am.
– Poate nu e bună elicea?! Ia vorbeste tu cu vecinu de peste ulită! Poate are freo idée! Că are atelier de reparat cărutele! Ori –stii ce, Vali? – poate pui pe motor – piatră de polizor. Si ascuti cutite, toporisti, stii? Sau poti tăia lemne. Că pe motor poti pune mai multe. Ia vorbeste tu cu vecinu’.
– Da. Motorul e bun. Se pot pune. Am eu pe cineva cu care să vorbesc.
– Da Voican a lui Fala Satului ce face? A pus scara pe care a împrumutat-o de la mine sub streasina lui? Că asa i-am spus. Că e păcat de lemn. De unde bani de alta.
– N-a pus-o.
– Mă Vali, roaba pe care i-am dat-o împrumut, a pus-o în sopron. Da scara de ce nu o protejează? Să aducă scara la mine, să o pună sub streasină. Si când are nevoie de ea, să ti-o ceară tie, si să o ducă înapoi.
– Lăsati, că i-o iau eu, si o pun la mine sub streasină. Si când are nevoie, să vină să o ceară pentru o zi.
– Mă Vali, să-i spui să ia si grămada de cărămidă din curtea mea. De lângă fântână. Să-si facă peretele bucătăriei. Că acolo stau toti iarna. Că nu mai au curent. Se încălzesc cu coceni si joarde de vită.
– Îi spun. Da mai încolo, că acum n-are nevoie.
– Si să aleagă din lemnele mele din curte să-si pună grinzi la acoperis. Că ale lui sunt arse. Si-i ia foc casa. Si de la ea, si ale noastre.
– Bine, îi spun.
– Da fasolea pe care ti-am adus-o, ai pus-o?
– Aia din pungă, da. Am pus-o în porumb.
– Mă Vali, vezi că e bine să pui fasole în porumb. Că se urcă pe el, ca pe araci. Si florile ei, gonesc parazitii porumbului.
– Am pus. Da pe ailaltă, din strat, nu am pus-o, că am avut de muncă.
– Lasă. Când ai timp. Printre picături. Da vremea cum e acolo?
– Plouă. A ajuns până la dv. apa din Teslui.
– Unde? În curte?
– Nu, în fată. În canal.
– Adică, pe canalul de scurgere?
– Da.
– Da la Voicani, a intrat în curte?
– Nu. Uite, acum e o masină de pompieri în fata casei dv. A venit si prefectul.
– Si ce fac?
– Ce să facă? Au aruncat două găleti de nisip pe ulită, se uită, stau de vorbă, si pleacă. A inundat apa curtile oamenilor de mai jos. La mine a ajuns până la seră. Stiti, dinspre lunca de unde puseseră sacii de nisip.
– Mă Vali, ăla pe care îl făcură data trecută nu era mal de protectie împotriva viitorii. Stii la ce m-am gândit eu?
– Nu.
– Uite, tabla de pe acoperisuri rugineste. Eu am o colegă de teatru. În Băilesti. I-au acoperit casa niste ardeleni, cu tiglă de lemn. Măi, de ce nu se plantează pe dig, niste copaci din ăstia? Tisă? Salcâm? Stiu io ce? Că se fac mai multe odată: Unu, tin pământul. Doi, peste 20-30 de ani, când n-oti mai avea cu ce acoperi casele, voi, ăstia din Băilesti, puneti din timp altii tineri, tăiati copacii bătrâni, si faceti din ei tigle de lemn, si vă puneti pe case.
– Păi, cine să facă? Primarul?
– Păi, primaru unde fu? Nu fu si el cu prefectu?
– Fu, stătu o oră, două, si plecă.
– Mă, Vali, el stia, săracu. Stie si prefectu. Stie toată lumea. Că toti vor, ce e bun, dar când să dea, si să facă, si să spună, si să tragă – să le facă altul. Adică, statul. Io mă uitai prin Băilesti, să văd si eu cum arată: si văzui: scoala, palat. Primăria, palat. Fotbalul, palat. Dispensarul, palat. Vilele, palate. Soseaua până la Băilesti, palat. Mai departe, nu fură bani de la stat. Doar se fură.Si pe râpă, amplasat, statul. Politia. Ca vai de stat. Doo rable în fată, si un conac dărăpănat. Dacă nu fac capetele voastre bogate, cu banii, si săracii, cu munca, mă Vali, din sat, eu ce să fac?
Joc teatru. Stii? Joc teatru.
(închide statia)
Mă fratilor,
În Ungureni, lângă Băilesti, pământul se vinde cu 5000000 de lei vechi hectarul. 500 de pâini. Dacă arendezi pământul, 500 de pâini iei pe hectar într-un an. Adică, dai tot viitorul neamului tău, pe 500 de pâini de mâncat, într-un an. Bună facere, nu? Si sigură, nu?
Dar daca lucrăm pământul in haiducie, mă fratilor? Să fie la toti, bine? Cum era? Asa, ne haiducesc altii. Stii, ne haiducesc altii. Si pleacă oltenii, care cum poate, în putere, tineri, peste hotare. La coasă. Că acasă, cine să le dea să mănânce? Marin Sorescu? Ia întrebati voi prin Bulzesti ce a mâncat Sorescu în copilărie, de a ajuns mare.
(îsi scoate căciula, si pune pe masa cu trei picioare o roată de mămăliga din sân, si o ceapă)
Sănătate, si hai liberare!
.
15 mai 2014
PRIMĂVARA LUI TANTA SI COSTEL
Costel: …( fluieră)
Tanta: - Costele, ce frumos stii tu să cânti!
Costel: … ( fluieră )…
Tanta: - Costele, da îmi permiti o întrebare?
Costel: … ( dă din cap, fluierând )…
Tanta: - Pot ca să te întreb cui cânti tu?
Costel: ( zâmbeste ) – Păi cui să îi cânt, mă Tanto, în primăvara asta ca o copie imperfectă a unui prototip nerealizabil? Cui as putea să îi cânt?
Tanta: - Cui, Costele?
Costel: Tie, mă Tanto! Tie, de care când te-am văzut pentru întâias dată, am simntit că primăvara mea, fără rujul lipsă al buzelor tale de nu-mă-uita , fără cărbunele genelor tale nepensate, fără fardul tău natural,fără ciresele obrajilor tăi,fără cerceii tăi de diamant, de plastic, nu mai are nicio etică si echitate!
Tanta: … ( chicoteste)… Si eu, Costele, m-am emotionat când te-am întâlnit prima dată. Era să fac atac de suspiciune. Dacă nu mă observi?
Costel: - Ei, te observam, mă Tanto. Te observam demult. Cu intentii din cele mai curate. Îti admiram bluza strânsă pe umerii verzi, părul cu miez de aur negru, si pielea albă, ca sideful luminii unei idei pe lemnul de abanos al gândului tău, dar nu aveam curajul să te abordez.
Tanta: - Si eu, Costele. Te vedeam ca un Sfinx, pe terenul de achizitionare al animalelor. Si te comentam cu prietenele.
Costel: - Si ce comentati, mă Tanto?
Tanta: - Cum să facem să achizitionezi lâna oilor pentru una dintre noi. Si tu să fii berbecul ei de aur.
Costel: - Si ce să facă cea aleasă de mine, Tanto, cu lâna oilor?
Tanta: - Costele, tu esti bărbat de character. Inteligent. Creator. Sincer.
Costel: …( dă din cap, fluierând )…
Tanta: - Vezi, noi, turma de achizitie, stiam de pe atunci. Că se va risipi în timp, căldura dragostei pe pământ. Resursele ei: cărbunele inimii, petrolul sentimentelor, uraniul ratiunii, energia încrederii. Si dacă, totusi, va mai rămâne apa întelegerii, vor mai fi si oi. Si va trebui să ne încălzim si noi cu ceva, dragostea, nu ?
Costel: - Asa e, Tanto. Cu ce?
Tanta: - Cu saltelusoare pliabile pe exteriorul si interiorul apartamentelor. Că nu toti au pivnită, la bloc.
Costel: - Bravo, mă Tanto! Tu stiai de atunci?
Tanta: - Ba mai mult. Ia gândeste-te. Pe unde intră frigul în casa dragostei noastre?
Costel: - Pe la ferestre si usi. Pe la închizători.
Tanta: - Ei, vezi? Dacă pe o linie de închidere, pui o bandă sus, si una jos, si între ele, vii cu o a treia, detasabilă, ca un scai, mai intră frigul?
Costel: - Nu prea.
Tanta: - Si dacă ai fixa cele două benzi cu ceva - cu o pompă de vid, manuală, ideal, sau electrică, si pe măsură ce iese aerul - cum se fixeaza emisferele de Magdeburg?
Costel: - Cu ce le-ai mai dezlipi?
Tanta: - Cu o pompă de aer, Costele!
Costel: - Tanto, vezi, de-aia te-am ales eu pe tine. Esti fată munciotare. De-a noastră. Din popor.Creativă. În familie. Da nu înteleg un lucru.
Tanta: - Spune, Costele.
Costel: - De ce ne-am mai pus noi termopane? Ce, benzile alea nu mergeau si pe lemn?
Tanta: - Costele, mergeau si merg. Da nu avea clasa muncitoare ce să lucreze, din import. Si directorii, pe cine să conducă, pe gratis. Asa că am dat si noi de lucru, la Europa întreagă. Noi am rămas cu dragostea, si ei, cu banii si pădurile.
Costel: … fluieră…
Tanta: - Costele, ce frumos stii tu să cânti!
Costel: … fluieră…
Tanta: - Da ce melodie este asta?
Costel: se ridică în picioare. O invită la dans. Se iau de mâini.
- Dansul orbilor, mă Tanto!
Se rotesc si fluieră amândoi, cu ochii închisi.
9-10 aprilie 2014
TOP – SPAN
( SAU STEAUA FĂRĂ NUME )
Un atac prin Parcul Poporulu, la orele diminetii târzii, minutios pregătit, îti ridică în fată multiple provocări la care un manager de tanc de success, cu experientă pozitivă si abilităti practice unlimited, trebuie să răspundă cu sânge rece, si exigentă profesională, pentru anihilarea completă a inamicului, si succesul total.
Inamicul este mic. Imprevizibil. Trebuie să pândesti încordat, călare pe pedale. Cu mâinile pe butoane. Cu ochii în toate directiile, în lentilele de contact, cu senzori complecsi, si afisând toate datele despre tintă, în panoplia de armament oferită automat, calibrată la peisaj, pentru a analiza ambuscadele altor inamici minusculi.
Decorul însusi, este un inamic potential: nisipuri, sei, dune, gropi, sau iarbă. Dar poate fi, oare, iarbă? Cine mai crede în iarbă, în ziua de azi? Nici măcar ierbivorele.
Nici lectiile îndelung exersate în poligoanele de victime colaterale nu îti servesc la nimic, dacă nu le aplici aici, la perfectiune.
Aici, misiunea este diabolică.
Cum să mergi călare pe un tanc, prin parc, fără să atingi, măcar, un tânc.
Tâncii sunt infernali. Când ti-e lumea mai dragă, si crezi că poti zburda spre tinta misiunii – năvălirea cu tancurile în spatiul cosmic – tocmai atunci te paralizează. Urcă. Coboară. Îsi schimbă directia de mers. Te năucesc. În plus, mamele… Te deconcertează… Am văzut una în paradisul căreia uitându-mă, nu am mai văzut nimic în fata ochilor. Nici măcar “Ratiunea”... O icoană blondă. Singură cu mica ei tintă. Nu stiu pe ce front o fi nenorocitul care mi-a lăsat-o singură, dar – dacă as fi eu – as divorta si m-as însura cu un tanc. În fond, are tot ce are nevoie un bărbat adevărat, în locul unei femei. Creier.
La jumătatea misiunii, am întâlnit o copie. Romă. Brâncusi. Fuma. Si sculpta. În lemn. Icoana. Pe care o văzuse. Stătea pe iarbă cu variantele exersate, de-a stânga. Si cioplea. Până unde? Până dincolo de Valea Fetei… Departe… pâna când si unde toate erau cea mai frumoasă Femeie… Si Unica. De lângă tine.
Fortele aeriene asteaptă, probabil, si acum, iesirea mea din parc. Să bombardeze.
M-am rătăcit prin cimitirul ăsta viu. Nu pot să ies. Mogâldetele astea îmi fac misiunea imposibilă. De ales. O iesire.
Rămân în ambuscada propriului meu tanc.
La masa de scris. Strigând un nume. Din urmă.
Semăna atât de mult cu o femeie în a cărei taină nu am putut pătrunde. Nu m-a auzit. Sau nu mi-a răspuns.
Luptăm fiecare, din tancul lui, pe o altă lume.
Fără nume.
12 septembrie 2014 – 26 mai 2015
În rolul tancului : bicicleta
ORATORUL SI VISĂTORUL
A fost odată un oras mare si vestit, în care era un liceu cum nu s-a mai văzut. Cei mai mari si mai buni profesori predau acolo cu atâta drag, încât elevii erau numai ochi si urechi, si nu găseau timp nici măcar de fumat, nici de tras la măsea, si nici de tras pe nas.
Si Directorul acelui liceu era un orator, care se numea Andrei. Iar profesor de matematică, era un visător, pe nume Petre. Si Petre, împreună cu alti corifei, a pregătit elevi atât de străluciti, care au cucerit, unul după altul, premii după premii, si nationale, si internationale, încât liceul nu mai avea pereti pe care să le scrie numele.
Si văzând multimea acestor premii, Directorul l-a chemat pe Petre, si i-a zis: Dragul meu, cât ai explicat, cât le-ai corectat greselile, cât i-ai înspirit, câtă răbdare ai avut, si eu nu te-am pretuit. Dar iată că ai crescut profesori care te-au întrecut. Si din urmă vin profesori care vor să te întreacă. De aceea, m-am gândit să te trimit la un liceu mai mic. Să o iei de la capăt. Căci multi predau în acest oras, în această tară, si pe această lume, matematica. Dar putini o visează ca tine, si îi învată să o viseze, pe elevi.
Si Petre a plecat. A luat-o de la capăt. Cu elevi de la marginea orasului. Care întelegeau greu. Si uitau. Formulele. Algoritmii. Si Petre avea răbdare cu fiecare.
Într-o bună zi, m-a chemat pe mine în liceuil lui. După orele de scoală. Si el dădea elevilor câte o problemă de rezolvat. Scotea elevii, unul după altul, la tablă.
Si începea să astepte. Si elevul vorbea, si scria. Când nu stia, Petre întreba clasa. Când nu stia nimeni din clasă, Petre mă întreba pe mine. Si eu eram fericit că stiam, si le explicam.
Si Petre se emotiona, si le spunea elevilor: vedeti, acesta a fost elevul meu. Eu l-am pregătit. Venea la mine acasă, si nu stia că xx înseamnă x înmultit cu x. Dar au venit altii mai buni după mine. A învătat mai mult de la ei. Si uitati unde a ajuns. Să luati aminte.
Îl mai întâlnesc si astăzi pe profesorul Petre. Mă invită în atelierul lui de sculptură. Care nu e departe. De ce mi se pare atât de departe, nu stiu…
As fi vrut să-i scriu. I-am dăruit chiar o carte. As fi avut atâta nevoie de el. Pentru fata mea. Căci eu nu îmi aduc aminte matematica, din atelierul meu de poezie. Si parcă nu mai am răbdare pentru ea.
Dar profesorul Petre se duce tot mai departe. Simt că Oratorul îl va chema si îi va spune: Petre, tu ti-ai facut datoria. Te voi trimite si mai departe…
23 noimebrie 2013 – 27 mai 2015
TANTA SI COSTEL ÎN BALON
- Tanto, tu esti punctul sensibil al scutului meu nibelungic. Să nu cedezi la insistentele mele!
- Nu cedez, Costele.
- Eu te iubesc platonic, Tanto. Cât sunt departe de tine… Cât am fost întotdeauna. Cât sunt totdeauna. Să nu mă lasi să mă apropii de tine.
- Nu te las, Costele.
- De ce crezi că m-am făcut eu achizitor de animale? De ce nu m-am făcut medic veterinar? Inginer? Doctor? General? Marinar de cursă lungă? Măcar ăstia, uită de ei pe la congrese internationale. Cursuri. Examene. Operatii. De bani În conturi. Valize. Eu, Tanto, mi-am sacrificat interesele pentru farmecele tale, în slujba dobitoacelor. Măcar să stiu pe ce pierd timpul. Si cine îmi ia banii.
Eu te simpatizez, Tanto, dar să nu cumva să mă lasi să te văd, vreodată. Vreau să trăiesc toată viata cu imaginea ta, la masă, pe peronul gării din Lehliu.
Când îti făceam curte, la un tap, si un mititel. Si eram amândoi atât de deja îndrăgostiti si intransigenti, ca doi pictori naivi de tară, la galderiile de artă ale oraselor.
Tie ce culoare îti place cel mai mult?
- Verde, Costele.
- Vezi, si aici ne potrivim. Mie îmi place rosu. Când îl văd în fata ochilor, mi se face verde de dorul tău. Dar tu să nu cedezi. Să-mi spui: Costele, fii cuminte, că sunt pe verde!
- Nu cedez, Costele.
- Stii tu ce mi-a plăcut cel mai mult la tine, Tanto?
- Nu, Costele.
- Cum n-am dansat noi niciodată. Ca în prima seară. Si mie îmi dispăruse tot orizontul de sub picioare. Si tu ardeai lemne prin mine, ca o sobă în soare.
Tanto?
- Da, Costele.
- Vezi că senzorii mei indică o crestere de presiune în sentimentele mele. Te rog să te îndepărtezi. Nu trage!
- Costele!
- Da, Tanto!
- Senzorii mei indică o fortă de reactiune de atractie mai mare decât cea de respingere.
- Tanto! Trag primul foc de avertisment!
- Costele!
- Da!
- Trage! Voi muri, dar voi fi liberă! Si vinovată!
…
…( întuneric )…
…( lumină )…
…( Costel si Tanta, lângă un cărucior)…
Fiecare cu câte o mână pe un mâner al lui…
- Tanto, să nu te aproprii!
- Costele, să nu te aproprii!
- E al meu!
- Ba e al meu!
- Tu esti vinovată!
- Ba tu esti vinovat!
…prezentatorul:
Ati vizionat sceneta:
Puterea si Opozitia
- o vesnicie în balon –
12 ianuarie 2015
OBLEMENCO RUPEA PLASA
OBLE! OBLE! OBLE!
Si Oblemenco trăgea.
Trăgea atât de tare, încât rupea plasa.
Trăgea atât de tare, încât făcea mingea pătrată. Asa spunea Purcaru.
Sfera nu mai avea nimic rotund în ea. Parcă îti perfora o cărămidă plasa.
Si dacă puneai mâinile, ti le dădea peste cap.
Papuc, Manta, Purcaru, Ivan, Deselnicu, Boc, Purima, Strâmbeanu, Marcu, Bălan, Tarălungă, Oblemenco…
Atât imi aduc eu aminte din Stiinta.
Asa scanda galeria: “STIINTA! STIINTA! STIINTA!”
Grosul ei era vis-a vis de tribuna centrală.
Sub stema României. Care avea de toate. Mai ales, un stadion plin de lume, care venea la fiecare meci cu bucurie, cu ambitie, dârzenie, cu patimă, plesnind de dorinta de victorie, de viată, ca să îi vadă pe “ai nostri”.
Jucătorii nu erau mercenari. Nu erau stranieri. Nu erau legiunea străină. Nu erau astrali. Sau galactici. Erau niste muritori, ca suporterii. Niste Atlasi zilieri ai eternitătii. Ei dădeau cămasa duminicilor de pe ei. Si transpiratia amestecată cu sânge, în arena a ceea ce ar fi vrut fiecare să fie: un învingător pentru ceilalti.
Si oltenii erau multumiti: filologi, ingineri, medici, muncitori, juristi, politisti, militari – că au un numitor comun: “Stiinta”. De a fi cel mai bun.
Într-a saptea, parcă, mă lua cu el, tata. La stadion. Uneori, doi pe un bilet. Zicea că sunt cu el. Lăsati-l, că e mic. Rar, la oficială. Nu sus de tot. Pe băncile de lemn. Neacoperite de ciuperca de beton.
Îmi mâncam unghiile de nerăbdare. Să batem. Nu-ti mai mânca unghiile. Îmi spunea tata. Înjuram. Dacă mai înjuri, nu te mai iau la meci. Îmi spunea.Luam seminte. Si rontăiam. Si eu. Si tata. El, inginer–sef, eu, elev. Rontăia tot stadionul. Si directorii. Si muncitorii. Si conducerea, de pe bancă. Dacă ar sti lumea, si azi, ce minuni sunt semintele – rarele, pentru Eutopia – pentru toate bolile de sânge si ficat…
Tâsnea apa, jos, lângă gard. Coborai si te săturai. Pe gratis. Tigăncile te îmbiau – în samba spaniolă – cu prăjita. Si mere în zahăr ars.
Si publicul respira odată cu echipa. Se ridica de pe bănci, când ataca ea. Se strângea în el, când se apăra. Strângea din pumni, când rata. Lua foc, când marca. Încremenea, când lua gol. Apoi – reîncepea. Ca un vulcan rănit, trezit la eruptie.
STIINTA! STIINTA! STIINTA! Bătând din palme. Fluturând steaguri alb-albastre. Si când nu mai era nicio sperantă – toti ochii se îndreptau spre el. Vulturul din vârf.
OBLE! OBLE! OBLE!
Si Oblemenco trăgea.
Trăgea atât de tare, încât rupea plasa.
Trăgea atât de tare, încât făcea mingea pătrată. Asa spunea Purcaru.
Sfera nu mai avea nimic rotund în ea. Parcă îti perfora o cărămidă plasa.
Si dacă puneai mâinile, ti le dădea peste cap.
Asa era pe atunci. Curios. Era si echipă. Erau si oameni. Bărbati dintr-o bucată.
Stiinta era acompaniată de uralele fiecăruia. De ovatiile numelui ei si ale fiecărui jucător. Cu intensitate, după merite.
Si înaintea meciului si în timpul lui.
Si fiecare virtuoz iesea sau era rechemat, ca un actor, cu boema dragoste, la rampă. După meci, marea publicului se retrăgea în pârâuri, pe la locuintele jucătorilor.
Să le cânte. Numele.
Să le aducă aminte. Reusitele.
Să le facă. Urările.
Să le laude. Cicatricele.
A urmat Craiova Maxima.
14 – 15 mai 2015
IUTELE BLOND
Desigur, fotbalul românesc are regii lui: Dobrin, Hagi, Dembrovschi…
Dar Ilie Balaci este aurul lui viu…
Ilie Balaci a fost marele vrăjitor al fotbalului si a ars, ca jucător, atât de repede, încât a rămas Iutele Blond.
Iute ca ardeiul iute. Iute ca focul. La driblinguri. La fente. La pase. La suturi. La explozie. La geniu. La înmlădieri si înnodări de picioare, nervi, semne si condeie.
Fără el, dantelei alb-albastre i-ar fi lipsit Marele Creator Teribil.
Desigur, i-ar fi tesut itele si mărgăritele, viclean ca vulpea, Beldeanu, omniprezent si inepuizabil – Donose, fără plămâni – Ticleanu, ca o divizie de tancuri – Irimescu, ca un Sfinx arhanghel – Stefănescu, dar ar fi lipsit mujdeiului puiului de fotbal autentic oltenesc, ardeiul.
Atât de tare, atât de greu de înghitit, de luat lumea în băscălia tuturor jocurilor, că privindu-l – nici nu îti mai ardea de mâncare.
Mai bine, mâncai regaluri pe pâine.
De sărbătoare.
Si tocmai asta, iuteala asta nepământeană, fluturarea aceasta de coamă leonină peste marea turmentare global-Globală, ghidusia si călusul râsului sesului carpatin, i-a fost Iutelui Blond, fatală.Tocmai într-o gală amicală. Adică, cum să-i dai mingea printre picioare Polyfemului unui Parc de Printi?
Iutele blond îl amuza, poate, pe Antoine de Saint-Exupery, în acest timp.
În timp ce Polyfem – înnebunit că nu stie cât costă femeia de lux Micul Print – îl lăsa fără picioare.
Si totusi, după ce a rămas aproape fără un picior, Iutelui Blond i s-a întâmplat un lucru inexplicabil.
A început să vorbească limba franceză.
Atât de bine, încât i-a învătat si pe altii să uite de foame.
Privindu-i pe cei care gustă Iutii Blonzi, mai greu de ucis ca ardeiul.
18 – 19 mai 2015
POVESTEA PORCULUI
Într-o bună zi, domnul Normalu’, respectabil democrat , cu vederi largi, în istoria si arta bucuriei acestui miracol al vietii, îl întâlni pe cel care, mai târziu, avea să îi fie cel mai înflăcărat si însingurat istoriograf si cronicar.
- Sunt distrus, stimate domnule Eudoxiu, i-a spus, înclinându-si cu umilintă capul, si ridicându-si oblic pălăria.
- Dar de ce, domnule Normalu’?
- Am văzut cu ochii mei, la templele Democratiei Mondiale, cum Alesii aruncau bunătătile ei la porci. Când atâta lume moare de foame.
- Domnule Normalu, să nu disperăm. I-a spus învătăcelul Eudoxiu. Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Dacă ne îndoim de asta, înnebunim cu totii, la cât de mari si buni sunt prietenii, sufletistii, eroii, martirii si lunaticii democratiei.
Au trecut anii. Domnul Normalu’ a intrat în Împărătia Democratiei. Eudoxiu a rămas să îi scrie panegirice. Ca toată lumea artificială si avansată tehnologic, intelactuală.
Ducea zilnic la templul Democratiei, acasă, la un coleg de scoală, câte o pungă de mâncare. Căci colegul era muritor de foame.
Când… primeste un telefon, de la un alt mare Democrat, Învătător al Popoarelor. Că e bolnav de inimă. Nu mai poate dormi. Nici pe lumea cealaltă. Căci are o elevă timidă, de 44 de ani, căreia i-a murit bunicuta, o democrată convinsă. Si fetita moare de foame.
Eudoxiu i-a dus si ei de mâncare. Vreo 2 zile. După care si-a adus aminte de domnul Normalu’.
- De ce or fi aruncat Alesii Democratiei, la templele lor, bunătătile la porci?
Pentru că nimeni nu a venit la ei să le ceară!!!...
Asa că, de a doua zi, a scris 2 bilete, fiecărui muritor de foame, ajutat de el.
“Mergeti la Templul Democratiei la care cotizez si eu. Cu firimitura. Din nimicul meu. . Sau la altul, la care vă dă ghes inima. Si voi, si toti muritorii de foame, prostii, înselatii, însetatii, îndureratii, somerii… Si cereti… Să vi se dea… Din ce duc si eu. Si altii… “
Si de atunci, Alesii nu au mai aruncat bunătătile la porci. Ba – au rămas uluiti – că nici lor nu le ajungea.
Să-si hrănescă proprii porci.
5 ianuarie 2015
CEAMAIFRUMOASĂ POVESTE DE UITAT
Printul găsise, în sfârsit, într-o dimineată, într-o vitrină, un pantofior mic, mic, rosu, si cu picătele albe.
Oare cu cine oi fi dansat eu toată noaptea? Sau am visat, numai?
Cine să fie printesa aceea minunată cu o botină atât de mică, si fină? Si delicată?
Pe ce feisbook o voi găsi, oare, trebăluind, spălând si dereticând de dimineata până seara, si agonisind din mălaiul ei, ca să dea de mâncare la toate animalele si păsărelele? În ce televizor, calculator, la ce curs, priveste, si învată, si exersează, cum să le facă pe toate, pentru toti, în Împărătie? Si are cea mai rea dirigintă, si mamă masteră, basca, colegi si colege, care o bârfesc zi si noapte, îi neagă personalitatea, si îi fură întreaga avutie si dobândită, si naturală? Si care nu se duce niciodată la niciun chef, la niciun club, la niciun bar, la niciun party, în nicio vacantă, ca să nu risipească nimic, mai ales timpul, care costă atâtea prostii, pentru a face din casa ei, si din familia ei viitoare alături de print, din neam, rude, vecini, si neamuri, cea mai frumoasă, curată, si bună Împărătie, care va fi odată? Cum nu a fost niciodată?
Unde coase? Unde cârpeste? Unde sapă? Unde mătură? Unde spală? Unde îsi face din zdrente de hârtie rochii de gală? În ce ochi de fantă, se oglindeste? În ce pârâu cu părul de stele, se spală? Unde stupăreste zilele si noptile? Unde îsi vinde ciresele? Unde ?
Ce model de mobil, wifi, laptop, resedintă, securitate, parolă, rachetă, craft, outer, tvporter, RiFiId, Bioadn, sejururi, i-a dăruit munca ei, de roabă?
Unde este ea, ceamaifrumoasă dintre toate recreatele lumii? Făra de care, eu, Printul Persiei, nu voi sti nici măcar cu cine am dansat?
Si Printul a dat sfoară în tară să fie căutată printesa al cărei picior încape în pantoful de sticlă rosie, cu picătele albe, găsit de el, în vitrină.
Si Lumea a tot căutat. Dar nicio fată din lume – desi au încercat toate – nu a reusit să încalte pantofiorul.
El fusese uitat de toate fetele. Atât de desculte, încât aveau, odată, un singur nume: Degetica.
Dar aceasta este o altă poveste…
Si totusi, între ele, toate, Printesa a existat...
4 mai 2015
DANSUL FLORILOR DE TEI
Nu voi număra ca Pristanda, steagurile cetătii, ci voi număra teii.
La vremea înfloririi Domnului Eminescu.
Fără să mă întreb câti vor mai fi fost pusi, de când cei care încă mai compun parfum de poezie, îsi pierd anonimi neculesele flori.
Fără să găsesc niciun ucigas fără simbrie, care să mai stie mestesugul de culegător.
Fără să învinuiesc si rănesc niciun mester scărar, care să nu fi inventat un cărucior cătărător, măcar până la teapa unui scripete telescopic până la etajul 3.
Nu voi scrie nici scrisorele de amor coanei Joitica. Este vremea inspiratiei, si culesului, cântăretilor harnici, nu a alcovurilor, balcoanelor, alegerelelor, si amvanelor.
Voi merge doar la vecinul meu. Domnul Sarpe. Profesor în Rai. Si îî voi cere permisiunea să culeg din teiul din fata casei lui, flori. Un tei atât de mare, si atât de mic, în acelasi timp, si atât de plin de flori, încât dacă as putea să îl culeg pe tot, singur, întreaga cetate, si întregul tinut, ar avea de pus, în fiecare zi - în locul poeziilor de nicotină, alcool, cafea, si parfumuri tari – la care nu a venit vreodată o albină Maia - inclusiv în spitalele de lipsă de sensuri - doar altceva…
Care nu se găseste decât în străinătate.
Parfumul de tei al vietii si operei Domnului Mihai Eminescu.
Să nu cumva să le pierdeti gustul,
Pentru că atunci,
Voi însivă,
Vă veti pune în ochii vostri,
ca niste zei
Si ele,
În fata voastră,
Uscate,
Vor rămâne numai idei…
2- 3 iunie 2015
|
Jianu Liviu-Florian 10/1/2016 |
Contact: |
|
|
