Festina lente!
În aceste vremuri de creştere permanentă a vitezei de deplasare, nu fără temei, cetăţenii patriei noastre murmură, vociferează, critică încetineala cu care se deplasează trenurile. De vină sunt căile de rulare, adică drumurile de fier, care au nevoie urgentă de întinerire. Glasul roţilor de tren este acompaniat de geamătul şinelor, al terasamentelor, ajunse la … senectute. De aceea se circulă cu prudenţă, cu respect.
Redusa viteză a deplasării fizice are , însă, un avantaj: permite gândului clipe de evadare de sub tirania schemelor rutiniere şi, vagabondând, (re)descoperă tărâmuri şi frumuseţi ale sufletului, neglijate sau uitate de lumea modernă sau post-modernă. N-ar fi exclus să exclamăm precum Faust: “Werd ich zum Augenblicke sagen: / Verweile doch! Du bist so schön!”(Clipă, zăboveşte, că eşti atâta de frumoasă!)
Vor fi având alţii trenuri din ce în ce mai rapide, dar noi, tradiţionalişti fiind, nu ne grăbim! Graba strică treaba! Fără nicio aluzie la vreun neamţ de-al nostru, cam tot aşa se spune şi în limba lui Goethe: Eile mit Weile! Adică, grabă cu zăbavă.
La cele mai subtile gânduri, la cea mai adâncă filozofie s-a ajuns în prezenţa oilor la păscut sau într-un car cu boi. Cu cât viteza de deplasare este mai mare , cu atât omul gândeşte ( sau nu gândeşte deloc!) mai puţin şi mai puţin profund. Într-o anumită logică a lui Rene Decartes, omul care nu gândeşte, nu există. A nu gândi este un mare păcat!
Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum! Atât ar fi spus Decartes. Oamenii de ştiinţă atei, însă, au trunchiat spusa lui Decartes: Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum; sum, ergo Deus est! Mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc, deci sunt/exist; sunt/exist, deci Dumnezeu este!
E o diferenţă ontologică între a exista şi a fi. Omul există dar şi este . Există prin trup şi este prin veşnicia dintrânsul - sufletul nemuritor, principiul viu. Dumnezeu este nu există. "Eu sunt cel ce sunt". (Ieşire 3,14) " Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi cel de pe Urmă, Începutul şi Sfârşitul" ( Ap.22,15) Începutul şi sfârşitul a ceea ce există în această lume. După sfârşitul istoriei şi Judecata de Obşte, unii oameni vor continua numai să existe într-o existenţă veşnică, conştientă, fantomatică şi dureroasă, iar alţii vor fi ( şi vor exista ) veşnic alături de Dumnezeu. Alegerea îi aparţine omului, nu lui Dumnezeu, atât timp cât există şi este în această lume/viaţă. Existenţa veşnică e diferită de existenţa trecătoare. Inundat de lumina increată , trupul cu viaţa, cu voinţa lui, se va afla în armonie cu voinţa lui Dumnezeu.
Nu mi-aş fi adus aminte de Decartes şi n-aş fi mers cu gândul până dincolo de capătul istoriei dacă n-aş fi făcut cu trenul patru ore pe o distanţă pe care altădată se făceau patru.
Grăbeşte-te încet!
Binecuvântată încetineală!
|
Nicuşor Gliga 9/27/2016 |
Contact: |
|
|
