Atitudini : Despre Dreptate
„Dreptatea e ca sănătatea lumii.”
– Nicolae Iorga
Cred că omul se naste cu simtul dreptătii si functie de mediul în care trăieste si de educatia pe care o primeste, acest simt se păstrează sau se diminuează. Pentru omul integrat în societate, dreptatea devine principiu moral si juridic: fiecăruia să i se dea ceea ce i se cuvine si să i se respecte drepturile. Dreptatea este necesară unei vieti sănătoase din punct de vedere spiritual. Nu în zadar se spune că o persoană înzestrată cu această calitate reuseste să te atragă din primul moment în care o întâlnesti. Omul caută dreptatea si dacă o găseste se linisteste; este ca si cum ar fi scăpat dintr-un naufragiu. Evident că dreptatea este si cel mai de pret lucru al unei societăti, fără de care nu poate exista echilibrul în acea societate. Ar fi într-o vesnică răzmelită si până la urmă s-ar autodistruge. De aici rezultă importanta legilor si normelor date si asimilate de fiecare persoană în parte. O societate e dreaptă dacă are legi bine întocmite, iar cei care o compun sunt persoane drepte, adică respectă dreptatea.
Dreptatea poate fi definită ca o dispozitie morală datorită căreia omul este capabil să înfăptuiască în mod deliberat ceea ce este drept, de exemplu să opereze o justă distribuire fie între el si altcineva, fie între alte două persoane, astfel încât din ceea ce este de dorit să nu-si atribuie siesi mai mult în mod nemeritat si altora mai putin. Dreptatea este legată de sentimentul bunătătii, al corectitudinii si cel al iubirii. Este necesar ca legile dreptătii să fie clădite cu bunătate, în interesul bun al omului si al societătii – baza pe care trebuie să se aseze totul.
Conceptul de dreptate a reprezentat un punct de interes în gândirea filosofică încă din cele mai vechi timpuri. De la Platon si Aristotel încoace, dreptatea a avut un loc privilegiat în filosofia moral-politică. Au existat si filozofi antici care considerau că natura umană ar fi incompatibilă cu dreptatea. Un om, însă, căruia îi place dreptatea, sesizează imediat opusul ei – nedreptatea. Aceasta provocându-i suferintă, normal este să nu o poată accepta. Există însă si contrariul.
Conducătorii care au puterea în mână luptă întotdeauna pentru adevăr, pentru dreptate. Functie de calităti si caracter ei aleg diferite moduri de a face dreptate. Istoria a consemnat multe exemple. Citez pe domnitorul Tării Românesti Vlad Tepes care a domnit în anii 1448, 1456-1462 si 1476 si care, făcea dreptate supusilor prin aplicare de pedepse severe celor care încălcau legile, sau celor care furau, sau dusmanilor tării care cereau întruna tribut, pedeapsa preferată a lui fiind „trasul în teapă”. De aici se poate trage concluzia că fiecare timp al istoriei necesită, poate, o luptă mai blândă sau mai dură pentru dreptate, mai umană sau mai putin umană. Filozoful grec Socrate spunea că nu este îngăduit oamenilor să se poarte „cum le trăsneste prin cap”, cei care ascultă de legi, purtându-se conform dreptătii”, iar Dreptate se numeste „ceea ce poruncesc legile”, om drept fiind cel care cunoaste legile care îi călăuzesc purtarea fată de ceilalti. Trăim însă vremuri în care, asa cum am scris într-un poem „Totul se vinde, totul se cumpără”, până si dreptatea! Cum? Inspirat a fost scriitorul francez Honoré de Balzac, când a spus: „legile sunt pânze de păianjen prin care mustele mari trec si cele mici sunt prinse”.
Filozoful american John Rawls (1921-2002) în lucrarea sa „O teorie a dreptătii” remarca un adevăr: „Dreptatea este virtutea de căpătâi a unei societăti […] si asa cum o teorie – oricâte alte calităti ar avea ea – va trebui să fie respinsă ori cel putin revizuită dacă nu este adevărată – tot asa legile si institutiile dintr-o societate – oricâte calităti ar avea ele – vor trebui părăsite ori cel putin schimbate dacă nu sunt drepte”.
Numeroase pasaje biblice îl caracterizează pe Dumnezeu ca fiind drept. Biblia ne învată că dreptatea este considerată un mod de vietuire concentrat asupra curătirii de păcat. O explicatie similară este dată de un arhiepiscop ortodox care spune că omul reuseste mai curând când dreptatea este unită cu vointa – dacă suntem constienti de energia vointei pentru a o putea folosi – si când ea este supusă vointei lui Dumnezeu. În acest sens omul trebuie să îsi redefinească vointa, supunând-o voii celei drepte a lui Dumnezeu, pentru a putea „trece zidul” (voia omului fiind considerată zidul de aramă între el si Dumnezeu, o piatră de poticnire): „Căutati mai întâi împărătia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei VI,33). Iisus Hristos este numit „Cel Drept”, precum si „dreptatea lui Dumnezeu”. Întrebat fiind dacă este de ajuns un singur drept ca să-L înduplece pe Dumnezeu, i s-a răspuns: „Da, căci s-a zis: „Căutati unul care să judece si să facă dreptate si voi avea milă fată de întregul popor” (Ieremia 5, l).
Matematicianul, fizicianul, filozoful francez Blaise Pascal (1623-1662) pentru care morala trecea înaintea stiintei, toată demnitatea omului consta în gândire, de la gândire sfătuia să ne înăltăm: „să ne silim să gândim bine!”. Dreptatea o considera legată de Adevăr, ea fiind însăsi Puterea: „Dreptatea fără putere este neputincioasă, puterea fără dreptate este tiranică”. Da, cu conditia ca puterea să nu primeze dreptătii. Să ne ferim, ca atare, a fi nedrepti, a ne conduce după versul devenit celebru al lui Fontaine din fabula „Lupul si mielul”: „La reson du plus fort est toujours la meilleure” (Dreptatea celui mai puternic este întotdeauna cea mai bună), când legile sunt folosite de cei puternici pentru a-si apăra bogătiile. Să nu căutăm a institui un asa zis echilibru, care, în fapt să creeze un si mai mare dezechilibru.
Nedreptatea – contrariul dreptătii – este caracteristică omului nedrept. Nedreptatea, se spune în „Etica Nicomahică” a lui Aristotel, este si exces si insuficientă, pentru că ea generează si una si alta: „este un exces în sensul că cel care comite nedreptatea îsi atribuie siesi prea mult din ceea ce este util, si este o insuficientă în sensul că, din ceea ce este dăunător îsi atribuie prea putin; când în cauză sunt alte persoane, rezultatul este absolut acelasi, omul nedrept violând proportia fie în favoarea unei părti, fie în favoarea celeilalte, după împrejurări”. Problema este dacă poate fi tolerată o nedreptate si până unde poate merge toleranta ei? Iată că nedreptătile din zilele noastre au atins un nivel atât de mare, încât oamenii se revoltă din ce în ce mai mult. Cauzele sunt multiple, efectele sunt destul de comune, as spune repetitive, vesnicele nemultumiri în cadrul cărora violentele au început a avea aerul de normalitate, si aceasta datorată vinovatilor care îsi permit să sfideze legile. N-or fi bune legile? Prea multe arme sunt folosite când trebuie, dar si când nu trebuie?
Înteleptul împărat filozof Marc Aureliu (121-180) – considera că „există o singură ratiune”, „o singură lege”, „un singur adevăr”, „o singură lume” si „un singur Dumnezeu”, si că omul trebuie să tindă spre ceea ce este util si pe măsura comunitătii în care trăieste. Remarca de asemenea că omul – fiintă ratională, binecuvântat cu întelepciune – este multumit când merge pe o cale bună pe care si-o alege, dar, în cazul în care mintea sa judecă si sufletul suferă, trebuie să stie să suporte nedreptatea – era părerea lui – si să-si stăpânească dorinta de răzbunare. Un alt gânditor Epictet, reprezentant de seamă al stoicismului si întelepciunii latine, sfătuia: „Nu te ridica în contra mersului lumii”, mintea să nu se răzvrătească contra universului care-si are drumul său logic întocmit, aceasta fiind chiar o nebunie „zbucium desert urmat de durere si amărăciune”. Dar, ne întrebăm acum, când mersul unei părti a lumii a luat-o pe cale gresită, nu putem să o determinăm să-si schimbe calea sau să o facem să vadă dezavantajul căii alese? În acest caz, oare ne este limpede ce îi oferim în schimb?
Gânditorul scotian David Hume (1711-1723) – preocupat în special de valoarea cunostintei omenesti – arăta că problemele care privesc dreptatea se nasc si pentru că natura umană are anumite caracteristici: conflictele de interese dintre oameni apar nu doar fiindcă unele bunuri sunt deficitare (în cazul bunurilor), ci si fiindcă ei nu sunt dispusi să arate o bunăvointă nelimitată fată de semeni. Pentru el, binele omenirii este singurul obiectiv al legilor si reglementarilor. Natura umană nu poate nicidecum subzista fără asocierea indivizilor, iar această asociere devine imposibilă acolo unde legile echitătii si dreptătii nu sunt respectate. Într-o lucrare a sa vorbeste de „un simt al interesului comun pe care fiecare îl regăseste în inima sa” si că, până la urmă, dreptatea derivă din conventiile între oameni.
Notiunea de Dreptate a fost studiată profund în zilele noastre si presupune respectarea de către autorităti dar si de către cetăteni, a normelor juridice si morale, bazate toate pe principiile constitutionale si respectarea drepturilor cetătenesti. Când dreptatea se clatină, înseamnă că normelor juridice si morale – legile – trebuie schimbate. Si legile trebuie schimbate, fiindcă problemele vietii si dinamica vietii s-au schimbat, interesele individuale nu mai concordă cu interesele colectivitătii. Legile pot fi adaptate, schimbate, pentru a se realiza acordul între idei si actiuni, între gândire si experienta vietii pe care o trăim, proces datorat vointei pe care psihologul, fiziologul, filozoful german Wilhelm Wundt (1832-1920) o numeste emotie – reactie afectivă – ce îsi găseste satisfactie în propria sa realizare.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
|
Vavila Popovici 9/27/2016 |
Contact: |
|
|
