Venera şi Bachus în volumul Pe Rio Costa, balade de Dorin N. Uritescu
Baladele erotice şi …politico-sociale (se putea altfel?) sunt deopotrivă reprezentate în insolitul volum Pe Rio Costa de Dorin N. Uritescu, ediţie princeps girată de Editura Biblioteca, Târgovişte, în 2014, reeditat la Rawex Coms, Bucureşti, 2015. Diverse şi incitante ca discurs, ca ritm, ca limbaj, având inculcată o ,,anecdotică” plină de farmec, care salvează (prin umorul lor discret, bine mascat) de prozaism creaţia poetică, aceste balade sunt presărate cu imagini în care zeitatea iubirii şi zeul petrecerii euforice îşi fac prezenţa cu o cohort zăngănitoare de accesorii şi săbii, tamburine şi butaforii ale activităţii lor divine.
Aflăm astfel, cum în mlaştina dintre Rio Costa şi Mur, răsare imaginea artistică a unui peisaj baroc halucinant:
„Bălţi cu nămol galben şi lipicios,
Deasupra lor nor puturos,
[…]
Înţesat de trestii multe şi groase,
Cu buturugi putrezite şi rădăcini de sălcii întoarseˮ
(Floarea de noapte de pe Rio Costa).
Într-un ochi curat de apă, înflorind din zece în zece ani, înconjurată de balta murdară în care colcăie „şerpi, ţipari şi varaniˮ, creşte o floare bizară:
„[…] de un farmec deplin şi de-o mare bucurie a vederii;
Unică, Floarea-Ispitei, râvnită, Floarea Venerei.ˮ
(«Nufărul» vânăt de pe Rio Costa)
Este puternic efectul culegerii acestei minuni simbolice a iubirii:
„[…] de culoarea vişinei coapte,
Un fel de nuferi vineţi, flori stranii, rare, de noapteˮ.
Tabloul conţine o repetiţie sinonimică a culorii florii – culoarea vişinei coapte şi [nuferi] vineţi –, dar şi folosirea expresiei comparative de identificare aproximativă un fel de – ceea ce justifică ecoul poetic al perceperii realităţii printr-o înşiruire lexicală, sugestivă, cu efecte inefabile: „([flori] stranii, rare, de noapte), menite să provoace iubitului buna-dispoziţie şi deschidere spre gesturi erotice delicate, care se vor unice ca imagine poetică:
„I-am strâns cu buzele scoica urechilor,
Cu gust dulce, de crudă alună,
Şi-am sărutat-o cu genele pe gâtul întins.ˮ
Surprinderea jocului ,,venerasian” are farmecul unei mărturisiri de o delicateţe rară a formulării:
„În timp ce-mi îngâna, stins, cântecul perechilor
Aflate-n delirul jocului iubirii, puternic încins.ˮ
(«Nufărul» vânăt de pe Rio Costa)
Bachus nu se lasă aşteptat, în acest univers al petrecerii amoroase, incitând la producerea licorii cu efecte (interesantă interdependenţă divină) afrodisiace (,,venerasiene”):
„[…] unchiul Dan […]
[…] pe vremea prohibiţiei.
În America «tuturor posibilităţilor», într-o vale,
Când, şomer în Florida, a făcut ţuică din portocale.ˮ
(Femei şi alcool)
Astfel, personajele acestui reportaj liric: Dan şi Doru îşi propun să repete istoria petrecută în Florida, în vremea prohibiţiilor de tot felul, pe Rio Costa, şi produc alcool:
„Avea o aromă drăcească şi un parfum îngrozitor!
Când îl gustam, ne scârţâiau dinţii şi limba se chircea în gură,
Dar după ce-l înghiţeam se-mprăştia în corp, cotropitor,
Şi ne credeam cu totul intraţi în altă făptură.
A urmat o petrecere bahică de pomină şi, după cum sugerează autorul (personaj liric principal), prin analogie cu banchetul ,,casanovic” de la Marsilia, petrecerea nu s-a oprit aici, a fost presărată cu acte specifice patronate de Venera.
De remarcat grafica de carte, care este expresivă şi vibrantă, cu virtuţi simbolice şi alegorice, grafică realizată de Alexandra Toşca:
În alte balade, apar dezinvolte urmaşe ale Evei, frumoase, fără inhibiţii erotice, dezlănţuindu-se sălbatic:
„M-a cutremurat voinţa ei de-a da bucuria
Unui suflet iubit, de dor chinuit,
Şi m-am simţit, dintr-odată, puternic trezit,
Să-i răsplătesc cu prinos dăruirea,
De freamătul trupului ei bântuit.ˮ
(Sălbatica din Tribul de Jos)
Unele figuri feminine, la început reţinute, neîncrezătoare, par a se fi născut numai şi numai pentru a dovedi adevărul milenar al nestatornicei mândrii virginale, dar se lasă – paradoxal au ba - înduplecate de «voievodul iubirii», luându-şi drept pavăză, fragilă, pavăza de crin a iubirii, exemplul zeiţei Venus:
„Te voi duce pe-un tărâm fermecat,
De care a avut în exclusivitate parte
Zeiţa Venus din Antichitate!ˮ
(«Efectul Jacuzzi», pe Rio Costa)
Alte prezenţe virginale, neajunse la „clasicaˮ vârstă a iubirii totale, se dovedesc a fi nerăbdătoare, deşi şamanul amorului le face să înţeleagă inoportunitatea dorinţelor lor:
„– Eşti o copilă şi inocenţa ta o preţuiesc!
– Lasă că până în vară, la scăldătoare, o să mai cresc!ˮ
(Copila de pe Rio Costa)
Şi nu puţine sunt figurile feminine excesiv erotice:
„Rupe-mi bluza!… Muşcă-mă pe gât!
Zgârâie-mă pe faţă!… Înjură-mă urât!…
Dă-mi palme!… Trage-mă de păr!…
Ia-mă de urechi!… Mai cu ambiţie!…
Pune-mi cătuşe!… Du-mă la miliţie!…
Sugrumă-mă lent!… Citeşte-mi statutul!…ˮ
(Pe Rio Costa cu activista la partid!)
Balada este salvată de prozaism prin comicul buf pe care-l prezintă, dar şi de luarea în zeflemea, tonul fiind aproape sarcastic; fantezia creează o întâmplare cu note de hiperbolă savuroasă, hazlie. Imaginile sugerate de vervă, de expresivitatea secvenţelor lingvistice îmbibate de oralitate (opţiune postmodernă) încadrată inteligent şi construită, cu talent, în cadenţa baladei clasice, produc deliciul lecturii. Capricioasă, Venus foloseşte toate clapele instrumentului erotic creând iubire, cu accente şi pete de culoare în zig-zag, de la sublim la ridicol.
Bachus intervine când amorezul (sau amantul) se află în starea tulburată de o iubire neîmplinită, înfrântă, cu aceeaşi ,,eficienţă” ca şi în situaţia reciprocităţii sentimentelor şi a racordării perfecte a simţurilor:
„Din această tulburătoare stare,
[…]
Aducând fie pentru bună-dispoziţie, fie pentru alinare,
Sticle cu cel mai bun vin de Jidvei.ˮ
(Ioan Buia pe Rio Costa)
În volumul de versuri PeRio Costa, vinarsul bahic este nelipsit:
„Lae a lui Lae, mutilat de război,
Vara o petrecea la cabană-n zăvoi.
Îmi zâmbea cu obrazul lui ars,
Zicând să beau din damigeană,
Că-i ceva straşnic, de pus la rană,
Cel mai curat şi mai tare vinars.ˮ
(Romanţă cu înţelesuri amare)
La fel de nelipsit este şi vinul:
„Vin dulce, trei sferturi de Jidvei, cu însemneˮ
(Căutătorii de aur pe Rio Costa);
„[…] să bem vin vechi de Jidvei,
Să le aduc, la grătar, cleni grași, tăvăliţi în mujdei.ˮ
(Rio Costa, dragostea mea)
Nimic excesiv (vulgar, trivial) nu se strecoară în baladele erotice, în care amorul tutelat de Venera se întretaie cu stimulentul bahic, producând imagini artistice savuroase, sub condeiul unui poet bântuit de fantomele insidioase ale iubirilor exotice. Chiar dacă, uneori, reverberaţii – scolastice! – din Păstorel Teodoreanu, Cincinat Pavelescu ori din melanholia lui Teleor dau buzna peste faldurile de catifea incendiată în dorurile Crailor de Curte Veche, ale prinţilor levantivi, ale dervişilor dezlănţuiţi în dansuri fascinante sau ale ,,locatarilor” bezmetici, rătăciţi printr-un soi de Isarlâk uitat pe undeva, prin Balcani, dar cu scânteieri/ răbufniri neaşteptate de gheizer viril, nestăvilit tocmai, hăt!, peste ocean, pe/ prin Rio Costa…
Filolog cu vast orizont şi minuţioasă pregătire în domenii de nişă ale disciplinei ştiinţifice, de indubitabil rafinament, numită Limba Română Contemporană, dar şi în Gramatică Istorică, Dialectologie, Limbaje Ezoterice, Ştiinţe ale Comunicării şi Manipulare, autor a zeci de volume de specialitate, publicate mai ales în ultimii 33 de ani -, Dorin N. Uritescu confirmă butada, vag maliţioasă, conform căreia tot românul s-a născut poet.
Universul său liric poartă peceţi difuze, remarcabile nu atât prin autenticitate sau originalitate, dar – finalmente - încântătoare prin graţia slalomului şăgalnic printre chemări, ispite şi ecouri din zări celeste ori, mai degrabă, telurice.
Inspirat cravaşat, bine ţinut în frâu sau, adeseori, lăsându-i libertate incendiară la dârlogi şi la zăbală -, Pegasul călărit cu atâta ardoare de Dorin N. Uritescu pare tentat să-l ducă, în cele din urmă, pe vreo magică insulă de foc, în care neştiute amazoane, despletite în efluvii fugoase, precum zebrele călărind deşertul, sub spectrul fatal al gheparzilor ce le urmăresc cu neobosire, abia aşteaptă să-l devore, botezându-l în libaţii eclatante de Zghihara, Busuioacă de Bohotin, Fetească Neagră, Tămâioasă Românească, Rekaţiteli, Roşioară de Dăbuleni, Grasă de Cotnari, Merlot, Sauvignon şi Cabernet, cupajate după reţete misterioase, în pocale din cristalul cel mai pur, cu sonorităţi de liliac, ambră, mosc şi patchouli.
Se înţelege, sperăm, că, pendulând visător între apolinic şi dionisiac, poetul Dorin N. Uritescu se lasă învăluit, sedus şi scăldat în fagurii de lumină ai lui Apollon, făcând eforturi de a nu se recunoaşte abandonat în braţele pleiadelor de bacante şi elfi, dansatoare şi …asistente de regie de sub bagheta cufundată în miraje a lui Dionysos.
Marele rege al Dacilor: Burebista a ştiut de ce a promovat - ca primordial principiu al vieţii poporului său – măsura şi cumpătarea, comuniunea şi cuminecarea, ordonând dezgroparea podgoriilor, programul cazon de antrenamente severe, duse la extreme, disciplina şi o anume asceză de sorginte zalmoxiană.
Răstignit între Venera şi Bachus -, poetul Dorin N. Uritescu rămâne un adolescent cu pletele fluturând adamic în vântul nepereche al iubirii, spirit orfic, veşnic tânăr, cu suflet inocent, de copil al Terrei, scăldat în baudelairiene sau rimbaldiene iubiri şi tălăzuiri divine.
.
|
Dan Lupescu 9/24/2016 |
Contact: |
|
|
