Scurt jurnal de călătorie : Radiografia unor mentalităti văzute din mers
Călătorind prin România cu diverse variante de transport, un vizitator atent ar putea vedea o radiografie a mentalitătilor locale. Într-o recentă vizită în tară, decid că e mai bine să evit serviciile oferite de Herz şi Avis la aeroport aşa că nu-mi închiriez masină. Mă aventurez să folosesc multiple mijloace de transport pentru câteva săptămâni - nu putine mi-au fost învătăturile.
Taxiurile sunt usor accesibile. Carduri de Loganuri galbene asteaptă la aeroport, si mai peste tot, sau vin imediat la cerere. După cele 12 ore suspendată în zborul companiei Lufthansa, mă arunc cu bagaje si cei doi copii personali în primul Meridian sosit. Sigur, posibilitatea că întreg continutul fizic si uman al familiei să încapă în masină este o chestiune de noroc, după cum mă anuntă satisfăcut soferul care înghesuie tot ce se poate în protbagaj si printre banchete. Plecăm în trombă în timp ce noi, pasagerii, căutăm cu infriguare centurile de sigurantă. Unele functionează, altele nu. Cum aveam să aflu rapid în următoare zile, relatia dintre soferii de taxi si centurile de sigurantă are la baza un de conflict declarat. Taxiul se angajează pe ruta Otopeni - Bucuresti în timp ce soferul îsi lipește Samsungul de ureche. Urmează 30 de minute de conversatie cu diversi în care se amestecă informatii personale despre nevastă, vizită de bulgari si vacă de dispecerat - toate asezonate cu înjurături si pumni scosi prin geam la partenerii de drum. Pe la Arcul de Trimf încerc să profit de o scurtă pauză între conversatii ca să-l rog să renunte la telefon, dar sunt rapid blocată de un conflict verbal în care s-a angajat cu un motorist care tocmai s-a băgat scurt în fată lui. Un val de fericire mă inundă în timp ce parcăm în fată hotelului. Spre surpriza mea, imediat ce plătesc, soferul se aruncă din nou pe telefon si-mi strigă, fără să se miste de pe scaun, să-mi iau lucrurile. În fată figurii mele nedumerite, se amuză si mă întreabă sarcastic: “Da’ ce, nu mai stiti cum să deschide un portbagaj de Dacie?”.
Ajung cu un aer bumbăcit în fată domnisoarei de la receptie, care debordează de amabilitate si-mi oferă biscuiti calzi - spre fericirea totală a fetelor mele. Aflu apoi că, desigur, folosirea fizică a telefonului la volan este interzisă prin lege si imediat, tot ea, sună la Meridian să raporteze indicatorul taxiului. În următoarele zile în Bucuresti ajung să descifrez o întreagă cultură a taximetriei locale dar, mai mult, un set de mentalităti autohtone aferente. Soferii sunt amabili dar refuză cu un aer neputincios să preia o cursă dacă nu are un kilometraj semnificativ. Cei mai multi nu folosesc centurile de sigurantă si îti recomandă amuzati să fii serios si să abandonezi ideea prostească de a o folosi, “doar nu ne verifică politia”. Si, desigur, aerul conditionat: fie nu functionază, fie este închis. Întâlnesti soferi taciturni sau mai vorbăreti, oamenii care îsi câstigă o pâine cum pot; si nu neapărat într-o industrie bine plătită. Multi îsi fac treaba asa cum stiu ei mai bine. Dacă te afli într-o cursă mai lungă, poti găsi chiar soferul filosof sau unul-care-le-stie-pe-toate. Mă amuz să ascult o lungă reflectie despre avioane făcută de soferul cursei care ne aduce într-o zi din comuna Pantelimon. Vizibil impresionat de păsările de otel, el este absolut convins că fizica este de fapt efect secundar al vrăjitoriei pentru că, zice el, “n-are cum să zboare drăcia aia pe sus asa grea cum e fără să cadă”... Taximetria conservă un întreg climat de gândire si analiză perpetuat pe patru roti. Îmi confirmă observatia si acest scurt citat dintr-o carte pe care tocmai am luat-o din tară: “Nu-i zi de la bunul Dumnezeu să nu înjur Miorita asta. E că un blestem. Suntem un neam care nu se răscoala, este călcat în picioare că un microb si asta de ce? Un cioban se uită pe cer si vede nunti în loc să pună mâna pe topor!”…! (n.r.- acest fragment apartine lui Marius Nită, taximetrist la Pelicanul).*
Într-una din zile ajung absolut din întâmplare în masina 104 care merge de la Piată Unirii spre Bulevardul Albă Iulia. Partenerul meu de drum, un domn de vârstă venerabila, detestă atavic taxiurile si le evită cu orice pret. Problema e că aflu cu stupoare că nu avem bilete abia când suntem în autobouz. “Sunt închise casele si tonetele după ora 4 după amiază”, îmi spune dansul cu autoritate. Informatia nu are aerul să mă linistească, dimpotrivă. Mă gândesc la penibilul situatiei dacă apare controlul. “Nu vin ăstia seara” - mă asigură el. O bătrânică de pe banca de alături vine în ajutor: “Dacă vine controlul, e simplu….Îi vedeti când urcă fiindcă au uniforme si scrie pe spatele lor control cu litere portocalii. Se văd de departe…si vă dati jos repede”. Rămân cumva suspendată între amuzament si iritarea fată de propria mea prostie. Autobuzul este nou, modern si curat. Un simplu mecanism de autoservire cu bilete în interior ar rezolva problema. Îmi imaginez că numărul celor care circulă voluntar fără bilet este semnificativ. În consecintă, pierderea financiară pentru regia de transport este pe măsură. Din fericire, nu am prea multă vreme de autoreflectie. Ne dăm jos la destinatie, eu cu un sentiment de discomfort iar tovarăsul de drum cu un aer de satisfactie justitiară. Nu mă pot abtine să-l nu-l bombănesc. Reactia lui imperturbabilă este rezumată sumar în trei cuvinte: ”E vină lor!”.
Ca să vizitez Suceva decid să plecăm cu trenul de noapte care are vagoane de dormit. Mersul tenurilor online mă invită entuziast să călătoresc în noile vagoane moderne si utilate cu wi-fi. Numai că ceea ce pagina informativă a omis să precizeze este faptul că nu toate trenurile au aceste vagoane noi. Fapt pe care l-am constatat noi cu durere imediat ce am urcat în trenul Bucuresti - Suceava. Evident că fiind vorba de vagoanele ancestrale ale SNCFR, nu există nicio sursă de aer conditionat iar toaleta de la capătul vagonului poate băga în groază o persoană mai slabă de inima. Nu mă pot abtine să nu observ că pretul acestor bilete – cam cât salariul minim pe economie în tară – nu este justificat de serviciul oferit. Decidem rapid că vom dormi oricum si nu prea are mare importantă cum e vagonul. Din nefericire, vagonul de dormit lipit de locomotivă si căldura ucigătoare care ne-a fortat să deschidem geamurile s-au dovedit o combinatia ucigătoare de somn. La zgomotul infernal de metal pe sine se aplică cu o regularitate distugătoare un număr semnificativ de decibleli aruncati de semnalul de tren care se foloseste la fiecare intrare si iesire din statii precum si la trecerea prin fiecare statie în care trenul nu opreste. În total, după calculele creierului meu în suferintă profundă, de vreo 45 de ori în 6 ore…Sigur, controlorul de bilete, om de treabă, mi-a explicat cum stau lucrurile. “Avem vagoane noi” zice cu autoritate “…da’ pe timpu’ verii astea se bagă pe trenurile de mare circulatie, alea de merg la Mare sau în străinătate…că la Suceava nu merge nimeni…”. Bineînteles că nu închidem un singur ochi toată noaptea. Am destul timp să-mi jur în barbă că nu m-ai iau trenul de noapte în vecii vecilor.
Noaptea albă mă ajută să mă gândesc si la altele. Mi-e clar că niciun mijloc de trasport, oricât de prost, nu mă va opri să merg în tară ori de câte ori mă topesc de dorul celor dragi: oameni, locuri, colturi de fericire. Iubesc România cu disperearea celui care o întelege si o trăieste zilnic. În acelasi timp, privesc tara cu ochii foarte critici ai omului care respectă un set de reguli unanim prestabilit si acceptat. În România, adesea, lipsa de reguli si, mai mult, lipsa de respect fată de cele care există deja, devine sufocantă. Ceea ce tine locul normei unanim acceptate este imperiul lui “merge si asa”, ori “nu contează”, ori “n-are cum să…”. Istoria umanitătii dovedeste însă contrariul. Nu, nimic nu merge si asa.
Luiza Mureseanu
* Eugen Istodor, “101 cărti românesti de citit într-o viată”, Editură Polirom, Bucuresti, p.30.
|
Luiza Mureseanu 9/18/2016 |
Contact: |
|
|
