Paul Morand si România
Paul Morand, a fost un însemnat scriitor şi poet francez, care s-a bucurat în perioada dintre cele două războaie mondiale de un renume binemeritat în lumea literelor europene. Diplomat de profesie, dotat cu un mare talent scriitoricesc el s-a identificat perfect cu aspiraţiile şi gândirea epocei sale, remarcându-se de asemenea printr-un stil deosebit de elegant şi alert, aproape cinematografic. Motive pentru care Morand a fost considerat, împreună cu prietenul său de o viaţă Marcel Proust, printre precursorii modernismului literar. Mare şi neobosit călător, îndrăgostit de viteză chiar la o vârstă înaintată el, asemenea faimosului antecesor Pierre Loti, a folosit cu aleasă îndemânare lumea largă drept scenă, astfel încât numeroase din cărţile sale încântă şi astăzi cititorul cu exotismul lor captivant, plin de vioiciune şi culoare.
După capitularea Franţei din iunie 1940, reputaţia lui Paul Morand a trecut printr-o perioadă de reflux, când strălucita carieră literară i-a fost eclipsată de meschine controverse politice. Decizia lui de-a continua să servească diplomaţia franceză sub Phillipe Petain i-a atras, pe lângă pierderea multor prietenii şi nenumărate neplăceri, inclusiv duşmănia perenă a lui Charles de Gaulle. Aşa se face că la sfârşitul războiului, revocat din corpul diplomatic francez, a trebuit să se auto-exileze în Elveţia. Revenit la Paris în 1953, în urma unui proces care
l-a exonerat de acuzaţia de colaboraţionism şi cu toate că a fost reintegrat în funcţia avută anterior la ministerul de externe, candidatura la academie i-a fost refuzată în 1958 din ordinal expres al preşedintelui de Gaulle. A fost singurul caz în istorie cand un şef al statului Francez a aplicat această măsură punitivă. Dar în ciuda nenumăratelor şicane, în jurul lui Morand s-a raliat ulterior elita scriitorilor tineri care au format curentul literar numit al husarilor, iar în 1968 a fost totuşi ales academician în pofida opoziţiei viitorilor colegi cu vederi de stânga.
Paul Morand a fost un mare prieten al României. Legând din fragedă tinereţe amiciţii trainice cu numeroşi diplomaţi români de la Londra şi Paris, el devine încă dinainte de primul război mondial un obişnuit al cercurilor parisiene frecventate de intimii săi, unde face cunoştinţă cu scriitoarele Marta Bibescu, Anna de Noailles şi Elena Văcărescu şi întâlneşte pe principesa Elena Şuţu, născută Hrisoveloni, cu care se căsătoreşte în 1927. Datorită acestor circumstanţe favorabile absorbirii unor valori culturale prea puţin cunoscute în Franţa, peisaje danubiano-valahe şi personaje de origine română apar în nuvelele lui Morand încă înainte de a fi pus piciorul în România. De fapt prima sa expunere la realitatea românească s-a produs abia în 1930, atunci când scriitorul a petrecut trei săptamâni în ţara de baştină a soţiei sale şi rezultatul a fost volumul întitulat “Bucarest”, apărut în 1935. Cartea este o adevărată frescă pitorească, dar şi un subtil efort diplomatic pentru înviorarea tradiţionalelor legături intelectuale şi politice dintre Franţa şi România. Interesant de semnalat este faptul că în mod neaşteptat “Bucarest” a provocat reacţii foarte diferite şi în general destul de reci, în rândurile intelectualităţii bucureştene, criticii românii acuzând autorul de superficialitate şi cosmopolitism. Totuşi contactele lui Morand cu România au evoluat în continuare pozitiv, culminând în 1943 când el a fost acreditat ambasador al Franţei la Bucureşti. Dar rapida evoluţie a tragediei, care va afecta atât de sinistru soarta românilor pentru următoarea jumătate de secol, a cauzat în 1944 mutarea precipitată a lui Paul Morand la Berna, iar intruziunea posterioara sovietică i-a tăiat aproape complet legăturile cu România. Opreliştile politice nu i-au putut însă altera simpatiile şi culegerea lui de note zilnice întitulată “Jurnal Inutil 1968-1976”, apărută postum la Gallimard, mărturiseşte un interes nepotolit şi o înţelegere profundă pentru tot ce este românesc.
Recent profesorul Gavin Bowd de la Universitatea St. Andrews din Scoţia, un recunoscut specialist în cultura şi politica mai multor ţări europene, a publicat la editura L’Harmattan din Paris un studiu de excepţie întitulat “Paul Morand et la Roumanie”. Opul literatului scoţian –bazat pe o bogată documentaţie ce include în premieră rezultatele cercetărilor sale în corespondenţa privată a familiei Morand şi în arhivele ministerelor de externe român şi francez – scoate la iveală aspecte necunoscute până acum ale legăturilor scriitorului cu România. Nu mai puţin remarcabil este şi faptul că profesorul Bowd face totodată o explorare obiectivă a vieţii şi operei lui Paul Morand fără să plătească un tribut filistin corectitudinii politice aşa cum obişnuiesc mulţi dintre condeierii galici contemporani. Fireşte că faptele ce ilustrează viaţa şi opera lui Morand aparţin domeniului public şi nimeni nu poate nega evidenţa produsă de ele. Dar analiza nuanţată efectuată de profesorul Bowd demonstrează de pildă că activitatea diplomatică a lui Morand în România, departe de a favoriza interesele Germaniei hitleriste, încă dominatoare în acel moment, a fost devotată exclusiv întăririi relaţiilor amicale, dintre ceea ce mai supravieţuise din Franţa, cu România aflată în faza catastrofică a unui război pe cale de a fi pierdut. Este vorba despre un aspect inedit al politicii guvernului de la Vichy cu atât mai semnificativ cu cât Morand era un prieten al familiei Laval. In acest sens lucrarea se vădeşte a fi o contribuţie memorabilă şi importantă la istoria relaţiilor franco-române. Şi este un semn al zilelor noastre, bântuite de contradicţii, faptul că a trebuit să vină un hyperborean să ne reamintească, nouă latinilor, ceea ce ne uneşte peste secole, acum când Franţa este din nou ameninţată de o invazie, iar România se zbate în sechelele unui exod epidemic, ambele prezise şi temute de Morand.
B.C.
|
Gabriel Watermiller 9/8/2016 |
Contact: |
|
|
