Amintiri din trecute toamne
Veni si septembrie, si-acum vara se pregătea de drum. Vremea era încă frumoasă, cu soare mult, melancolic.
Verdeata câmpului nu se da usor bătută. Mai ales grădinile si viile, se încăpătânau într-o luptă inegală, se opinteau, făceau fete fete, trecând prin toate culorile curcubeului până să ajungă să se resemneze la ruginiu. O sumedenie de gângănii mai cântau încă prin văzduh. Albinele cărau cu disperare din viile ce se întindeau la marginea satului.
Cine stie câte drumuri puteau face pe zi „mustele Domnului”?! Uneori se întâlneau pe acelasi strugure cu viespi mari si periculoase, care pentru orice fleac îsi scoteau lănciile înveninate.
Prin vii mai dădeau câte o raită, ziua-n amiaza mare si vrăbiile, păsările cerului, foarte discrete când era vorba de-o hotie atât de dulce. Le mai speriau din când în când vintelerii cu niste zbârnîietori din lemn sau sperietorile făcute dintr-un par, cu niste pantaloni vechi rupti si o haină cu mânecile umplute cu paie si o pălărie de pai în vârf. Păsările mai fricoase zburau. Altele se pitulau sub frunze, îsi simteau inima bătând tare câteva clipe, apoi îsi reluau linistite ciugulitul. Dacă scăpau din legătură, noaptea, veneau si cîinii din sat. O luau prin cucuruze, se fereau de pepenistea colectivului, păzită de dulăi zdraveni, legati la colibă. Intrau de obicei în viile mărginase. Măncau cât mâncau, ciulind urechile.
Dacă-i miroseau cîinii vintelerilor, era bai. Să vezi atunci lătrături, hărmălaie, scărmănături. Asa că numai cîinii dibaci, nu orice javră, se descurcau cu bine. Si apoi ca totul să fie bine, spre ziuă, trebuia să fie acasă, ca nu cumva stăpânul să simtă ceva. Altfel, putea să înceapă un nou bucluc. Asa s-a întâmplat cu Lup, cîinele nostru, care a îndrăznit să plece si el o singură dată, si atunci, recunoscut si pârât, a încasat o bătaie soră cu moartea.
Se culegea tutunul de pe câmp, oamenii îl însirau pe sfori, cu palmele negre si lipicioase, apoi începea culesul porumbului. Zilele se scurtau pe nesimtite, deveneau bolti din ce în ce mai înguste, pe stâlpii noptilor mereu mai largi, Nopti limpezi, cu nesfârsite furnicare de stele, cotrobăind cerul.
Colectivistii din brigada mamei culegeau cucuruzul, îl încărcau în care clădite cu saci deasupra. Sacii plini în vârful carului erau semn de belsug. Apoi, după ce tăiau tuleii, bărbatii cărau gunoiul de grajd, mai cărau si tractoristii cu remorcile, dar ei aveau încă de întors miristi, pregăteau zoriti semănăturile de toamnă. Tractoarele se auzeau mormăind si noaptea. Arau ca ziua, fără faruri. Razele lunii ajungeau peste tot.
Diminetile erau răcoroase, odihnitoare, cu aerul bun, sănătos. Octombrie sosea cu soare subtiat, bătut din aramă roscată. Tata era cam amărât. Socotelile lui de gospodar, obisnuit să strângă, se cam încâlciseră. Aveau si ei ceva zile muncă la colectiv, dar nu ca altii. Numai când s-au întors de la culesul viilor, după împărteala de la colectiv, cu butia plină, îi păru că, în sfârsit, rotile carului cântă asa cum trebuie. Viilor le place seceta. Ele se multumesc doar cu atâta umezeală cât să-si poată uda o dată rădăcinile. Seamănă cu betivii, voiosi toată ziua dacă si-au muiat dimineata mustătile într-o ulcică de vin.
Toti din satul meu, cu mic cu mare, se bucurau în ziua culesului. Mama cocea pâine si cozonaci, pregătea supă de găină cu găluste de gris si friptură. Era o adevărată zi de sărbătoare.
Cărau strugurii cu găletile, cu ciubărasele, cărau si umpleau butiile asezate în car. Apoi zdrobeau boabele cu un băt, de corn sau de cires, streomfănitorul, ca strugurii să se îndese si să încapă în butie. Îi storceau la teascurile din curtea gospodăriei colective, chiar în aceeasi zi.
Noi aveam teasc în curte si amestecam strugurii ce ne reveneau din via pe care ne-o luase colectiva cu cei din grădina casei pe care-i culegeam în aceeasi zi.
Strugurii frumosi îi alegea mama cu ramura pe care au crescut si-i lega în cămară de unde mâncam până iarna tărziu căte un ciorchine. Gâlgîia teascul ca scocurile când plouă. Mustul ustura la inimă, de dulce. Se prelingea, auriu si mieros, scânteietor de lumină, apoi se scufunda în noaptea rotunjită a butoaielor.
Pornea un drum lung de fierberi si răscoliri, ca să poată juca mai târziu cu stropi curati, în căni, în ulcele, în pahare.
N.N
Dintr-o posibila carte ; Din vremuri trecute
|
Roena Woolf 9/1/2016 |
Contact: |
|
|
