Fericirea-n bani scăldată e-n esenta ei ratată
Cândva, în textul Nevoia omului de fericire, făceam următoarea afirmatie: „Fericirea nu este un simplu concept, ori un ideal imposibil de atins. Ea este o neîntreruptă năzuintă umană, ce poate si trebuie să fie convertită în realitate, dar o năzuintă articulată pe firea, educatia si aspiratiile fiecărui individ în parte”.
Adăugam apoi că fericirea se miscă spre împlinire în interiorul sistemului tridimensional credintă-iubire-bine (un om credincios cunoaste mai lesne si mai intens decât necredinciosul fericirea ce rezultă din înfăptuirea binelui, iar iubirea trebuie văzută de toti muritorii ca cea mai puternică fortă universală – Iubirea e Dumnezeu si Dumnezeu e Iubire) si că sensul ei moral-umanitar de actiune este dinspre interior spre exterior, dinspre individ către semeni, fireste, cu inerentele întoarceri si autoreglări ale focarului de iradiere, mereu însetat de atotomenesc.
Mă rog, „câte bordeie, atâtea obiceie”: Sedusi de carnal, tot mai multi oameni caută fericirea acolo unde se manifestă doar aparentele acesteia (bani, putere, faimă, plăceri) si tot mai putini dintre ei ajung să guste din divina substantă a adevăratei fericiri, o fericire în asteptare pe drumul anevoios spre desăvârsire. E drept că mai există si categoria deloc neglijabilă a căldiceilor (credinciosii fără credintă si ateii religiosi pomeniti de scriitorul suedez Pär Lagerkvist), despre care Apostolul Ioan spune următoarele în Apocalipsa (3/16): „Dar, fiindcă esti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea”...
Cu speranta că voi izbuti să îmbogătesc cu o câtime imaginea despre fericire, adaug la cele spuse altădată opinia scriitorului englez W. Somerset Maugham, opinie magistral înfătisată cititorului în nuvela Decăderea lui Eduard Barnard (volumul Honolulu, Editura Univers, 1974), precum si o admirabilă parabolă luată de pe internet.
Recunosc că încă din adolescentă am fost captivat de nuvelele si povestirile lui Maugham, mai exact de fluenta limbii sale si de fabuloasa lui inspiratie, fapt pentru care în eseul Careul de asi al nuvelistilor moderni l-am numit al doilea as, cel care pe bună dreptate avea să fie supranumit Maupassant al Angliei si care, prin întinderea operei sale în timp si spatiu, face trecerea dintre secolele 19 si 20.
Decăderea lui Eduard Barnard nu este remarcabilă doar prin acele cuceritoare însusiri stilistice care i-au asigurat lui Maugham un binemeritat loc în loja de onoare a culturii universale, ci si prin inalterabila frumusete moral-metaforică a conceptiei sale despre fericire.
Greu încercat de viată încă din copilărie (rămâne singur pe lume la o vârstă fragedă), apoi sfios, înstrăinat si inhibat ca student si tânăr, fireste că punctul său de vedere despre fericire trebuia să fie diferit, chiar diametral opus fată de reteta fericirii admisă de oamenii bogati. Motiv pentru care scriitorul nu si-a crutat semenii, îndeosebi pe săracii plini de bani...
Eduard Barnard este prototipul tânărului american, menit succesului de tip financiar-industrial: născut în Chicago într-o familie de întreprinzători, proaspătul absolvent de facultate (înalt, cu păr castaniu-deschis si ochi albastri) se logodeste cu Isabela Longstaffe, „o femeie subtire si dreaptă”, cu ochi pătrunzători si inteligenti, „de-un cenusiu rece”, prin ale cărei vine „curge sângele cel mai nobil din Chicago”.
Dar cum fiecare familie îsi are oaia ei neagră, neamul Longstaffilor îl avea pe Arnold Jackson, fratele doamnei Longstaffe, cândva un bancher bogat si filantrop („stâlp al bisericii”), care – în virtutea faptului că prin vinele sale curgea „sângele albastru din Chicago” – se bucura de respectul tuturor, „nu numai pentru rubedeniile sale, ci si pentru caracterul său integru”. Asta până în fatidica zi când, dovedit escroc („o lipsă de cinste deliberată si sistematică”), Arnold este condamnat la sapte ani de puscărie. Tot de-atunci, membrii familiei făceau tot ce le stătea în putintă pentru a-l da uitării, desigur, adaugă Maugham cu o fină ironie, „dacă i-ar lăsa vecinii” măcar o generatie sau două, adică până când timpul va învălui rătăcirile sale într-o mantie romantică.
Fiind cei doi logodnici foarte tineri, tatăl Isabelei a decis să amâne ziua căsătoriei cu un an. Dar iată că taman atunci o mare bancă dă faliment, tatăl lui Eduard se trezeste fără niciun sfant si găseste de cuviintă să-si zboare creierii la el în birou.
În aceste conditii, Eduard consideră că onest din partea lui este să rupă logodna, proiect pe care Isabela îl respinge („dacă te iubesc...”), în pofida argumentului invocat de acesta că măritisul cu el ar fi o poveste fără sperante, întrucât tatăl ei n-ar admite în ruptul capului să o dea după cineva fără nicio letcaie.
Însă nici pomeneală să respingă planurile lui de-a face bani imediat, chiar dacă pentru asta ei vor trebui să se despartă vreo doi ani de zile. Cam atâta timp îi cerea George Braunschmidt, un vechi amic al familiei, ca să reprezinte si să trudească pentru compania lui în Mările Sudului, prioritar în Tahiti, după care urma să-i facă o strălucită situatie în Chicago.
Nu numai că Isabelei îi revine zâmbetul după ce Eduard termină de expus planurile de viitor („Băiat prostut ce esti, de ce ai încercat să mă faci nefericită?”), dar în una din scrisori (frecventa scrisorilor expediate si primite era lunară), ajunge să-si stimuleze logodnicul cuprins de dorul ei si al orasului Chicago cu următoarele versuri: „Nu te-as putea iubi, dragă, atât de mult/ Dacă n-as iubi onoarea si mai mult”.
După ce s-a scurs si al doilea an, Isabela constată că, desi scrisorile din urmă ale lui Eduard erau la fel de tandre ca primele, tonul lor părea altul, asa încât ea nu mai era sigură „că acel Eduard care-i scria acum era unul si acelasi cu Eduard pe care-l cunoscuse”.
În ajutorul fetei, dar si în ajutorul celui care fusese concediat de Braunschmidt după două avertismente, sare Bateman Hunter, acel prieten devotat, la rândul lui îndrăgostit lulea de Isabela, care „s-a resemnat să joace rolul de confident” si pentru care, i-o spune chiar el Isabelei, nimic pe lumea asta nu-i mai de pret decât fericirea ei. Urma să deschidă reprezentante la Honolulu, Sydney si Wellington pentru firma întemeiată de tatăl lui, firmă la care era asociat. Asa că la înapoierea din Wellington, brunetul si bine făcutul Bateman va face o escală în Tahiti, unde-l va căuta pe Eduard pentru lămurirea misterului schimbării sale.
Ajuns în Tahiti, Bateman are parte de surprize peste surprize: schimbarea exterioară pe care de îndată o constată la Eduard („mai slab decât îl stia, foarte tare bronzat” si arătând „mai bine ca oricând”) este o nimica toată în comparatie cu cea interioară. Nu numai că Eduard se multumeste cu putin („Câstig destul să-mi tin zilele, si asta-mi ajunge”) si nu numai că nu doreste banii, adică ceea ce pentru Bateman reprezintă telul suprem al vietii („Stii ce poti face cu banii? Îti dai seama ce putere îti dau?”), dar iată că doi ani de dezintoxicare prin integrare într-un mediu social mult mai aproape de natură, se dovedesc îndeajuns pentru ca el să poată pretui în viată frumusetea, adevărul si bunătatea.
După argumentul: „N-am stiut niciodată că am un suflet, până când n-am venit aici”, hotărârea lui Eduard de a nu se mai întoarce niciodată la Chicago pare firească în noua lui ordine moral-socială. Dar Bateman rămâne de-a binelea năuc (parte de uimire, parte de bucurie) când aude de la fostul său prieten si rival că se retrage în favoarea lui, urmând ca el, Eduard, să se căsătorească cu frumoasa metisă Eva, fata lui Arnold Jackson si al indigenei Lavina. De fapt ei toti deja formează o familie: adoptat de Arnold ca nepot, Eduard avea de la acesta si făgăduiala c-o să-l înzestreze cu o mică insulă plantată cu cocotieri...
Finalul povestirii confirmă la un înalt nivel artistic asertiunea „Totdeauna se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple”: Întors la Chicago, Bateman o înstiintează pe Isabela în legătură cu esecul vizitei din Tahiti, aceasta îsi scoate inelul de logodnică de pe deget, el o cere în căsătorie si ea acceptă cu un ultim oftat cât o întreagă filosofie: „Bietul Eduard!”
N.B.La drept vorbind, „decăderea” lui Eduard este transfigurare, vasăzică renastere sprituală, iar prin aceasta înăltare. Da, căci cu convingeri de felul: „Spune-i (Isabelei, nota mea, G.P.) că sunt nu numai sărac, dar si multumit cu sărăcia”, el merită admiratie, nicidecum compătimire!
Parabola întâlnită pe internet relatează vizita unui nord-american într-un cătun mexican de pescari. Acestia pescuiesc în fiecare zi doar atât cât au trebuintă. Din pestele pescuit în ziua respectivă, ei îi servesc americanului o delicioasă mâncare. După ce se satură, el le vorbeste mexicanilor despre avantajele pescuitului la scară industrială: „În 20-25 de ani puteti să fiti milionari”. „Si la ce ne-ar folosi atâtia bani?” întreabă pescarii. „V-ati putea retrage într-un loc linistit unde ati trăi fericiti”, răspunde el. „Păi exact asta facem”, ripostează acestia. ”Pentru ce să irosim 20 sau 25 de ani?...”
|
George Petrovai 8/28/2016 |
Contact: |
|
|
