Priviri retrospective : 31 august - Ziua Limbii Române
MOTTO
“Chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge.
Chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina”
Nicolae Titulescu
Se spune că râul, înainte de a se arunca în mare, îşi deschide lacra amintirilor şi îşi retrăieşte viaţa începând cu izvodiriea lui pe acest pământ.
Nu e de mirare, că, mai ales la anii senectuţii, murmură şi în noi dorinţa de a arunca o privire de la înălţimea pe care ne poziţionează experienţa de viaţă. De-a lungul şirului vieţii, fiecare avem multe începuturi, unele s-au rătăcit prin hăul uitării, dar altele dragi, stau în aşteptarea revenirii pentru a lumina unele clipe trăite cu efervescenţă.
Când am cutezat să păşesc în lumea scrisului, pe la 70 de ani, am avut atunci în gând cuvintele lui Nicolae Titulescu, motto-ul acestor însemnări. Când s-a aprins în mintea mea lumina unui gand ca c-o astern în scris, am stiut că nu poate să ajungă la toată lumea, dar mi-a dat imbolt înțelepciunea dictonului: lumina se aprinde pentru cei ce văd, nu pentru orbi. Era atunci un început important din viaţă mea, nu ştiam unde mă va duce noul drum. Evoluţia m-a surprins şi pe mine, făcându-mă să sper la o împlinire a unui vis tainic şi am urmărit înlănţuirile evoluţiei cu oarecare uimire şi încântare.
Am fost ajutată de câţiva factori. Cel mai important a fost tumultul de idei şi planuri care aşteptau de mult timp în antreul intrării în cărţi. Unele s-au născut nu ştiu nici eu când şi cum şi s-au depus în cutele adânci ale inimii sau ale creierului – cine ştie unde îşi au ele lăcaşul – ieşind la lumină când şi când. Altele au fost concepute în timpul profesoratului, la catedra de limbă şi literatură română. Multe s-au născut spontan, povestind prietenilor mei unele întâmplări, amintiri, impresii din călătorii, ori alcătuind portretele unor persoane sau ale eroilor unor întâmplări. Îmi era apreciată mai ales oralitatea stilului şi mereu îndemnată să scriu. Cert este, că era un fel de sete pentru scris, o chemare a carui glas venea de undeva de dincolo de puterea de întelegere a omului.
Debutul meu a fost favorizat şi de schimbarea venită după 1989. Atunci şi-a făcut loc o altă dinamică în literatura autohtonă şi un alt tip de cronică literară. Literatura a ieşit din tiparele impuse de critica literară, si de scriitorii consacraţi, n-a mai fost o literatură de salon, ci a coborât în stradă. Cronicile au îmbrăcat ceva din ţinuta jurnalismului, şi-au dat mâna cu imagile vizuale şi auditive. Felul acesta de literatură mi s-a potrivit mai bine, fiindcă îmi place să mă ancorez în realitate, chiar dacă mai dau iama prin lumea copilăriei sau a formelor de viaţă din trecut, multe aflate pe drumul pierzaniei.
Printre factorii favorizanti, demni de menţionat se numără şi accesibilitatea computerului şi mai apoi apariţia internetului, care mi-au uşurat munca. N-am mai fost nevoită să rescriu şi să arunc la coş cocoloaşele de hârtie. Internetul mi-a înlesnit informaţia, încât n-am mai pierdut mult timp pe la biblioteci. Tot internetul a fost acela care m-a ajutat la o rapidă comunicare cu cititorii, căci pulverizând distanţele, lumea parcă a devenit un sat ceva mai mare şi astfel, mi s-a scurtat timpul răstignirii aşteptând confirmarea că ceea ce scriu poate trezi interesul clectorilor. Aşa am putut merge pe urma unor semene ale confirmării cititorilor că s-ar putea alege din scrierile semnate de mine cu un sâmbure de înţeles al vieţii.
Şi nu în ultimul rând merită amintirea şi recunoştinţa mea câteva personalităţi culturale care au suflat aerul benefic pentru a-mi întinde aripile spre zborul mult visat. Un gând înflorit frumos îl aminteste pe directorul prestigioasei publicaţii din Toronto “Observatorul”, unde mi-am făcut debutul, Dumitru Puiu Popescu, pe regretatul omul de înaltă cultură, creatorul “Asociaţiei Românilor pentru Patrimoniu” (ARP), mentor al scrierilor mele, Artur Silvestri, pe renumitul publicist româno-australian, care mi-a răspândit scrierile în lumea largă, George Roca. Un loc important l-au ocupat cele două fmilii, cea ereditară, cu care vieţuiesc în Canada, fiica, nepoata si ginerele şi cealaltă familie de suflet, Eugenia şi Mihai Miu, din Bucureşti, care m-au susţinut şi încurajat. Lor li se alătură, fără să-i numesc, fiindcă lista ar fi prea lungă, mai mulţi calzi şi dragi prieteni, buni ca pâinea caldă, care mi-au fost aproape în demersul meu.
După ce s-au împlinit aceste condiţii, devenind tot mai bogată în numărul anilor şi a receptării sensurilor unor trăiri, am simţit nevoia imperioasă de a pune sensul vieţii în cuvinte. Treptat, scrisul m-a atras cu o forţă careia nu i-am mai putut rezista. M-am aşezat cu râvnă să reconstruiesc lumea existenţei mele într-o prezentare epico-lirică, dar şi o transfigurare a realităţii înconjurătoare la scara înţelegerii mele. În tot ce am aşternut pe hârtie mi-am dorit să se simtă respiraţia realului. Pentru asta am supravegheat mereu “cântarul” din mintea mea şi am mângâiat fiecare cuvânt până să îl aştern pe hârtie.
Depănând firul scrierilor mele, mă gândesc, că până la vărsarea râului în mare, poate se va îndura Domnul să mai îmi lase ceva cale de străbătut şi să mai pot aşterne scânteieri de suflet în frumoasa noastră limbă românească.
|
Elena Buică 8/28/2016 |
Contact: |
|
|
