Sonnete şi alte poeme
( partea a II-a Zăvor) Mărturie
Vine o vreme când ai vrea să strigi. Dar teama că pustiul ar prinde să înalţe furtuni de necontrolat pentru firava făptură de lut însufleţit care eşti, te înveşmântă-n zale de tăceri. Şi, din tăcere, gândul se preschimbă-n scris. Nu scriu pentru că aş crede că fără mine literatura ar fi mai săracă (o fi ştiind că exist?), ci pentru a căuta în cuvânt partea de iubire care lipseşte din orice iubire. Vine o vreme când nu mai înţelegi nimic din cele ce alcătuiau până mai ieri certitudinea că viaţa trebuie să-ţi ofere, în schimbul a toate câte le împlineşti cu necontenită trudă, partea de linişte care lipseşte din orice linişte oricât de grăitoare. Vine o vreme când încerci să găseşti nimicului înţeles şi, din acesta să alegi partea de taină care lipseşte din orice taină. Vine o vreme când universul tot se se reduce la grădina casei care ţi-a fost cândva prag de lume, ca şi cum ai vrea să refaci drumul pe care-ai rătăcit căutându-te... Vine o vreme când... Şi vremea a venit.
Aveu
Vient le temps où l’on voudrait crier. Mais la peur que le désert ne lève dans l’âme des tempêtes incontrôlables pour le fragile être de terre animée que l’on est, nous habille en mailles de silence. Du silence, la pensée en devient verbe. Je n’écris puisque sans moi, la littérature deviendrait plus pauvre (saurait-elle que j’existe?), mais pour chercher dans le verbe la part d’amour qui manque à tout amour. Vient le temps où il n’en reste rien de la certitude que la vie nous doit, en échange de toute la peine des jours, la part de paix qui manque à la paix, si imparfaite soit-elle. Vient le temps où l’on cherche à trouver un sens au grand rien pour en choisir la part de mystère qui manque à tout mystère. Vient le temps où tout l’univers se réduit au jardin de la maison restée le port d’attaches dont on voudrait refaire la route d’une vie qui ne fut que déroute... Vient le temps où.... Et le temps est venu.
I
Cam greu să-i dai norocului adresă, Deloc uşor să-i spui iubirii: Pleacă! Iar dac’ având-o, inima săracă Îţi este, e că vrei s-o ţii în lesă Şi cântecul de soare să şi-l tacă. Dar cu ce glas s-o chemi când nu e, de să Răsune tot pustiul, principesă A nopţii – lună albă, dacă Nici tu nu i-ai aflat sub cer cărarea De-o veşnicie cât o noapte lungă De când de dorul tău se frânge marea Cu braţe-valuri vrând să te ajungă ?
Eu, norocoasă foarte-n neiubire, Să-i dau şi nenorocului de ştire ?
Pas facile de donner à la chance son adresse. Dire « va-t’en » à l’amour, encore moins Mais si le cœur se brise en le gardant, Vaut mieux peut-être le tenir en laisse Pour qu’il arrête son chant de soleil noir Mais de quelle voix l’appeler lorsque sans cesse Fait-il le sourd la vie entière, princesse De la nuit – lune blanche qui, de tout l’ temps Tu ne le vis pas se montrer sur terre Pour moi, ô, insouciante solitaire Dont les vagues rêvent de toute l’éternité Comme une longue nuit, de t’atteindre quoique, Toi, belle rêveuse, tu ignores leurs feu.
Moi, riche de non amour et d’amour déchirée La malchance et l’oubli dois-je aussi les aimer ?
II Se-adună norii negri. Să mă bucur? Ameninţând c-un nou potop dar, arcă Nu prea mai ştie nimeni cum să facă Iar omu-i mai uşor decât un flutur. Se-anunţă noi dezastre. Şi ce dacă? Noi ne-agăţăm de franjurii de ciucur Din harta lumii, între-alcool şi sucuri Reîmpărţită, şi-n iubiri săracă. Nu aşteptăm nimic, dintotdeauna Ne-a fost viaţa lungă aşteptare; De-ajuns ni-s nepriceperea şi ura Şi-ajungem sigur la limanul care Ni-i port de taină. Care Penelopa Mai pune de-un război prin Europa?!
*** De gros nuages flottent. Ça alors ! Nouveau déluge va tomber du grand ciel. Une nouvelle arche qui pourrait bien la faire Lorsque l’homme pèse pas plus qu’un papillon. Nouveaux désastres germent. Quelle nouvelle!... Nous, on s’accroche aux franges et aux pompons De la vaste carte du monde où l’alcool Et la drogue se partagent les ruelles. On n’attend plus rien. Depuis toujours La vie n’est qu’une trop longue et vaine attente; Il nous suffit largement le non amour Et l’ignorance pour lever la tente Dans le grand port-désert. Quelle Pénélope Sème-t-elle tapis de haine dans l’Europe ?
III De când cu-nţelepciunea nu prea mai dorm în fân Nici dorul nu mai are învolburări de vis În patul larg cât zarea mi-e somnul interzis, Din crânguri cu nefloare numai ciulini adun Pentru ne-ncoronarea care mi s-a prezis Că mă aşteaptă-n vreme; dar cât zorii rămân Aprinşi încă de jarul din soare, mai amân C-o respirare ceasul ce mi s-a fost înscris În cartea care ţine înscrisurile toate Cu oameni – umbre calde cu lumină-nsemnate Sau chiar lumini de taină neîntrupate-n stea Ce-şi caută popasul sub ierbi ca într-o doară.
Eu cum s-aleg din cântul de greieri liniştea Ca-ntregul rug de patimi să uite să mai doară?
Ma sagesse ? Hésiter de dormir dans le foin. Mon amour ? Ni chagrin, ni caresse, ni merveilles ; Dans mon lit bien trop large, interdit le sommeil Aux champs de ma raison fleurissent des chardons noirs Pour le non couronnement d’au-delà du soleil Promis dès l’aube première sans le vouloir nullement. Mais tant que l’aurore vienne, j’ajourne le grand départ Par un brin de sourire, sous la voûte de la treille En ignorant le Livre où mon sort est inscrit Par Celui qui connaît par cœur tout l’univers Et le tient dans sa main bien que du Paradis Les premiers êtres heureux de leur gré s’en allèrent…
Reposer sous les herbes, n’est pas mon idéal. J’aime mieux que les cieux oublient de me faire mal.
Le 21 juin 2010
IV Doamnă Singurătate, mă tem că nu te vreau! Ia-ţi liniştea de fagure albastru de viespar Bezmeticia oarbă a gândului hoinar Şi lasă-mă în miezul a toate câte au Noimă cât să mă-mbie la viaţă iar şi iar Ca-ntr-o beţie nouă de taină veche sau Ca într-o-nmugurire de vreasc stins; mai pe şleau, Pentr-o zădărnicie dulce cu gust amar… Ştiu, tu-mi rămâi alături supusă, răbdătoare, Aşteptând să te-ntâmpin c-un tandru bun venit Când vocile de-altdată-s tăcere care doare Şi sufletul meu – templu în care le-am zidit.
Cândva îţi voi fi sclavă supusă şi…Mă iartă, E cineva afară, parc-a bătut în poartă…
Madame la Solitude, excusez-moi de peu ! Je n’aime pas votre cour en rayon de guêpier, Ni cette vaine, inutile errance de la pensée En préférant brûler de tous les feux (À part, bien sûr ceux de l’éternité) Et m’enivrer d’un vin toujours nouveau Au goût d’amour et de rêve. C’est si beau, Qu’une main tendre et chaude vienne se poser Sur mon épaule en infinie caresse Ou qu’un regard me dise sans mots : vas voir Si le sourire d’un homme sur terre blesse Plus qu’un cri sourd de désespoir !
Oui, je sais que tu restes ma seule escorte Jusqu’au jour où… Excuse-moi ! On frappe à ma porte.
Le 21 août 2009
5 Port în gând amintirea unui zâmbet subţire Ce mă-nsoţeşte ca un câine fără stăpân Visând un lanţ – măsură a traiului cel bun. Buza ce-l înflorise de mine n-are ştire, Nici de ecoul unei tăceri în care-anin Cuvinte iluzorii despre o rea iubire Ca un Hamlet, a fi-ul rimându-l în neştire Cu a nu fi când sorii spre alte zări apun. Iată de ce când lumea-mi surâde, gândul meu Se înlumină ca sub o rază de tandreţe – Câine sărman ce-şi află după un lung drum greu Stăpânul blând, iubirea prin ghionturi să-l înveţe.
Îmi şterg din suflet umbra unui străin surâs Să pot plânge în fine cu prea îndeajuns.
Je garde dans ma mémore un sourire sans éclat Qui me suit comme un chien battard Rêvant d’une chaîne – preuve d’attachement ; La lèvre où il fleurit ne se le rappelle pas, L’écho de mon silence lui reste indifférent Quoique des mots d’amour en refassent ma voix Comme un Hamlet avec son être ou ne pas Etre du tout tait son déchirement. Voilà pourquoi quand le monde me sourit, Toute mon âme s’ensoleille sous un flot de tendresse – Pauvre chien qui retrouve après un long chemin Le maître qui l’attache, qui le frappe, qui le blesse.
J’efface de mon cœur l’ombre d’un sourire étranger Pour pouvoir finalement pleurer de mon plein gré.
6 Maria, Anghelina, Ileana, Filofteia, Gherghina, Lola Vetii, Tănasea, Manda Ţârlii Şi cânepa topită-n cotul gârlii, Şi pâinea coaptă-n ţest, la grindă cheia Pentru Ion şi Gheorghe plecaţi în Dealul Urlii La coasă de lucernă când soarele scânteia Şi-o înteţea în jarul amiezii, pirostreia, Tuciul de mămăligă, ceape-mpletită-n funii… Nimeni, nimic din toate n-a mai rămas acum, Doar gândul meu le ţine-n balanţa neuitării Păstrată-n cumpănire de-o linie de fum Abia întrezărită-ntr semnele mirării Ca o crucificare când,( pentru care vină?) Cerul înalt şi rece cu noapte mă-nlumină.
Marie, Démétra, Rada, Costandine, Philophtée, Georgine, Fleur, Angeline, Manda Târlii, Margot Et le chanvre roui à l’angle du ruisseau, Et le petit four en terre où le pain cuit et, Tous les Georges et les Jean dans le champ, à la faux, À Dealul Urlii sous le grand soleil d’été, Et le chaudron en fonte sur la chevrette fumée, Et les chapelets d’oignons tressés, sous le chapeau Du toit…Qu’en resta-t-il ? Rien. Tout s’enfuit. Les hommes d’hier passèrent sur l’autre bord ; Seule ma mémoire les garde et, de l’oubli Tout le passé revient renaître dans mon cœur Pour me crucifier (d’espoir ? de désespoir ?), Illuminant mon âme de soleils de nuit noire.
7 La Rovina Mică, la Tufele Roşii, Plecam de cu noapte cu sapa-n spinare; În faţă grăbea fluierând tata care Voia să ne-ndemne pe noi, somnoroşii – Frumoasa Lucica şi Mircea ... ăl mare (Nu cel din istorii, când bravii strămoşii Luptară pe-aicea cu turcii.); cocoşii Vesteau răsăritul. Eu – nod pe cărare... Când soarele-n suliţi ‘nălţa ciocârlia, Zăream porumbiştea. Ce verde minunea Oştirii de săbii foşninde, câmpia De lanuri...Şi tata spunând rugăciunea :
Ajută-ne, Doamne, ca până în seară, Copiilor truda un joc să le pară!
À Rovina Mică, dans le Bois Rouge des chênes, Nous, on partait dès l’aube, la bêche sur l’épaule : Devant nous, notre père – modèle et symbole De force. Allez-y, mes braves, le champ nous appelle! Nous, on dormait debout…L’alouette, en vol. Mon frère se taisait, ma sœur, la très belle Lucia répétait l’histoire où Mircea l’Ancien Y a vaincu les Turcs… Moi, sans larmes mais en pleurs… Quand les coqs annonçaient le petit lever du jour, Devant nos yeux s’ouvrait tout le champ de maïs Comme une verte armée, alignée sur mesure D’ordre et de sagesse comme au beau temps jadis.
On faisait la prière puis on se signait ; Une journée de travail – toute une éternité.
8 Adorm c-un zâmbet lacrima sub pleoapă Cu fiecare pas plec mai puţin Spre un tărâm pierdut din care vin. Cu jar, fântâna timpului m-adapă. Mă sting de sete-n cupa grea de crin Cu gura pe zăvoarele de apă Rugina din adânc în fruct să-ncapă Roteşte bolta-n tija unui spin. Lumina mea e un liman de noapte Cu greieri pân’ la ţipătul de mirişti M-ajung luciri din oarbe stele moarte Tu în vacarm de linişte te-nlinişti.
Să te adun din toată risipirea În golul plin reinventez iubirea. 6 aug. 2008
La larme sous ma paupière je la brise d’un sourire ; Avec chaque pas un peu moins je m’en vais Vers un pays lointain qui me connaît ; De sa braise, l’eau du temps m’en déchire. Sur le bûcher d’un lys je m’éteints assoiffée, La bouche sous les verrous de l’eau-soupir; La rouille noire du tréfonds, dans une épine Fait tourner le ciel pour mieux l’enfermer. Toute ma lumière – un océan de nuit Avec, jusqu’au petit jour, des cris d’ cigales. J’allume les éclats des mortes étoiles ; Dans le silence des sphères toi, tu t’enfuis…
Pour te cuieillir du grand abîme d’azur, Dans le vide plein je réinvente l’amour.
(între ele, foto) ***Variantă II Je brise d’un sourire la larme sous ma paupière À chaque pas je m’en vais un peu moins Vers un pays d’oubli dont je viens Le puits du temps m’abreuve de lumière. Sur le bûcher d’un lys la soif m’y tient, La bouche sous les verrous de l’eau-mystère ; La rouille des neiges en fruit veut se parfaire Pour faire, dans une d’épine, tourner tout le ciel. Ma lumière – une mer de vaste nuit Avec, jusqu’à la lune, des cris d’ cigales ; Me couvrent les éclats des mortes étoiles, Toi, dans le pur silence, tu t’enfuis.
Pour mieux te ramasser des mondes d’azur Dans le vide plein je réinvente l’amour.
9 Tu poate nu ştii c-ai plecat. Se-nsera. La apele Styxului – barca la mal: Nici vele, nici Caron cu rânjet fatal, Doar umbra ecoului mut tremura. Năpraznic în inimă sângele-val Grăbea să ajungă sau doar bănuia Limanul de noapte în formă de stea Ori lună nebună la ţărm triumfal. Atunci ai păşit cu un zâmbet în barcă Iar apele negre te-au şi-nvăluit. Ecoul urla şi, bezmetică parcă O mare de brume creştea infinit.
Eu – umbră albastră plutind printre vii Că n-ai plecat, ştiu; însă tu cum să ştii? Ţuţuleşti, 16 august 2008
D’être parti un soir, le sauras-tu ? Sur l’eau du Styx, la barque attendait. Caron n’y était pas, de son regard mauvais Te faire signe de t’avoir reconnu. (…) Moi, ombre bleue parmi tous ces vivants, Je sais qu’ tu es partout. Tu ne le sais nullement.
10
Râul de foc al stelelor deschide În stânca nopţii albii de lumini Pentru etern pierdutele grădini De Paradis cu fructele-i perfide. Nevrednicii căzuţi – cei fără vini Visează-ntoarceri; firile lucide Aprind în gând ungherele-firide Spre pârguirea negrei rădăcini. Căzută stea, zadarnică jertfire Pentru o vamă prea demult înscrisă În rostul trecerii-n nemărginire, Pe cine cauţi? Poarta e închisă Nimeni pe-aici de-un veac nu mai trecu!
- Eu am ajuns. De-acum te-nalţă tu! Ţuţuleşti, 11 august 2008 Noapte cu ploaie de stele şi eclipsă de lună.
En rivière de feu, les étoiles creusent Des lits de lumière dans le rocher de nuit Pour les perdus jardins du Paradis Avec leurs pommes perfides et venimeuses. Ceux qui tombèrent avec ou sans merci Rêvent d’y rentrer pour une vie en rose Qu’ils ne vécurent avant qu’ils ne reposent Sous les racines de l’herbe inassouvie. Étoile filante, qui cherches-tu à la douane Où tous arrivent pour ne plus retrouver Chemin sur terre de toute l’éternité – Ni étincelle, ni luciole, ni flamme ?
-Tout ce que je sais c’est que je file sur terre ; C’est à toi maintenant de retrouver le ciel ! Ţuţuleşti, le 11 août, 2008 Pluie d’étoiles et eclipse de la lune
11
Doar un trecător
În satul veşnicie, cu-nmuguriri de dor, mă-ntorc. M-o recunoaşte? Am plecat cam demult. Un câine pe la uliţi mă priveşte-abătut, un vecin îmi tot spune de nu ştiu ce răzor… În pragul casei noastre, doar umbra plopilor. Livezile-nstelate din ieri au înnoptat, absenţa mă-nfioară precum un scurt lătrat la poarta năruită sub dalbe flori de măr.
Iertare, veşnicie! Sunt doar un trecător…
Rien qu’un passant
Dans mon village – pays au goût d’éternité, je rentre. Ô, Dieu Tout Puissant, s’en souvient-il de moi ? J’en suis partie enfant et me voilà maintenant… Un nouveau chien m’aboie, je le comprends bien. Mais quel est ce vieillard qui se prend pour mon copain ? Sur le seuil de ma porte, l’ombre des peupliers ; les vergers d’autrefois n’y sont plus ; le silence, comme un court aboiement, de ton absence me glace devant la porte rouillée sous le poids de voile blanc des fleurs du pommier.
Pardon, éternité ! Je ne suis qu’un passant…
|
Paula Romanescu 8/25/2016 |
Contact: |
|
|