Rezonante : Nică
Unchiul Nică, cioban din Poiana Sibiului, a împlinit 80 de ani.
Este unul dintre cei rămasi în sat si singurul frate al mamei. El duce numele familiei mai departe. Mă întrebasem ce să îi fi făcut cadou de ziua dânsului. Până la urmă am hotărât să îi trimit cartea “Departe de Tara cu Dor”, mai ales că include un mic capitol despre Poiana Sibiului. Stătusem să mă întreb dacă asa un cadou îl poate bucura, dar din cauza distantei mi-a fost greu sa mă gândesc la orice altceva..
Uitasem complet de carte când mă sună mama, entuziasmată, să-mi spună că a vorbit cu Oara, cumnata ei, sotia lui Nică. "Tulai, Lenuto, îi spusese Oara, mândră carte ne-a trimis Milena. A citit-o si Nică. Citea si plângea. De ce plângea? Păi, la amintirea mamei-mari, cum era dânsa îmbrăcată de sărbătoare în costum românesc. Am citit si eu cartea si am plâns de numa..."
M-am întrebat de multe ori de ce citesc ei oare cartea asta? Doar sunt atâtea cărti pe lume, de ce să o citească pe aceasta? Sunt atâtea care le sunt relevante chiar lor, poienarilor, printre care Plecarea Vlasinilor, după care s-a făcut si o ecranizare...
Nică, rămas tot pe Vlasin, n-are de gând să plece. Continuă să ridice acolo, casă lăngă casă. Mai jos de unde stătea mama-mare fusese construită demult casa lui, a singurului băiat, dintr-o familie cu multe fete... Mai sus de casa mamei mari, era casa băiatului lui Nică si si mai sus a nepotului lui Nică. Zid în zid, casele stau ca suratele la joc, la toartă, parcă... De la înăltimea pantei Vlasinului, cei ce ies la poartă au o vedere de jur împrejur... văd până spre centrul satului, la Vadu, dar si în depărtare, spre delnite. Tot de acolo se văd brazii Ghilghiului...
Mama mă sunase să-mi spună despre această conversatie, avută acum prin mijloace moderne...Discutiile pe skype cu surorile de la Sibiu sunt balsam de suflet pentru dânsa. Ecranul calculatorului ei are in permanentă imaginea podisului Transilvaniei, la picioarele muntilor în care a copilărit. Este imaginea văzută din cimitirul din Deal al Poienii. O imagine pe care si eu o port în memorie; am amintirea unui cal scuturându-si coama pe coasta aceea, de unde se vedea podisul Transilvaniei în lumina apusului de soare...
Mama respiră si trăieste cu speranta a încă unei convorbiri cu surorile ei de la Poiana. Pentru dânsa nimic nu e mai important decăt ce spune sau crede lumea de acolo. Uneori trebuie să asculti cu urechea la pământ să afli ce se mai spune, cine ce mai face. Desi gura lumii e slobodă, orice vorbă se ia în serios si se monitorizează cu atentie, asa că orice veste de la Poiana este primită cu toată atentia. În plus, părerile cumnatei, sotia singurului frate, e de luat în seamă. Mama n-a acordat prea multă atentie altor cuvinte critice ca urmare a aparitiei cărtii... Ei, criticii, n-au decât să scrie si pe fată si pe dos, mamei nici că-i pasă.
Pentru mama validarea ultimă, supremă, este impresia pe care o lasă cartea acasă, la Poiana, iar acum simte că îsi poate umfla pieptul ca un cozonac. Pentru dânsa aceasta fusese proba de foc si cea mai importantă. Este astfel bucuroasă să afle despre carte că fusese bine primită, exact acolo unde contează! În rest, cui ce-i pasă?
Ultima fotografie a lui Oara si Nică îi arată de ei amândoi, la fel cum erau acum 10 ani, sau 20, sau 30, sau 40, sau mai mult. Tot zâmbitori, tot faini. Asa cum îi stiu de totdeauna. Desi lumea întreagă se schimbă în jurul lor, ei continuă să fie ce au fost de mii de ani încoace.
"Tu, Lenuto, spune Oara, ce mai suntem si noi..."
Trecători, poate?... Desi am părea că suntem doar frunze în vânt, Nică si Oara ne demonstrează contrariul, ba chiar ne învată unde ne sunt rădăcinile. Înfipte adânc acolo, în Vlasinul de unde nu se pleacă, indiferent ce vânt ne poartă si pe unde...
|
Milena Munteanu 8/23/2016 |
Contact: |
|
|
