Exorcizarea unei fantome
Ca orice casă neglijată de stăpâni, care scârţâie, şi România are un strigoi. Curând se împlinesc 48 de ani de când, în noaptea de 20/21 august 1968 la 11:00 pm ora Europei Centrale, armatele unor ţări membre ale pactului de la Varşovia, sub conducerea Uniunii Sovietice, au purces la invazia Cehoslovaciei. Samavolnica acţiune a fost declanşată “la cererea de ajutor a guvernului de la Praga, ameninţat de o conspiraţie a reacţiunii interne şi externe împotriva sistemului său social”. Cel puţin aşa a fost justificată în nota diplomatică a guvernului sovietic citită preşedintelui Lyndon Johnson de ambasadorul Anatoli Dobrânin. A fost o întrevedere specială – era weekend în USA şi exact ora 8:00 seara – şi preşedintele Statelor Unite a trebuit să-şi amâne cina. România nu a participat la campania de “întrajutorare pretinească”, însă exploatată abil, împrejurarea a dat prilej “celui mai iubit fiul al poporului român” să-şi consolideze dictatura, iar imaginaţiei populare să-i creeze lui Ceauşescu o falsă aură de omenie şi curaj De fapt, aşa cum reiese din memoriile ambasadorului sovietic, scenariul prezentării notei guvernului său, ca şi celelalte detalii politice şi militare ale operaţie, au fost pregătite cu grije şi executate cu precizie sub directa regie a Moscovei pentru a evita un eventual ricoşet în relaţiile dintre URSS şi USA. Iar aparenta manifestare de independenţă a României a fost doar un accesoriu menit să distragă opinia publică occidentală. Momentul intervenţiei a fost de asemenea magistral ales căci, după peste 20 de ani de încordare, în urma întâlnirii dintre preşedintele Statelor Unite şi premierul sovietic Kosâghin din iunie 1967, în cercurile administraţiei
americane se înfiripase o atmosferă propice destinderii. Mistificarea a reuşit perfect fiindcă Johnson a primit vestea invaziei, spre surprinderea diplomatului, aproape cu dezinteres, fiind preocupat mai degrabă de anunţarea publică a proiectatei sale vizite în URSS. Abia după câteva zile, şi numai sub presiunea unor grupuri ostile de senatori, preşedintele a chemat pe Dobrânin pentru lămuriri şi i-a cerut garanţii că trupele intervenţioniste nu îşi vor extinde operaţiile. Soarta Cehoslovaciei însă îl interesa prea puţin, iar asigurările confidenţiale ale Moscovei că nu intenţionează să atace România şi Berlinul de vest i-au fost suficiente. In contrast cu ocolişurile diplomaticeşti ce-i asezonează amintirile, Anatoli Dobrânin mărturiseşte cu candoare că deşi se efectuaseră de formă mişcări de trupe în preajma graniţelor satelitului său, “Moscova nici nu se gândea să invadeze România fiindcă niciodată nu a pus la îndoială stabilitatea regimului comunist de acolo.”
Ceauşescu, la rândul său, şi-a jucat rolul con brio. In Bucureşti câteva sute de mii de oameni, mobilizaţi la locurile de muncă conform rutinei partinice, au fost însărcinaţi să participe la demonstraţia publică înscenată şi s-au deplasat pedestru sub supravegherea “organelor” la piaţa fostului palat regal. Adunarea nu a fost spontană şi prezenţa era fireşte obligatorie. Odată ajunşi la locul convocării şi după ce mulţimea a fost strategic împânzită cu coloane de activişti de partid şi securişti în civil, piaţa a fost închisă de cordoane de miliţie dublate de unităţi înarmate de securitate, iar pe durata mitingului nimeni nu a putut nici să intre şi nici s-o părăsească. Rătăcit de grupul din care făceam parte nu am fost admis în piaţă şi m-am retras într-o frizerie de pe Strada Luterană colţ cu Ştirbei Vodă unde am ascultat desfăşurarea evenimentului la radio. A urmat cuvântarea dictatorului punctată de greşelile de pronunţare agramate caracteristice, întreruptă ca de obicei de ovaţii, lozinci şi aplauze furtunoase transmise prin echipamentele electronice instalate în prealabil. Pentru ocazia aceea scribii săi s-au depăşit pe ei înşişi împletind cuvinte incompatibile cu dictatura proletariatului ca justiţie, independenţă, respectul libertăţilor şi drepturilor omului cu altele mai în ton cu realitatea ca hotărârea de-a apăra cuceririle regimului împotriva încercărilor de încălcare a suveraniăţii României (fictivă pentru moment). Vreo două frizeriţe au lăcrimat şi eu însumi am fost mişcat de măiastra concocţie patriotardă, dar numai până în ziua următoare. Căci a doua zi au început febril la toate întreprinderile, instituţiile şi universităţile din România înrolările obligatorii în gărzile patriotice voluntare (sic), indiferent de vârstă, sex sau starea sănătăţii. Soţia mea care avea doi copii mici de 5 şi 6 ani a fost şi ea înrolată. Gărzile s-au vădit a fi o metodă eficace, ieftină şi inofensivă de supraveghere a populaţiei lucrătoare, fiindcă membrii lor erau obligaţi să participe în timpul liber la interminabile şedinţe de antrenament fără rost, întrucât armele din dotare erau reformate si inutilizabile, iar între 1968 şi 1981 la nici unul din locurile de muncă pe unde m-am perindat nu a văzut nimeni nici măcar un cartuş.
Mitul, despre marele curaj şi enormul risc asumat de Ceauşescu, genialul propăvăduitor al comunismului cu faţă umană, perpetuat de atunci de numeroşi condeieri ai realismului socialist (dintre care Traian Filip a avut privilegiul să-l fi răspândit şi prin tipăriturile multimilionarului Constantin Drăgan adresate exilului), este o nălucire ce bântuie pe alocuri şi astăzi în România. Dar scornirea aceasta fantomatică tot Dobrânin a exorcizat-o. El relatează cum la un moment dat în 1989, când ministrul de externe sovietic Eduard Şevardnadze se afla în vacanţă pe malul Mării Negre în Georgia, a primit o telegramă urgentă de la Ceauşescu cerând intervenţia militară a forţelor tratatului de la Varşovia în Polonia. Solidaritatea tocmai câştigase alegerile şi bătrânul cabotin a crezut că poate să joace încă odată piesa răsuflată. Dar Gorbaciov era din altă clasă de regie şi alţi păpuşari animau marionetele. Moscova a refuzat prompt, iar restul se cunoaşte.
B.C. / August 2016
|
Gabriel Watermiller 8/23/2016 |
Contact: |
|
|
