Originea si vechimea crestinismului românesc
"Sigiliul Romei si amprenta Bizantului"
Poporul român, născut din fuziunea geto-dacilor
din nord si sud-dunăreni cu romanii, este unul dintre cele
mai vechi popoare crestine din Europa, după greci si
romani. Crestinarea strămosilor nostri s'a făcut
concomitent cu romanizarea lor, încât Vasile Pârvan
putea scrie: "Romanitatea si crestinismul sunt născute si
crescute în chip firesc, încet si tainic, în Dacia lui Traian"
(Contributii epigrafice la istoria crestinismului românesc,
Bucuresti, 1911, p. 201).
Procesul de încrestinare a strămosilor nostri a fost
complex si îndelungat, începând de la sfârsitul secolului I
până la începutul secolului V1. Încrestinarea lor a fost
ajutată de o serie de elemente ale religiei geto-dacilor
apropiate de cele ale crestinismului ca: rolul divinitătii
supreme, Zamolxis, ca zeu unic, credinta în nemurire,
Herodot considerându-i pe geti "nemuritori", ideea
sacrificiului de sine, austeritatea si puritatea vietii
preotilor geto-daci, etc. Toate acestea l-au determinat pe
Mircea Eliade sa scrie: "Credintele relative la Zamolxis si
la cultul său au fost absorbite si transformate radical de
crestinism. Cea mai simplă explicatie a disparitiei lui
Zamolxis si a cultului său ar trebui poate să fie căutată în
încrestinarea precoce a Daciei, înainte de 271, anul
părăsirii Daciei de Aurelian" (De Zamolxis a Gengis
Khan, Paris, 1970, p. 74). Poporul avea credintele lui, mai
mult obiceiuri legate de calendarul agricol, care au fost
înlocuite usor cu învătătura crestină. Schimbarea religiei
s'a făcut pasnic, nu prin lupte sau dărâmare de temple,
încât P.P. Panaitescu afirma că "poporul de la sate,
păstrând-si vechile obiceiuri, nu vedea o contradictie între
vechea religie si noua religie. El s'a plecat în fata soliei ce
i se aducea si a păsit în biserică, aducând în fata altarelor
si riturilor sale preistorice" (Introducere în istoria culturii
românesti, Bucuresti, 1969, p.10).
Romanizarea Daciei, ca si încrestinarea ei, au fost
usurate de comuniunea de rasă si limbă cu marea ramură
a tracilor sud-dunăreni, incorporati mai dinainte în
imperiul roman. Dar, în timp ce acestia vor fi dislocati
sau asimilati de slavi în secolul VII, daco-romanii au
rămas - în ciuda migratorilor - stăpânii "pământului", cum
zicea Nicolae Iorga.
Noua credintă s'a dezvoltat în provinciile romane
Moesia inferior - din care făcea parte la început si Dacia
pontică sau Scythia Minor (Dobrogea), Moesia superior,
Panonia inferior si Dacia carpatică, teritoriu care
constituie aria de formare a poporului român, în legătură
cu Imperiul Roman de Răsărit sau cu romanitatea
orientală.
Majoritatea cercetătorilor trecutului nostru istoric
sunt unanimi în a afirma că de o viată crestină la noi se
poate vorbi abia din secolul IV, după edictul de tolerantă
de la Milan din 313, când crestinismul a devenit o religie
permisă în Imperiul Roman. Dar, o serie de mărturii
istorico-literare, arheologice si lingvistice arată că religia
crestină a putut fi cunoscută în Dacia în secolele II-III, iar
în Dobrogea chiar din a doua jumătate a secolului I. Vom
încerca să sintetizăm pentru ca, apoi să încercăm să
răspundem si la una din întrebările grele ale istoriei
noastre religioase: de ce majoritatea românilor sunt
ortodocsi si nu catolici?
Mărturii istorico-literare privind originea şi
vechimea creştinismului românesc.
După întemeierea Bisericii crestine la Rusalii,
Sf.Apostoli si ucenicii lor au început opera de
propovăduire a învătăturii Mântuitorului lisus Hristos
(Mt. 28, 19). În peninsula Balcanică a predicat Sf.Apostol
Pavel care scria Romanilor "Din Ierusalim până în Siria
am propovăduit Evanghelia lui Hristos" (Rom. 15, 19).
După o veche traditie crestină, păstrată de
istoricul Eusebiu de Cezareea (+340), după informatile
lui Origen (+254), în Scitia, pe care cei mai multi istorici
o identifică cu Dacia Pontică sau Scythia Minor
(Dobrogea), a predicat Sf. Apostol Andrei (Istoria
bisericească, III, 1). Stirea este confirmată de Sinaxarul
constantinopolitan din 30 Octombrie, de creatii folclorice
si toponimice (pestera si pârâul Sf. Andrei, numele de
"Undrea" dat lunii Decembrie etc).
Apoi el va fi asezat Episcopi în cetăti, în special
la Tomis, cum au făcut si ceilalti Apostoli (M. Păcurariu,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I, Bucuresti, 1980,
p.56).
Alte mărturii, oarecum indirecte, le avem de la
scriitorii crestini din primele secole: Sf. Iustin Martirul si
Filosoful (+165) scria că "Nu există nici un neam, fie si
trăind în cărute si în corturi si crescând vite, la care să nu
se facă rugăciuni în numele lui Hristos (Dialogul cu
iudeul Trifon, XVII).
Apologetul Tertulian (+220) preciza că "Hristos
stăpâneste si în tinuturile sarmatilor, dacilor, germanilor
si scitilor" (Adversus Judaeos, 7).
În timpul stăpânirii Daciei Traiane de către
romani, între 106-274, religia crestină s'a răspândit aici de
la om la om, prin contactul direct al populatiei geto-dacoromane
cu adeptii noii credinte. Numai asa se explică
numărul mare de martiri crestini în timpul împăratilor
persecutori Diocletian, Galeriu si Liciniu, cei mai
cunoscuti fiind martirii de la Niculitel - Zotikos, Attalos,
Kamassis si Philippos (+ 4 Iunie 303) -, descoperiti în
1971 sau Sf. Epictet si Astion, martirizati la 8 iunie 290.
(Pr. C. Vasiliu, Sfintii Neamului Românesc, Montreal
2008, p. 20-38)
Crestinismul a putut fi răspândit în Dacia prin:
a) colonisti adusi din toate părtile Imperiului, între care
erau si crestini, mai ales cei din Siria si Asia Mică,
recrutati dintre orăseni;
b) ostasii din armata romană, în Dacia fiind trimise
Legiunile XIII Gemina, la Apulum (Alba lulia) în anul
106 si a V-a Macedonica, la Potaissa (Turda) în anul 167.
Avem mărturii că în armata romană erau crestini, primul
roman crestinat fiind un soldat, sutasul Corneliu (FA 10);
c) prin sclavii adusi de negustori înstăriti;
d) prin negustori, în urma legăturilor comerciale dintre
cetătile grecesti de la mare - Tomis (Constanta), Callatis
(Mangalia), Dionisopolis (Balcic) cu centrele din Asia
Mică, Palestina, Egipt, Grecia, Macedonia si Tracia, unde
crestinismul fusese deja predicat de Sfintii Apostoli.
e) prin captivii adusi de goti, ajunsi la Dunăre la
jumătatea secolului III. De exemplu bunicul misionarului
Ulfila, cel care a tradus Biblia în limba gotilor, era grec
din Capadocia.
Lipsa dovezilor istorico-arheologice privind
răspândirea crestinismului la nord de Dunăre în primele
trei secole se poate explica si prin faptul că până la 313
crestinii nu-si ridicau monumente epigrafice de teamă să
nu fie persecutati. În plus, la început ei erau recrutati
dintre oamenii săraci, fără posibilitatea ridicării acestor
monumente; în sfârsit, unele au putut fi distruse de
populatia migratoare, iar altele poate n'au fost încă
descoperite.
Episcopii de Tomis. De la sfârsitul secolului III,
cunoastem numele unor episcopi de Tomis si anume:
Evanghelicus (290-300), mentionat de Actul pătimirii
Martirilor Epictet si Astion, la Halmiris (Dunavat); un
episcop Titus sau Philius a murit martir la Tomis în 320,
sub Liciniu. De un altul, fără a-i da numele, aminteste
Eusebiu de Cezareea că a participat la Sinodul I
Ecumenic de la Niceea în 325, "nici scitanul nu lipsea din
adunare" (Viata fericitului Împărat Constantin, III, 7); Sf.
Betranion (364-380) - care în 369 - anul intrării
Tomisului în istorie - s'a opus împăratului Valens,
Terentius (380-390), participant la Sinodul II Ecumenic
din Constantinopol (381), Sf. Teotim (392-407),
apărătorul Sf. loan Gură de Aur; Timotei I, participant la
Sinodul III Ecumenic de la Efes (431); Alexandru, care a
semnat actele Sinodului IV Ecumenic din Calcedon
(451); Teotim II, care în 458 răspundea împăratului Leon
că primeste hotărîrile Calcedonului, Paternus, participant
în 520 la alegerea Patriarhului de Constantinopol,
semnând "Paternus, misericordia Dei, episcopus
provinciae Scythiae metropolitan" sau Valentinian, de la
care s'a păstrat corespondenta cu Papa Vigiliu din 549 (I.
Coman. Scriitori bisericesti din epoca străromână,
Bucuresti, 1979, p. 22-39).
Martiri în Dobrogea. La Tomis a pătimit în jurul
anului 300 episcopul Efrem, iar spre 320, la 13
Septembrie, Valentinian, Macrobiu si Gordian. La
Axiopolis (Hinog) au murit, în 303, Chiril, Chindeus si
Dasius. La Halmiris (Dunavăt), preotul Epictet si
ucenicul Astion, botezati de episcopul Evangelicus de
Tomis, iar la Noviodunum (Isaccea), Sf. Flavian si Filip
(M.Păcurariu, Sfinti daco-romani si romani..., p.74-82).
Scriitori bisericeşti. Doi mari scriitori bisericesti
din Dobrogea au intrat în istoria literaturii crestine: Sf.
Ioan Casian (360-436), întemeietorul unor mânăstiri la
Marsilia si Dionisie cel Mic (Exiguus) (460-545) cel care
a stabilit, în anul 525, era crestină numărând anii de la
Hristos. (I.Ramureanu, Istoria Bisericii Universale,
Bucuresti, 1992, p. 111).
Trecând în sudul Dunării, întâlnim pe Sf. Niceta
de Remesiana (367-414), care a desfăsurat o frumoasă
activitate misionară în Dacia Mediteraneană si Dacia
Ripensis, despre care Sf. Paulin de Nola (+431) scria că
se serveste de misionarismul crestin pentru a face operă
de romanizare : "Într'o parte necunoscută a lumii, barbarii
învată de la tine să cânte pe Hristos cu inima romană si
să-si ducă viata în pace si în puritate" (Carmen XVII).
De la sfârsitul secolului III crestinismul s'a
răspândit în Dacia si prin captivii adusi de goti. Sf.
Epifanie (+403) scria că la jumătatea secolului IV existau
aici episcopi si mânăstiri. Mai adaugă că Audius, exilat
din Mesopotamia de Împăratul Constantiu, a venit "în
părtile cele mai dinăuntru ale Gothiei" (Fontes Historiae
Dacoromanae, 11, p. 172). în aceasi perioadă a făcut
misiune în estul Daciei carpatice Eutihie din Capadocia
(Sf. Vasile cel Mare, Scrisoarea 164).
Între 341-348 a predicat crestinismul în nordul
Dunării episcopul got Ulfila, apoi în sudul Dunării,
stabilindu-si resedinta la Nicopole ad Istrum. în a doua
jumătate a secolului IV se cunosc numele unor crestini
martirizati din ordinul conducătorilor gotilor, cel mai
important fiind Sf. Sava de la Buzău. (+12 Aprilie 372).
Moastele sale au fost cerute si obtinute de Sf. Vasile cel
Mare si transferate în Capadocia de Iunius Soranus,
guvernatorul Dobrogei, fiind însotite de o scrisoare a
Episcopului Vetranion al Tomisului către Biserica din
Capadocia. Documentul este prima scrisoare alcătuită pe
teritoriul românesc care se păstrează până astăzi
(M.Păcurariu, op. cit., p. 101)
II. Mărturii arheologice privind vechimea
creştinismulul românesc.
Materialele arheologice descoperite în România
au fost analizate critic de profesor C. Daicoviciu în 1936,
ajungând la concluzia, însusită ulterior de toti istoricii si
8
arheologii nostri, că nu există monumente si obiecte
crestine dinainte de secolul IV. Cele mai importante
monumente arheologice începând cu secolul IV sunt:
a) Donariul sau tăblita votivă de la Biertan "Ego Zenovius
votum posui" (Eu Zenobius am făgăduit), cu un disc cu
monogramă crestină (sec. IV);
b) Fragmentul ceramic de la Moigrad (Porolissum), vas
cu inscriptie si simboluri crestine (pomul si pasărea) ;
c) Gema de la Potaissa (Turda), cu scena Bunului Păstor
cu litere grecesti IXTIS, prescurtând "lisus Hristos Fiul
lui Dumnezeu, Mântuitorul");
d) Gema, zisă de la Budapesta, cu scena Bunului Păstor;
e) Altarul funerar de la Cluj descoperit în 1927 - cu
inscriptia crestină "sit tibi terra levis" (fie-ti tărâna
usoară);
f) Inelul cu gemă de la Herculane, cu simboluri crestine
(delfinul);
g) Două opaite, la Romula (Resca), sec.IV;
h) Gema de la Constanta, sec.IV, înfătisând pe
Mântuitorul cu cei 12 Apostoli; discul lui Paternus, din
518, cu inscriptia "refăcut din cele vechi de Paternus, prea
cinstitul nostru Episcop" (C.Daicoviciu, Există
monumente crestine în Dacia Traiană din sec. II-III ?,
Cluj, 1936).
Inscripţii. S'au descoperit pâna acum peste 70
inscriptii crestine din secolele IV-V numai în Dobrogea,
dintre care un sfert în latină si restul în greacă, însotite de
semnul crucii, de monograme si simboluri ale artei paleocrestine
(pestele si porumbelul) (I.Barnea, Crestinismul în
Scythia Minor după inscriptii, în "Studii Teologice" nr.1-
2, 1954).
În Dacia Traiană, majoritatea inscriptiilor sunt în
latină, atestând o romanizare activă în toate domeniile
vietii sociale, folosind limba populară, vie (E. Popescu,
Inscriptiile grecesti si latine din sec. IV-XIII descoperite
în România, Bucuresti, 1976). Latina a biruit greaca
pentru că a fost folosită mai mult la sate si în centrele
militare.
V. Pârvan scria: "Această limbă, încărcată de
suflul credintei crestine, a generat forma cea mai sensibilă
a romanitătii, cultivată, păstrată si transmisă de tăranii
danubieni care, de la hotarele occidentale ale Panoniei
Superioare până la gurile Dunării, dădeau o unitate
perfectă românismului" (Dacia. Civilizatii antice în
Tările carpato-dunărene, Bucuresti, 1967, p.151).
Bazilici creştine.
Cel mai vechi lăcas de cult descoperit în nordul
Dunării este cel de la Slăveni-Olt, din a doua jumătate a
secolului IV, cu dimensiunile 21/7m. Tot aici s'a mai
descoperit în 1963 un mormânt, probabil al unui martir.
În Dobrogea, la Tomis, s'au descoperit patru
bazilici, cea mai mare fiind probabil catedrala episcopală,
unde episcopul Vetranion l-a înfruntat pe împăratul
Valens în 369. Are dimensiunile 28/24m si datează din
secolul V-VI, înlocuind una mai veche. La Callatis
(Mangalia) s'a descoperit o bazilică de tip sirian, sec. IV,
diferentiată de cele bizantine prin: orientarea altarului
spre sud, lipsa absidei si plasarea laterală a atriumului. La
Trophaeum Traiani s'au descoperit cinci bazilici din sec.
V-VI, dintre care una din marmură, de 26m lungime. La
Histria s'au găsit sapte bazilici, sec.V-VI, una cu criptă.
La Dinogetia (Garvăn), în 1952, s'a descoperit o bazilică
cu absidă, sec.IV-V, refăcută mai târziu. Alte bazilici s'au
mai descoperit la Troesmis (Iglita), la Axiopolis (Hinog),
la Noviodunum (Beroe), Ulmetum (Pantelimon), si Ibida
cu trei abside. (+ Epifanie, Basilicile din Tomis, în vol.
"De la Dunăre la Mare", Galati, 1977).
În 1957 s'a descoperit la Basarabi (fost Murfatlar)
un centru monastic alcătuit din sase bazilici rupestre,
sapate în cretă, sec.X-XI. Pe pereti sunt incizate cruci,
chipuri de sfinti, figuri zoomorfe, alături de grafite si
inscriptii, peste 60, în gotică si slavonă (I Barnea. Les
monuments rupestres de Bassarabi, în "Cahiers
archéologiques", Paris, 1962).
III. Mărturii lingvistice pentru vechimea
creştinismului românesc.
Notiunile de bază ale credintei crestine sunt
redate în româneste prin cuvinte de origine latină.
Argumentul lingivistic este o dovadă în plus în ceea ce
priveste pătrunderea crestinismului încă din perioada
stăpânirii Daciei de către romani si în cea următoare, căci
termenii de organizare bisericească l-am împrumutat de la
slavi mult mai târziu.
A) Termeni din lumea romană cu sens nou
a) Bazilică, din "basiliki oikia" (casă împărătească), cu
sens nou, "casă a împăratului ceresc". Celelalte popoare
romanice folosesc termeni derivati din "ekklisia" (église,
chiesa, iglesia, igreja) iar cele germane din "kyrios"
(domn) (kirche, church, kirkan, etc.);
b) Crăciun, din "calatio", însemnând anuntarea
sărbătorilor la începutul anului si al fiecarei luni.
Strămosii nostri au numit cu acest termen sărbătoarea
crestină a Nasterii Domnului, numită si "sărbătoarea
născutului", ca în Cazania lui Varlaam din 1643. Alte
popoare romanice folosesc termeni derivati din "Natalis
Domini" (Noel, Natale, Navidad);
c) Rusailiie, din sărbătoarea păgână Rosalia, zi de
pomenire a mortilor, când înfloreau trandafirii (rosa).
Celelalte popoare romanice folosesc termeni derivati din
grecescul "pentikosti" (Pentecote, Pentecoste);
d) Sărbătoare, din "dies servatoria", zi consacrată zeilor
ce apărau pe oameni. Cultul zeilor "păzitori" s'a păstrat sin
crestinism în cultul sfintilor si al martirilor. Limbile
romanice folosesc termeni derivati din "festum" (fęte,
festa, fiesta) (M.Păcurariu, op.cit, p. 64-65).
B) Termeni cu sens exclusiv crestin.
9
În rugăciunea "Tatăl nostru" toate cuvintele sunt
latine, cu trei exceptii, iar în "Simbolul credintei" 90%
sunt cuvinte latine. Iată cei mai de seamă termeni latini
din lexicul crestin românesc: ajun (adjuno, are), altar
(altare), botez (baptiso din greceste), cer (coelum), a
crede (credo, ere), crestin (chrestianus), cruce (crux, is), a
se cumineca (communico, are), a se cununa (corono, are),
a se închina (inclino,are), a îngenunchia (ingenuculare),
înger (angelus, din greceste), a jura (juro, are), minune
(mirio, are), nun-nanas (nunus), nuntă (nuptia), păcat
(peccatum), părinte (parens), a rugă (rogo, are), tâmplă
(templum), a toca (tocco,are), sânt pentru sfânt (sanctus)
etc.
Unii termeni de credintă au fost creati direct de
strămosii nostri, prin preotii lor, tot din latină, deci sunt
complet diferiti de cei folositi în Biserica apuseană încă
din secolul II. Acesta este dovada cea mai puternică că
românii n'au fost crestinati de "misionari" de la Roma,
care ne-ar fi impus termeni apuseni. Iată cele mai de
seama exemple.
Noi, ortodocsii românii, folosim termenii credeu,
pentru crez (nu, symbolus), credintă (nu, fides); Tată (nu,
Pater). Treime (nu, Trinitas), Făcătorul lumii (nu, creator
mundi), împărătia lui Dumnezeu (nu, regnum Dei); fiintă
(nu, substantiă); Fecioară (nu, Virgo), rugăciune (nu,
oratio), iertare (nu, remisio), întrupare (nu, incarnatio),
răstignire (nu, crucificatio), Înviere (nu, Ressurectio);
înăltare (nu assumptio); răscumpărare (nu, redemptio) etc
(Pr. D. Staniloae, Vechimea si spiritualitatea termenilor
crestini români în "Biserica Ortodoxă Română", nr. 3-4
din 1979, p, 563-590).
Unii istorici catolici sustin că "apostolul" dacoromânilor
din nordul Dunării ar fi fost Sf. Niceta de
Remesiana (+414). Teza lor este, însă, infirmată de
martirii crestini din Dobrogea din sec IV, de numeroasele
obiecte paleocrestine din secolele lII-IV, de numerosii
episcopi de Tomis de care am amintit, de bazilicile din
Dobrogea si mai ales de cele două 1ăcasuri de cult
descoperite în nordul Dunării (M. Păcurariu, Pagini de
istorie bisericească românească, Sibiu, 1991, p. 3-4).
În privinta jurisdictiei bisericesti asupra
comunitătilor crestine nord-dunărene, aceiasi istorici
catolici sustin că toate comunitătile din provinciile
dunărene ar fi existat sub jurisdictia Romei. Este
cunoscută reforma împăratului Diocletian si împărtirea
definitivă a Imperiului Roman în cel de apus si de răsărit
din 395. Schimbările au avut urmări si asupra organizării
bisericesti. Astfel, prin decretul împăratului Teodosie II
din 421, toate bisericile din prefectura Iliricului, care
făceau parte din Imperiul de răsărit, erau subordonate
Arhiepiscopului de Constantinopol. Prin "Codicele
Teodosian" din 438, se prevedea din nou subordonarea
Iliricului fată de Constantinopol. Deci, Biserica
străromână n-a stat niciodată sub jurisdictia Romei, mai
ales că în primele trei secole, fiecare Biserică locală îsi
avea propriul sau episcop, bucurându-se de o deplină
independentă si nedepinzând canonic de nici un alt ierarh.
Începând cu secolul VII, pe teritoriul României
s’au asezat slavii, care, în contact cu autohtonii, s'au
încrestinat treptat. După opinia unor mari istorici, P. P.
Panaitescu sau C. C. Giurăscu, începând cu secolul X s'a
introdus slavona în slujbele bisericesti, oficiate în
bisericile românesti nord-dunarene. Explicatia este că
existau grupuri de slavi, ai căror conducatori voiau în
biserici o limbă pe care să o înteleagă si nu limba română,
înteleasă numai de autohtoni. Astfel, s'a adoptat treptat
slavona de către biserică si clasa cnezială românească,
fiind introdusă mai târziu si în cancelariile Tării
Românesti si Moldovei (M. Păcurariu, Pagini de istorie
bisericească românească, p.4 - 5).
Prin introducerea "ritului bizantino-slav" în
bisericile noastre începând cu secolul X, am rămas mai
departe în Biserica Răsăriteană, fiind până astăzi singurul
popor de limbă si origine latină, dar de credintă ortodoxă,
deci legat de Roma prin limbă si de Constantinopol prin
credintă, purtând "sigiliul Romei si amprenta Bizantului",
după fericita expresie a lui Nicolae Iorga. Mai mult,
"Această sinteză de latinitate si Ortodoxie, ea însăsi un
miracol si o formă de originalitate unică, a ajutat poporul
român să se mentină, prin latinitate neconfundat în lumea
slavă, iar prin Ortodoxie neconfundat în lumea
nationalitătilor catolice din vecinatatea apuseană" (Pr. D.
Staniloae. Rolul Ortodoxiei în formarea si păstrarea
fiintei poporului român si a unitătii nationale, în
"Ortodoxia" nr.4/1979, p. 529).
Într'adevar, noi, Românii, suntem singurul popor
neo-latin care purtăm numele strămosilor romani, ceea ce
implică o puternică constiintă a latinitătii noastre, dublată
de credinta ortodoxă, constiinta ce poartă în ea toată
bogătia spirituală, hărnicia si demnitatea Romei, alături
de frumusetea, adâncimea si spiritualitatea Bizantului.
Dacă romanitatea este constiinta însăsi a neamului nostru,
implicând unitatea si permanenta, forta decisivă care
integrează elementul acestei constiinte, o constituie
spiritualitatea răsăriteană ortodoxă, care mentine si
promovează unitatea si permanenta românească.
Să fim mândri că apartinem neamului românesc,
cu un crestinism de origine apostolică, păstrând peste
secole splendoarea romanitătii si profunzimea credintei
ortodoxe, în ceea ce istoricii numesc "miracolul
românesc".
|
Pr. Prof. Dr. Cezar Vasiliu / Montreal 8/21/2016 |
Contact: |
|
|
