Sublinieri - August 2016
O vacanţă mi-ar fi la-ndemână mai ales cu atâta căldură - record de durată, se pare - dar cum tot felul de momente adiacente se pun de-a-curmezişul m-am decis să-mi răscolesc curiozităţile, să zicem, culturale şi-mi redescopăr câteva slăbiciuni pe care luna august le “conservă” biografic.
Dificil. Luna august e plină-biografic vorbind- de nume despre care ştiu câte ceva, fie că mi-au “mobilat” mintea cu înţelepciunea lor, fie că mi-au încântat auzul şi m-au învăţat că muzica nu trebuie să treacă pe lângă noi, fie chiar că m-au sâcâit o viaţă - ca să nu zic înfuriat –cu inepţiile în care ne aruncă uneori istoria.
Cum este însă cald, cald rău, să zicem, cu umezeală şi ameninţare de ploaie ceea ce înseamnă presiune joasă şi reumatisme recurente, mă gândesc să evit pretenţiile apreciative şi să mă lălăi în această “lungă vara fierbinte” care chiar dacă ne-a răsfăţat anul acesta tot scurtă e şi pe urmă ştim noi cam ce vine.
Vorba vine mă lălăi...e o stare ambiguă în care lenea sub lumina solară e încorsetată de tot feluri de gânduri când retrase în carcasa memoriei când iritate de ceea ce vedem şi auzim vrând-nevrând.
Îmi lipsesc munţii aici, aş fi extrem de mulţumită doar privindu-i, pădurea, lacurile, urcuşul lin al pantelor abia perceptibile au farmecul lor, dar un drum de la Bran la Rucăr stă înregistrat impecabil de ochii fascinaţi de frumuseţea inexplicabil învăluită în mirosurile îmbinate anapoda dar din care distingi când delicateţea parfumului floral, când soliditatea pământului, când rigiditatea răşinii...şi nu-i o surpriză pentru mine plimbarea asta repetată obsedant, inclusă chiar în câteva zeci de mii de km. bătuţi prin lume se detaşează , persistă şi mă bucură în continuare.
Şi Tyrolul şi valea Rinului şi Grand Kanyon şi Montana, Wyoming şi Banff sau Jasper şi multe altele stau aşezate solid în memoria călătoriilor verificându-mi pasiunea pentru “drum”...când Highway spectaculos gemând sub greutatea trakurilor, când o şosea şerpuind solitară pe undeva pe pantele mai mult sau mai puţin sălbatice dar întotdeauna revelatoare, când un prăfuit drumeag uitat de dumnezeu pe o coasta mirosind a fan cosit.
Cam aşa ca la Tismana.
Mânăstirea cuibarită între dealuri gorjene în preajma căreia râul -Tismana şi el- îşi coboară apele vreo 40 demetri cumva fără furia căderii, aşa pur şi simplu, ca o bucurie a permanenţei de care avem nevoie chiar dacă nu totdeauna recunoaştem asta.
Îmi făceam apostolatul prin valea Horezului (aşa cum era principial, nu?) şi în pofida corectitudinii politice m-am dus la Tismana de Sf. Maria la hramul mănăstirii, ctitorită din sec. al 14-lea a domnitorilor Basarabi (Mircea cel Bătrân fiind figura centrală a epocii), sărbătoare ortodoxă la care oamenii vin cu sau fără pioşenia credinţei, dar chemaţi de splendoarea locului şi poate chiar de speranţa apropierii de divinitate.
N-am fost numai odată acolo, dar de fiecare dată m-am dus atrasă de chemarea aceea intuitivă a locurilor pe care le luăm cu noi doar pentru că vrem să ne reintoacem la ele.
Vrând-nevrând bat câmpii recapitulând, e cald, e soare, Sf. Maria e aproape, sigur că e şi ziua mea dar asta e prea personal, vreau să mă uit în jur cu seninătatea amintirilor (desigur selectate cu grija evitării îndoielilor) dar mă poticnesc în semne de întrebare, semnele acelea care nu au nicio legătură cu seninătatea verii şi la care nici nu vreau să răspund chiar dacă aş fi în stare să o fac.
Cum ziceam la început? Inepţii? Istoria, viaţa cuprinsă în ea, e un act de ansamblu şi în vremea vacanţei individualismul domină aşa încât rămân în ograda proprie, o ocheadă în afară n-are voie să voaleze nici lumina solară nici seninătatea gândului.
Sigur că sunt în vacanţă!
Toronto - august 2016
|
Maria Cecilia Nicu 8/21/2016 |
Contact: |
|
|
