Ce salvăm: viata cuiva sau adevarata artă?
Iată o întrebare la care, desigur, răspunsul celor mai mulţi va fi: salvăm viaţa unui om, adevărata artă supravieţuieşte oricum!
Mi-am pus întrebarea de faţă după ce am vizionat recentul film american "Florence Foster Jenkins", cu Meryl Streep şi Hugh Grant în rolurile principale. Subiectul este inspirat din viaţa reală, personajele au existat într-adevăr în secolul trecut, iar regizorul Stephen Frears a ştiut să realizeze un film care, după cronicile citite de mine până acuma, promite să aibă un mare succes.
Eroina principală este Florence Foster (Meryl Streep), o cântăreaţă fără niciun fel de talent muzical, care visează să ajungă celebră în New Yotk-ul anilor 1900. Este ajutată în realizarea aspiraţiilor de soţul ei St. Clair Banfield (Hugh Grant). Orice "pas" al ei spre celebritate trebuie -şi este- plătit cu sume imense de bani, din cauza incompetenţei ei artistice. Iar promotorii, sunt, în asemenea situaţii, gata să închidă ochii - contra cost- în faţa lipsei de talent a aspirantei la celebritate. Florence ajunge, plătind bine, să imprime discuri, să cânte la radio şi, în final, să dea un concert la celebra sală "Carnegie Hall" din New York. Florence are totuşi o scuză: este din tinereţe grav bolnavă şi numai visul de a cânta si deveni celabră o ţine în viaţă. Cei care se lasă cumpăraţi, însă, nu ştiu acest secret, doar soţul îl ştie.
Pe tot parcursul filmului, spectatorii sunt supuşi audiţiei unor interpretări muzicale forţate şi pline de note false. Pentru unii, această caricatură e amuzantă. Pe mine însă, notele false m-au deranjat. Poate că pasiunea şi respectul meu pentru muzică, ca şi urechea muzicală cu care m-am născut, m-au împiedicat să mă distrez. Am suferit, aş spune, la nivel organic. Mesajul filmului e totuşi emoţionant: soţul lui Florence, împreună cu pianistul acompaniator (Simon Helberg, un talentat şi inteligent actor / pianist, care aduce filmului momente de umor de bună calitate), prin efortul lor conjugat, prelungesc viaţa lui Florence, al cărei vis de a deveni celebră se împlineşte.
Pleiada de artişti din distribuţie şi excelentul lor joc asigură succesul filmului. Eu însă am suferit pe tot parcursul proiecţiei. Şi nu m-am putut împiedica nu să asociez cele văzute cu practica folosită astăzi, de unii non-artişti, de a-si cumpăra a celebritatea. Sub diverse pretexte, nu toate la fel de nobile ca cel din film, ei invadează spaţiul artistic (mă gândesc la cel literar) cu producţii de calitate îndoielnică. Unii autori motivează scrisul ca terapie pentru anii bătrâneţii, alţii vor să lase nepoţilor o amintire. Nimic rău în asta. Autorii - care se cred talentaţi - (unii chiar sunt, dar nu plouă cu genii!) plătesc pentru a fi publicaţi şi apoi scoşi în evidenţă prin cronici. Iar, când e vorba de plată, ca în film, promotorii şi lăudătorii se lasă cumpăraţi.
Întrebarea pe care mi-o pun este: Ce trebuie să salvăm ? Viaţa cuiva sau adevărata artă? Când este etic - şi când nu - să încurajăm non-arta si unde se află limita compromisului dintre promovarea unei non-valori cu scopul de a ajuta un om bolnav sau handicapat şi cea pentru a satisface orgoliul unui pretins, gata să plătească?
|
Veronica Pavel Lerner 8/18/2016 |
Contact: |
|
|
