Marele dirijor român Bergel
Cine să mai discute despre Erich Bergel, ardeleanul considerat în Occident unul dintre cei mai nobili cavaleri ai baghetei din secolul XX? Mi se pare chiar ireal că l-am cunoscut prin anul 1969. A fost o pură întâmplare, am fost trimis de studioul de radioteleviziune, unde lucram, pentru a aduce de la Bucuresti niste streifuri de muzică simfonică. După o zi întreagă de copiat am avut ideea să mă delectez cu un concert la Atheneu. Invitatul serii era dirijorul filarmonicii clujene, Erich Bergel, iar spre norocul meu în program figura si dificila, ciclopica simfonie a VIII-a de Anton Bruckner. Ca orice conductor respectabil el a dirijat fără partitură si într-o excelentă formă fizică. După apogeul monumental al acelei penultime simfonii bruckneriene m-am grăbit spre culise, cu intentia de a-i lua un interviu tânărului dirijor. Spre surprinderea mea, acesta stătea întis pe o banchetă, un medic îi lua tensiunea sub privirile îngrijorate ale sotiei. În fine, Bergel mi-a stabilit o întâlnire pe a doua zi, la hotelul Ambasador. Aici cei doi soti mi-au făcut o primire amicală, de parcă ne-am fi cunoscut de mult. Cu modestie maestrul nu vorbi aproape nimic despre sine. A fost destul să-mi declar pasiunea pentru Wagner-Bruckner-Mahler si dialogul a curs firesc, Bergel vorbindu-mi ca de la egal la egal. Mi-am păstrat un streif cu înregistrarea magnetică a convorbirii. Parcă aveam o presimtire că nu ne vom mai vedea. În 1971 dirjorul clujean a reusit să plece în Germania. Ulterior aveam să aflu cu cine am avut privilegiul să împart câteva ore în orasul cenusiu si zgomotos. Fusese închis într-o minunată puscărie românească pentru că a cântat la orgă muzică sacră si cântece germane, considerate de disteptii de la secu piese din repertoriul fascist. La liberare, dirijorul orchestrei clujene, după Antonin Ciolan, a fost reangajat, în bătaie e joc ca simplu orchestrant. Asa că i-a prins bine sustinerea lui Herbert von Karajan, dincolo de cortina de fier. Conduce Internationale Bayreuther Jugendfestspiele, devine profesor de dirijat si educatie orchestrală la academia de arte în Berlinul de Vest, dirijor principal al Societătii Simfonice din Budapesta. A dirijat 160 de orchestre în 35 de tări. I-a fost refuzată revenirea în România ca dirijor-oaspete. Abia în 1990 reuseste acest lucru.
Fratele dirijorului, scriitorul Hans Bergel fusese coleg de detentie cu Eric si ne relatează: "În cele două luni pe care le-am petrecut împreună am vorbit aproape numai despre „Arta fugii“ de Bach. Am fost martor la ultima fază a cercetării sale neîntrerupte, pe care a continuat-o în celula închisorii si despre care a declarat că „nu va fi încă multă vreme finalizată“. Avea pe de rost în minte lucrarea. Cu bucătile de mortar desprinse din perete desena în fiecare dimineată un portativ pe învelitoarea cenusie a patului si îmi explica până la detaliul celei mai mici figuri si succesiuni de note dovezile tezei sale, la care adăuga mereu altele noi. Din cauza hranei neîndestulătoare eram atât de slăbiti încât la anumite intervale ne opream, incapabili să mai vorbim. Dacă unul dintre noi îngenunchea, celălalt trebuia să îl ajute să se ridice, pentru că nu aveam destulă fortă ca să ne ridicăm singuri; memoria ne slăbise în asemenea măsură încât ne aminteam doar cu efort cele mai simple lucruri. Nu o dată am observat cum, cu ochii închisi, cu gesturi abia schitate, Erich dirija. Fenomenala sa memorie muzicală, care l-a făcut capabil de a memora mai târziu în jur de o sută douăzeci de simfonii, pe care putea să le dirijeze la cerere în orice moment, nu l-a lăsat la nevoie nici o secundă în barbarele conditii de detentie, oferindu-i o punte de supravietuire."
Scriitorul Romulus Rusan a publicat în 1998 la „România liberă“ un emotionant text in-memoriam care continea printre altele următoarele fraze: „Povestea prietenilor că, în singurătatea celulei, dirijase tot timpul, reproducându-si concertele în gând. Memoria, această comoară intimă a fiecărui detinut politic, se concretiza, în cazul dirijorului, nu în fapte, ci în armonii. Memoria l-a ajutat să traverseze acel infern, care, în ciuda suferintelor, sau tocmai prin ele, ajută arta să strălucească.“
Din nou Hans Bergel: "Am fost despărtiti; am fost dus în celula colegilor mei de proces. Ani întregi nu am auzit nimic unul despre celălalt. Pentru că în toti acei ani nu a existat nici un contact cu membrii familiei, nu am stiut nimic nici despre soarta lor. Erich a lucrat în jur de un an la defrisarea stufului în lagărul Periprava. După cum am aflat, concentrarea sa spirituală era dedicată exclusiv partiturilor. Când a fost eliberat în 1962, avea în urma sa trei luni de detentie izolată în fortul subteran nr. 13 Jilava din Bucuresti – unde, fără să stim unul de celălalt, am fost închisi în celule aflate fată în fată - si sapte luni de detentie izolată în închisoarea din Oradea. Se misca în zilele de după eliberare, după cum mi-au relatat martorii, cu încetineala unui om anesteziat si avea nevoie de minute pentru a întelege o întrebare scurtă si a răspunde. Totusi finalizase în linii mari lucrul la analiza formală si structurală a „Artei fugii“. Se stabilise din nou în Cluj si primise de la directiunea Filarmonicii, al cărei strălucit dirijor fusese cu doar putini ani înainte, ca în bătaie de joc, postul prost plătit de trompetist de rezervă."
Realizând orchestrarea „Artei fugii” (trebuie spus că există mai multe variante de orchestratie a acestei opere în alb, apartinând mai multor compozitori), Erich Bergel i-a încredintat-o lui Mandeal pentru Filarmonica din Bucuresti, constient fiind că în Germania demersul său nu ar trezi ecou din cauza „strâmbăturilor din nas ale atoatestiutorilor”. Maestrul Mandeal consideră încă si dânsul că „Arta fugii” e „o lucrare didactică”, „gândită în abstract” si „scrisă pentru sine”, necesitând orchestratie ca să nu rămână „o creatie de muzeu”, desi acceptă ipotetic orga pentru o interpretare multumitoare.
Orchestratia lui Bergel a admis instrumentele moderne, contemporane nouă, deoarece nu credea într-o reconstituire artificială, cu arsenalul unei orchestre de epocă, dotată cu instrumentele arhaice si, în consecintă, un sound ce încearcă să reconstituie atmosfera epocii în care a trăit compozitorul. Bergel a netezit calea spre urechea modernă, demonstrând perenitatea unei partituri scrisă pentru toate timpurile.
„Arta fugii” nu avea nevoie de orchestratia lui Bergel ca să-i dea viată, spune acum Mandeal, mai ales că această orchestratie nu respectă soundul arhaic, „sunetul epocii”. Faptul că Bach nu a notat nici o indicatie de instrumentatie în „Arta fugii” si a scris-o în partitură desfăsurată si în cheile vocale a dus în prima jumătate a secolului trecut la concluzia eronată că e o lucrare abstractă, teoretică, o demonstratie de stiintă contrapunctică fără legătură cu viata de concert, sau că e o operă deschisă, care poate fi interpretată la orice instrumente. Însă abstractiunea in varianta Bergel „umanizeaza” lucrarea, afirmă Mandeal si putem completa cu toată seriozitatea, o aduce în lumea noastră.
Presa a sesizat că interpretarea ansamblului de sub bagheta lui Cristian Mandeal este inainte un act cultural. Dirijorul a afirmat că lucrarea are o „enormă fortă latentă“ dată tocmai de faptul că este o abstractiune. „Gîndirea e debarasată de orice fel de anexă si se poate desfăsura în deplinătatea libertătii sale pure, nefiind cenzurată de nici un fel de restrictie, asa cum orice instrument impune prin parametrii sonori diversi pe care îi contine si de care un compozitor trebuie să tină seama în permanentă. Miracolul e cu atît mai mare cu cât, în general, sunetul nu se poate imagina pur, asa cum ti l-ar da un moog synthesizer, ci doar viu, plămădit de un anume instrument sau de o anume voce. Or, în momentul în care îti înfătisezi un sunet, mental, îl auzi si cu o anumită culoare, nu-l auzi doar la o anumită înăltime sau cu o anumită intensitate.
Bach ajunsese stadiul în care "vedea" sunete pure, în abstract. Personal nu am de ce să cred că apropierea de divinitate, odată cu vârsta si de ce nu, cu moda, determină mutatia stilistică si conceptuală a unor compozitori precum Bach, Beethoven, Wagner. Vitalitatea cmpozitiilor de tinerete si maturitate evoluează spre o ciudată dar explicabilă SENILITATE. Nimic comun cu apropierea de un dumnezeu-pretext. Ca în perioadele albe ale unor pictori (Grigorescu), ca în domolirea instinctuală si lungirile abstracte, devitalizate ale unor opere literare (Glassperlenspiel de Hermann Hesse). Îmbătrânirea creierului, de nimeni comentată pentru că ar trebui să se facă o referire dificilă la psihanaliză, are ca efect inertia în creatie, devitalizarea lunecând spre un neant numit deseori abstractiune. Sunetele pure, după mine reprezintă antecamera extinctiei vitalitătii (sonata opus 111 si ultimele cvertete de Beethoven, cele două părti ale simfoniei neterminate de Anton Bruckner, comentarea superdimensionată a sonatei 111 de către Thomas Mann.) Adesea tocmai aceste creatii de senectute par mai moderne decât restul creatiei autorilor, anticipează (conform unor comentatori) directii noi în artă ca postromantismul, impresionismul, expresionismul.
(Orchestratorii au revigorat opere care s-ar fi pierdut. Între ei, Stockowski, Bergel, Rahmaninov, Ravel...)
...Mă aflu din nou, prin 1988, în sala unde pe podium urma să urce, de data asta Cristian Mandeal pentru a dirija tot simfonia a opta de Bruckner, "Apocalipsa". Am deja o frumoasă colectie discografică în care integrala Bruckner, în interpretarea filarmonicii clujene dirijată de Mandeal a ajuns la vinilul numărul sapte. Nu-l cunoscusem până atunci pe dirijor. Am simtit nevoia să-i iau un interviu pentru revista Orizont. Integrala Bruckner o depăsea, ca timp înregistrat, pe cea a lui Beethoven cu George Georgescu. Era o operă grandioasă, comparabilă poate doar cu demersul lui Iosif Conta de a dirija stil oratoriu Tetralogia lui Wagner. Stiam că orchestra din Cluj primise din partea statului instrumente noi, cumpărate din Occident. Că imprimările fuseseră realizate în domul catolic din Cluj, cu exceptia simfoniei "Romantica", "trasă" în sala de marmoră a Casei Scânteii. Devenisem brucknerian de tot, într-un club imaginar ai cărui membri, pe atunci putini la număr, cel putin în România, îl consideră pe Bruckner regele simfoniei. (Eram sigur că domnul Mandeal este un brucknerian). Nu sunt nici acum de acord cu unii muzicologi care încearcă să descifreze în simfoniile acestui adulator al lui Wagner momente sacre ale contemplării divinitătii, sentimente de prosternare crestină în fata lui dumnezeu, alături de momentele inspirate din dansurile tiroleze, în care, în ritmul muzicii populare se fâtâie rochitele în ormă de umbrelă ale dansatoarelor. Domnii aceia se pot delecta comentând astfel rapsodiile enesciene, dar nu mai departe. Unicitatea lui Bruckner este greu acceptată. O asemenea muzică nu s-a mai scris si nu se va mai scrie niciodată. Un monument al sigurătătii, un strigăt al unei disperări cosmice. Simfoniile sunt reprezentative pentru secolul instrumental, vocea umană nefiind preluată nici măcar ca efect instrumental. Debussy i-a descoperit valente barbare, poate nici prea departe de adevăr. Arhitectura pieselor este perfectă, cu o dezvoltare treptată si ingenios articulată spre o culminatie covârsitoare. Am admirat întotdeauna acele contraste sonore derivând din acele respiratii surprinzător oprite înaintea atacurilor majestuoase, emise prin tutti al orchestrei-gigant. Sunt un fan al tuburilor Wagner folosite de Bruckner, o inovatie care combină flighornul cu trombonul...
...Lam întrebat pe domnul Mandeal dacă e un brucknerian. Nici pomeneală de asa ceva, mi-a răspuns dânsul. "Eu dirijez orice..."
Aveam să aflu asta mai târziu, după 1989. Despre colaborarea celor doi ardeleni, Bergel-Mandeal. Amândoi genii uitate la ei în tară, în acesti ani de criză electorală.
Între timp s-au imprimat si simfoniile 8 si 9. Vinilurile s-au transformat în compact-discuri. Purtând ecoul natural al domului din Cluj, capodoperele celui mai mare simfonist al tuturor timpurilor au fost captate pentru eternitate de către interpretii din România. Este momentul să spunem că în această tară au existat si momente bune, în care cultura a vibrat la unison cu cele mai alese valori mondiale.
|
Erwin Lucian Bureriu 8/18/2016 |
Contact: |
|
|
