Povestea cuvântului din creatia poetului Dumitru Ichim
Identificarea mijloacelor artistice din poezia lui Dumitru Ichim depăseste interesul strict de cercetare, îti oferă descătusare sufletească din actul rational. Cărtile Domniei sale, vetre de frumusete în străinătate, vin din eruditie teologică si, prin vocatie artistică, emană „adevăr si autenticitate”(Mircea Arman).
Comportamentul liric se organizează în limbaj si prin limbaj. De aici îsi trage obârsia povestea cuvântului românesc, care este întreaga creatie a poetului Dumitru Ichim, de la volumul de debut „De unde începe omul, versuri”(1970), la „Asa-i cânta îndrăgostitul din Sumer, poeme de dragoste”(2016). Povestea cuvântului este un cântec al limbii române si al fiintei poetului în sensul „e-un cântec tot ce sunt”(N. Labis).
Prin natura sa, limbajul poetic provoacă inovatii lexicale. Din perspectiva functiei lor, în arta scrisului, au un caracter pragmatic, slujind inspiratia. „Neologismele semantice” (întelesuri noi ale unor cuvinte vechi) atrag usor atentia, exprimând, în acelasi timp, subtilitatea spiritualitătii limbii si a gândirii poetice a unui nume de referintă în literatura noastră de azi. Abilitatea potrivirii cuvintelor, sub raport inventiv, aduce culori vii, emblematic, inspirat, în spiritul vechi al limbii cu duhul nou al evolutiei tehnicii artistice. Dintre multele exemple posibile, amintesc structura „flacără pelină”. Substantivul pelin denumeste o plantă erbacee cu frunze albe-verzui si cu flori galbene, cu miros pronuntat si gust amar si un sortiment de vin amărui rezultat prin tratarea cu pelin. Ca adjectiv se înregistrează termenul „pelinat”, ceea ce înseamnă „cu pelin”(Cf. DEX). În versurile „Au fi-va-ngăduire / sărutul tău să-l sorb / din flacăra pelină ?”(1); „ Sanherib, / ai terminat de pe strună / întreaga-ti cântare pelină?” (2). E vorba de cântarea amară a iubirii, exprimând durere sufletească, melancolie si sperantă.
De la substantivul „poiană”(luminis, zariste) se formează verbul a poieni: „...văzduhurile tale să culeagă / cu primăvara poienindu-si lutul.”(3). Culorile violete ale plantelor denumite de substantivul „sofran” stau la origine unui nou cuvânt marca Dumitru Ichim: „În scrinul de ivoriu / mi-ai arătat, prin sofrăniul serii din odaie, / brătări, cercei, inele... „(4). În lexicul de atelier poetic, trebuie să presupunem existenta adjectivului sofrăniu pentru a se putea produce substantivizarea si definirea unui interior în timpul amurgului.
Din povestea cântecului se mai iveste o perlă în frumusetea generală a expresiei: „...Astfel le-a grăit Eufratul, / dar nu înainte / să le desferice taina / necunoscută / colbului din vânturisca zării...”(5). Derivatele substantivale vânturască si vânturescă ( după DRAM) de la verbul a vântura se leagă de muncile agricole, vânturătoare (trior) si unealta sub formă de lopată pentru vânturarea semintelor de pleavă (sidescă, cf. DSR).
Lexemul, neasteptat de nou, străluceste asemenea unei pietre pretioase prinsă într-o imagine de neuitat: „Se joacă ghimpul vesniciei / în bob mărunt de rouă, / învecinând safirul străinit în colier /cu-acelasi < te iubesc>...”(6).
Sistemul sumerian de scriere cu literă în formă de cuie determină aparitia unui substabtiv nou „scrijelar” de la verbul a scrijeli: „Ce-ar fi , gresind cu scrijelarul, / în loc de spin / povestea să ti-o-ncepi cu un lăstun / si-ai desena / din umbra lui, / în loc de cui, / o floarea pentru mine, sau o stea” (7). Scrierea cuneiformă avea ca suport fie piatra, unde literele erau săpate, scrijelite, fie argila, unde literele erau imprimate pe tăblite moi, arse apoi pentru rezistentă. Arderea lutului intră într-o comparatie care sugerează puterea iubirii: „Privirea ta mi-e si pârjol si cer, / cum niciun zeu, nici pământean / dintre cei vii / nu te-a iubit vreodată / ca focul pe tăblita din Sumer”(8).
Regionalismele, ca dimensiune lexicală, constituie o importantă sursă a limbajului poetic, care le salvează de la pierderea prin procesul de uniformizare a graiurilor de către
limba literară. Ca termen regional si cu origine necunoscută, cuvântul „horaită” arată un drum format natural prin circulatie pedestră si chiar clocaur, vâlcea ( cf. DEX) , apare în versurile: „Te-mbrătisez, Regină, / lumină / din propriul tău izvor, / tu care stii / văzduhurilor cinul / si chiar ursitul lor, horaită cu horaită...”(9). Am reîntâlnit cuvântul în Cartea psalmilor aflată în manuscris. Psalmul ia forma sonetului elisabetan, pe care îl citez în întregime ca frumusete a imaginii inefabilului: „Fum alb, părere-n strai, lin borangicul... / Ciresului îi cer să-mi fie dascăl, / Gând rău, din troscot, inorogul pască-l, / Dar să n-atingă lunii tiriplicul! // Iubire, de-orice nume cersetoare, / Ca Dumnezeu, ce urii n-are straită, / Te multumesti alintului – horaită, / Si cupei torni, din Sfântul Foc, răcoare,. // Ce ti-a soptit serafu-n grai de mugur, / că zeci de ochi crescuseră aripei? / Lumină lină si stihie clipei, / E doliu, rosul ce-l ascunzi în strugur? // Cum poate vin pe Dumnezeu să-L spuie? / - Întreabă pâinea cu miros de cuie!”Nu se poate scăpa trecerea de la iubirea profană la cea sacră, la imaginea crestină a jertfei aduse la Cina cea de Taină întru cresterea fiintei noastre. Mai mult, pentru mine, vocabula îmi arată că povestea cuvântului românesc este o călătorie fascinantă în istoria fiintei etnice. Termenul lexicografic „origine necunoscută” este o stupiditate lingvistică, o „aberatie lingvistică” după o părere din stiinta limbii a unui lingvist francez (Yves Cortez). De la Alexandru Cihac si până azi, limba noastră se concepe ca o adunătură de cuvinte luate de la vecini si mai de departe. E simplu să scormonesti un dictionar al unei limbi europene si să găsesti un termen apropiat fonetic, care, fără a se tine sema de logica sensului, devine etimon pentru cuvântul românesc. Dacă nu intră în această schemă rudimentară, se punea stampila: „etimologie necunoscută”( NODEX-ul face un pas semnificativ, folosind sintagma „cuvânt autohton), de parcă neamul din Carpati nici n-ar fi existat vreodată. În această situatie iau ca adevăr un îndemn: „Ascultati-i pe poeti!”. Poezia lui Dumitru Ichim vine în ajutorul nostru. În graiurile din sudul Banatului am întâlnit termenul „horiste”, bătătură unde se organiza hora satului. Chiar există, aici, două sate, Hora de Sus si Hora de Jos. Povestea cuvântului pune sub semnul întrebării originea denumirii „oras” asa cum pare în principalele noastre dictionare.
Din limbajul religios au trecut în lexicul poetic numeroase cuvinte. Ca element popular, stâlpare, după DEX, denumeste „ramură verde, crengută înfrunzită” si „ramură înfrunzită de salcie care se împarte ortodocsilor în biserică, în Duminica Floriilor”. DAR adaugă sub categoria învechit sensurile urmas, vlăstar; toiege, si, în clasa regionalismelor, întelesurile copaci îngemănati, scocuri sterpe, cânepă pentru sământă semănată în porumb. În DEX se face trimiterea etimologică „probabil lat. *stirparia(În poezia lui Dumitru Ichim, stihiră devine cântare: „... eu, Sanheribul tău, te-astept / să vii, / tu, inimii văzduh neînserat, / răsfrânt întru stihiră, / asemeni unui corn ningând / tăcerea albă-n cântec si în duh / din basmul adormit pe Ararat.” sau „Stihira vietii jertfă ti-o aduc / stiind cum să-mi îmbrac argila”(11). Sensul figurat este exceptional: „Sprâncenele /si le-au zburat lăstunii, / vârful aripei lor scriind / întoarcerea aprilului pe cer, / iar genele, / miresme de santal ce-au înserat usor / deasupra mărilor, / două stihiri – fior lângă fior”(12). DTM precizează amănuntit: „strofă precedată de un stih, care se cântă - în stil imnologic sau stihiraric- la vecernie, la utrenie, la liturghie si în rânduiala unora dintre taine si ierurgii”. Termenul de muzică bizantină tine de slavona bisericească. O stihiră deosebită este luminânda, care se cântă la utrenie si prin care se cere harul si luminarea mintii. În poezia lui Dumitru Ichim este cântecul iubirii: „Mai toarnă-mi vin, îmi zici. / Din lutul tău să-mi fii ulcior, / tu, căpătâi / din cruda luminândă a iubirii, / sorbirii / trupului soptindu-i / povesti de foc răcoritor, / vârtej de noapte / când numai un sărut a fost întâi”(13).
Interesante sunt si cuvintele care arată însusiri, provenind din substantive proprii. Dincolo de o sursă de îmbogătire a vocabularului, se vede „truda” poetică din procesul de creatie. Nu e vinovat doar poetul, ci si structura poetică a limbii române, care a permis contextul conotativ din versurile: „...tu, primul cântec de iubire / ce l-a rostit Cel-Fără-Gresnic, / cu struna eufrată în Sumer!! sau „Nu scrii si nu vorbesti despre iubire / când inima ti-i crudă / ca nebunia chemărilor nibire ...”(14).
Să nu rămânem la părerea că noutatea poeziei lui Dumitru Ichim se limitează la vocabular. Lumea ideilor se răsfrânge si în aspecte morfologice, în sintaxa poetică. Astfel un termen popular amirosi [intranztiv, cu întelesul „prevesteste (ceva)”] creează o constructie frecventă în arta poetului. Folosirea prepozitiei a pentru a construi un complement circumstantial de mod este procedeul poetic care pemite raportul de comparatie sau asemănare: „amirosind a strugur pământean”(15). La fel de interesant si cu valori artistice semnificative, functionează atributul în dativ, asa-zisul dativ adnominal „... tu,/ duhului pricină / de-a văzduhul...”. (16). Pentru armonia consonantică, se pot da exemple de neuitat: „dintru adâncuri de dumbrăvi” si „... fir de imn din inul nou”(17).
În concluzie, se poate vorbi de un stil interior inconfundabil care proiectează constiinta poetică. Creatia lui Dumitru Ichim aduce harul de a intra în legătură cu transcendenta. Harul acesta poartă două nume: credinta si poezia. Cât timp o fiintă nu intră în legătura cu transcendenta, ea poate fi simpatică sau antipatică, mai mult sau mai putin, atât. Lectia estetică si etică a poeziei arată simplu că omul se poate rupe de esentă. Rupt de esentă, apucă pe o cale străină, spre o tarină pustiită sufleteste, unde nu mai are ce pune.
Creatia ca „ratiune de a fi a textului”(Crisu Dascălu) rămâne pentru mine solutia diminuării „exploziei vulgarofile” din vorbirea uzuală iar poezia o sursă fericită pentru urmasii urmasilor nostri.
1. Ichim, Dumitru, Popas la stela a patra, în Asa-i cânta îndrăgostitul din Sumer, poeme de dragoste, Editura Scoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 285-286.
2. Idem, Cântecul lacrimii, în Ibidem, p. 102.
3. Idem, Acelasi cântec vrea Ninlil, din nou, în Ibidem, p. 69.
4. Idem, În scrinul de ivoriu..., în Ibidem, p.191.
5. Idem, Asa grăit-a Eufratul, în Ibidem, p.72.
6. Idem, Acelasi cântec vrea Ninlil, din nou, în Ibidem, p. 67.
7. Idem, O cuneiformă de-am gresi, măcar, în Ibidem, p. 265-266.
8. Idem, Tu stii ce stii..., în Ibidem, p. 359-360.
9. Idem, Nu-i piatra..., în Ibidem, p.257-258.
10. Idem, Se-nnoaptă alăuta, în Ibidem, p. 328.
11. Idem, Întimpurind vecia ta, Ninlil si Ninlil semna cu spicul de grâu, în Ibidem, p. 199-200, respectiv, p. 254.
12. Idem, Acelasi cântec vrea Ninlil, din nou, în Ibidem, p. 68-69.
13. Idem, Cântecul Eufratului, în Ibidem, p. 99.
14. Idem, Cu sită nouă si Legământul dintre Sanherib si Ninlil, în Ibidem, p. 134, respectiv, p. 226.
15. Idem, Când îti desfaci văzduhul..., în Ibidem, p. 81.
16. Idem, Letopiset pe lut sumerian, în Ibidem, p.234.
17. Idem, Acelasi cântec vrea Ninlil, din nou si Când pe Ninlil o astepta, în Ibidem, p. 68, respectiv, p. 87.
SIGLE: DAR - Gh. Bulgăr, Gh. Constantinescu-Dobrisor, Dictionar de arhaisme si regionalisme; DER – Dictionar etimologic al limbii române ( Alex. Ciorănescu); DEX - *** Dictionarul explicativ al limbii române; DLRM - Dictionarul limbii române moderne; DRAM – Dictionar de regionalisme si arhaisme din Maramures; DSR – Dictionar de sinonime al limbii române; DTM – Dictionar de termeni muzicali; NODEX – Noul dictionar explicativ al limbii române.
|
Constantin Teodorescu, , Kitchener 8/11/2016 |
Contact: |
|
|
