Pelerin în românitate - Cristea Sandu Timoc - Anii de scoală ( III )
În episodul anterior Cristea Sandu Timoc
ne-a povestit de unde i s-a tras neamul.
”După spusele celor bătrâni, Sănduleştii ar fi venit de la Uacşina, de pe lângă Isnovăţul Mare, la miază-zi de Timoc. M-am trezit pe lume în casa bunicului Călin al lui Sandu, o căsuţă mică, pitică, având o cameră de dormit spre răsărit în care se intra pe o uşă aşezată la mijloc, ce se deschidea şi închidea cu un belciug din fier îndoit, care se introducea pe o deschizătură spre a mişca o placă de lemn cu găuri, un fel de limbă a lacătului. In casă era un singur pat, lat de la un perete la altul. Pe patru măgari (capre din lemn) se aşezau scânduri peste care se puneau saltele sau rogojini; iarna saltele, vara rogojini. In acest pat dormeau şaisprezece persoane. La marginea dinspre fereastră dormea moş Călin, urma tata Petre, apoi muma Gherghina după care veneau surorile mele Ioana, Floarea, Călina şi fraţii mei Ilie, Cristea şi Pascu. Lângă frate-meu Ilie era leica Stana, cumnată-mea cu Draga, Iconiţa şi Nădejdea, apoi ...
- Vorbiţi-ne despre anii de şcoală!
- Copiii mergeau la şcoală de la şapte ani. Ai mei aranjaseră cu un dascăl sârb, Jika Radonsalevici, să mă primească la şcoală de la şase nu de la şapte ani, cum era legea. Tata mi-a făcut costum frumos (trăia şi muma) şi la 1 septembrie, când începeau cursurile, m-a dus de mână la şcoală, de faţă fiind şi cumnatu-su, Stancu. Când m-a văzut dascălul Jika s-a legat de chipiul meu, pe care vărul Ristea scrisese cu creion chimic trei iniţiale mari: K.T.C.; era numele meu sârbesc, Kosta Tă Candulovici. Scrisese aşa pentru că pe atunci era obiceiul să ne furăm căciulile unii la alţii. Mie îmi furaseră vreo două căciuli. Dascălul m-a primit, s-a oprit cu privirea pe cele trei iniţiale şi m-a întrebat:
- Kakopi.se?, adică ce scrie?
Pe mine m-a impresionat faptul că nu vorbeşte limba mea şi nu înţelegeam nimic din ce spunea. De aceea, dezamăgit, l-am lăsat pe tata şi pe cumnatu-su cu dascălul şi am fugit la muma să-i spun ce are de gând să facă dascălul în capul meu.
-„Mamă, i-am zis, ştii ce-a zis dascălul când m-a văzut ? A zis că se c..ă şi se p..e în capul meu", adică kakopişe, care înseamnă în traducere ce scrie. Mama a zis:
-„Să mergem să-i spargem geamurile, tot ce are, că ce are cu tine să se c..e şi să se p..e-n capu tău, că eşti un copil şi nu i-ai făcut nimic".
Eu atunci i-am zis:
- „Lasă, mumă, că nu e frumos să spargem geamurile, că vine frigul şi are şi el trei copii, şi cum o să iasă din iarnă? Da eu nu mă mai duc la şcoală. Am oile, caprele, vacile, fac ce ziceţi, da să nu mă daţi la şcoală, că şi aşa nu înţeleg nimic din ce îndrugă dascălul ăsta".
Atunci, bunicul Călin, a zis:
- „Nu v-am spus eu că de când sârbii au început să umble prin sat să scrie copiii la işcoală nu e bine? Ce, bre, noi de aia facem copii şi ne chinuim, ca să-i dăm la sârbi la işcoală, ori să-i facem ciobani, că avem sute de oi, de capre, vaci, porci, atâtea ielea... Vă spun, că dacă ascultăm de dascălii ăştia, o să să usuce câmpul, n-o să mai dea lapte vacile şi satul va rămâne pustiu, fără case, fără copii".
Totuşi m-am dus la şcoală, dar cu sila, fără plăcere şi mă feream să învăţ, mă alegeam cu ce prindeam din vânt.
Fratele Ilie se omora să învăţ, dar eu ziceam că n-am nici un folos şi dacă mă duc o fac doar să le fac lor un capriciu, ca să-i ascult. Prima clasă era clasa „caprelor", pentru că în acel an înţelegeam de la sârb, atât cât pricep caprele de la cioban. Noi credeam că vin dascăli români care să ne înveţe carte.
-Era vreo asemănare între dascălul dumneavoastră şi cel descris de Ion Creangă ?
-Ba bine că nu! La o lecţie de geografie era vorba de Cosova şi de râurile de acolo, unde râul Drimul Alb şi Drimul Negru se întâlnesc în Albania la oraşul Lium Kula. Uţă al lui Marin al lui Dincă este întrebat de dascăl în ce oraş se întâlnesc cele două râuri. Uţă nu ştie, cască ochii şi-mi dă cu cotul să-i şoptesc. Eu îi răspund încet La Lium Kula, însă, fie că eu i-am spus cu „p" înainte, fie că el aşa a înţeles, răspunsul, vă închipuiţi a fost altul. Toţi copiii s-au stricat de râs, unii chiar se tăvăleau pe bănci. Eu tăceam fiindcă mă simţeam vinovat. Dascălul a întrebat de ce râdem, însă nimeni nu i-a spus de ruşine.
- „Bine", a zis el, „ merg la primărie şi tot aflu ce este cu P..a asta". A doua zi a venit înfuriat şi a aflat că eu i-am şoptit. Era spre sfârşitul iernii. M-a dus în faţa sobii de tinichea şi mi-a dat la palmă 22 de joarde, rupând vreo două. Mă ţineau doi copii din clasele mai mari pentru că leşinasem. Mâinile erau vinete, sângele ţâşnea din ele. Am pus tărâţe, dar tot nu s-a oprit. Fiecare copil avea tărâţe la el ca să oprim sângele când ne bătea. Ne temeam de părinţi să le spunem ca să nu ne bată şi ei.
De aceea am decis cu câţiva verişori de ai mei să fugim în America, să scăpăm de acest sârb îngâmfat şi rău.
- De ce nu vorbeaţi limba română ?
- Ni se interzicea să vorbim limba noastră părintească nu numai la şcoală, ci şi prin sat, pe câmp, prin păduri cu vitele. Pe mine m-a prins vorbind româneşte, eram cu vărul meu Pătruţă şi drept pedeapsă, o jumătate de zi ne-a pus să adunăm pietrele. Alţii, pe la Făget, din cealalată parte a satului vechi, au fost siliţi să stea într-un picior cu o buturugă în mână.
-Atât în Bulgaria cât şi în Serbia-Muntenegru sunt multe sate în care locuiesc şi români. În satul dumneavoastră erau şi alte naţionalităţi?
-Satul meu Zlocuţea, azi Alexandrovăţ este sută la sută românesc. Copiii aveau aceeaşi mentalitate, din instinct; nimeni nu ne spunea că suntem români, însă noi vedeam că nu suntem sârbi şi auzeam de la alţii că în „Rumania" se vorbeşte aceeaşi limbă ca a noastră. Până la primul război mondial, în Europa exista o singură ţară care oferea locuri de muncă; era România. Boierii angajau muncitori agricoli din orice ţară din Balcani. Românii din Timocul sârbesc începeau lucrul la Sfântul Gheorghe şi-1 terminau la Sânmedru (Sfântul Dumitru) şi se întorceau acasă cu cinci galbeni, cu ţoale şi traistele pline cu abecedare şi cărţi româneşti. În anul 1930, când se trecea în România se spunea „mergem în Europa" sau „mergem pe ţară". În satul meu numai Florea lui Raboveanu avea două cărţi româneşti, Noul Testament şi o carte de citire, şi probabil din experienţa lui din România a ştiut ce trebuie făcut ca să scap de gâlci.
- Aţi fost bolnav în copilărie ?
- Când aveam patru-cinci ani, în satul nostru mureau copiii pe capete; cam 60-70 într-un an. Mie mi-a murit fratele Pascu, al şaselea copil, la vârsta de doi anişori. Copiii se astupau în gât şi mureau fără ca să vină vreun doctor să-i scape. După ce l-au îngropat pe frate-meu Pascu, a doua zi, trăgeam şi eu să mor. Ai mei nu mă puteau ajuta cu nimic. Priveau la noi cum ne dăm sufletul. Cu mine, însă, s-a întâmplat o nouă minune. Florea lui Raboveanu, din mahalaua noastră a Sănduleştilor, trecea cu carul venind din Dosu ăl Mare, zis Pădurea Basarabă. A văzut-o pe muma pe maidan şi a strigat-o:
-„Gherghine, ce-ţi face celălalt copil?"
-„Trage să moară şi nu-1 putem scăpa", i-a răspuns muma.
-,,Aruncă-l în car la mine", i-a zis Florea lui Raboveanu, mumei.
M-a aşezat pe codăria carului şi am intrat în curte la moş Florea. A luat o drugă de porumb, a curăţat-o de boabe şi a răsucit-o pe gâlcile mele, zdrobindu-le. A cerut de la năşica mea Niculina, soţia lui tata Dumitru, fratele mai mare al tatii, o lingură de gaz. A muiat glodeanul în gaz şi din nou 1-a răsucit în gâtul meu. îndată am început să respir şi iată printr-o norocoasă întâmplare am scăpat de la moarte.
Va urma
În episodul următor Sandu Cristea Timoc
ne povesteste despre fuga în America.
”Plecarea am hotărât-o pentru ziua de Sfatul Ilie, când în sat avea loc ruga timp de trei zile, lumea se strângea la hora satului, unde veneau oameni din Serbia, Bulgaria şi mai puţini din Rumania. Obligaţia noastră era să adunăm spice de pe mirişti ca să facem fiecare cinci kilograme de grâu pentru drum până în America; să cumpărăm de la dugaia (prăvălie) din Raiţ o carină (vioară), ca să cântăm şi noi cum cântau copiii sârbi bogaţi din satul vecin. Mai trebuia ca eu să o iau pe Bărzuica, o iadă care semăna cu o barză, ca la nevoie...”
( Din volumul Pelerin în românitate, Editura Scrisul Românesc, Craiova)
|
Cornel Rusu 8/11/2016 |
Contact: |
|
|
