Un om printre oameni - de vorba cu Dl. MARINESCU
Arghezi a scris, intre altele, si aceasta povestioara cu haz : “ Doi vecini. “
De fapt, doua familii vecine, care nu stiau cum sa se mai intreaca una pe alta, falindu-se in fata lumii
prin chiverniseala si traiul lor ales. Regizorul Geo Saizescu, in filmul de debut, dupa susnumita poveste,
a facut sa culmineze intrecerea vecinilor prin plimbarea pe o strada principala a unui pian abia cumparat,
pe care-l zdranganea virtuasa una din aprigele neveste.
Pe strada mea, intr-un cartier din nord-vestul Toronto-ului, populata cu toate etniile pamantului, italieni,
greci, ucrainieni, polonezi, filipinezi, afro-canadezi etc., n-a fost greu sa descopar, de la o vreme, si o
alta familie de romani, in afara de a mea. A fost destul ca intr-o seara, dupa intoarcerea parintilor de pe
la servicii si a copiilor de pe la scoli ori gradinite ( day-care ), sa aud :
-Vlad, fii atent la masini si nu mai trece strada !… Vlad, ia vezi de ce plange Luca !
Cand mama copiilor, cand tatal lor, o pereche plecata bine pe treizeci de ani, isi supravegheau neastamparatii carlani, unul de patru-cinci ani, altul de vreo doi anisori, pana in denoapte.
De-i intalneam,ii salutam cu bucurie in graiul nostru matern, ii intrebam ce mai fac, cum se mai simt; imi raspundeau: multumim, bine, dumneavoastra!?, cum se obisnuieste si la romani, ca la toate neamurile pamantului. Dar n-am indraznit sa discut, sa aflu din care colt al Romaniei noastre s-au desprins, cu ce se ocupa, cum se descurca pe aici cu lucru, cu viata. Oameni cu griji, cu copii mici, ce sa-i mai obosesc si eu cu indiscretiile mele, imi spuneam. Mai apoi, am observat ca supravegherea celor
doi copii, de dupa day-care, s-a implinit prin “al treilea schimb”: un domn in varsta, de statura potrivita,
robust, cu o fata blanda, dar cu ochi iscoditori, cu mers leganat, atent, niciodata grabit. Ba se mai aducea
de val pe strada, prin fata casei, si de unul singur, in timpul zilei, cand micutii erau la gradinita. Un motiv in plus de a nu-mi mai stavili “curiozitatea reportericeasca”.
Am intrat in vorba cu dl. Silviu Marinescu, fost inginer proiectant la o fabrica de reparat locomotive
diesel-electrice din Craiova. Cam de aceiasi varsta, pensionari, cu sacul plini de patanii si intamplari, am
avut ce macina. Si noi, ca vecinii lui Arghezi, ne-am intrecut in a ne numara chiverniseala, “bobocii cardului familial”. Eu cu doi urmasi, baiat si fata, ambii ingineri, instruiti in Canada. Dansul, asemenea,
cu doi urmasi. Mezinul, Cosmin Marinescu, neinsurat, economist, lucreaza in tara, in Craiova, la un institut de energie electrica. Cel mare, Adrian Marinescu, instruit la Facultatea de automatica si calculatoare din Craiova, dupa revolutia din 1989, a optat pentru Canada. Lucreaza ca inginer intr-o unitate de calculatoare din Toronto. Sotia dansului, Carmen Marinescu, a absolvit Informatica, la
Universitatea din Craiova. Si-a gasit servici aici, in Toronto, in specialitatea dansei. Nepoteii dlui Silviu
Marinescu, deocamdata, se “intrec” in pedalatul tricicletelor si la batut mingea! Cum eu m-am laudat cu
doua nepotele, frumoase foc si brave la cantece, jocuri si nazdravanii, intrecerea noastra, a batranilor, mai in guma, mai in serios, s-a incheiat printr-un final deschis: de vom ajunge respectabila varsta de
80-90 de ani, sa mai stam de vorba si in calitate de… cuscrii !
Pana aici, reportajul meu posibil avea o singura dimensiune pozitiva, in masura sa intereseze cititorul:
o radiografie intr-o celula familiala a comunitatii romane din Toronto care dezice un zvon eronat, pare-se lansat de rauvoitori, cum ca in ultimul val de emigrare, cel de dupa revolutia din 1989, nu afli decat
oameni neinstruiti, necultivati, vanatori de castiguri usoare. Nu, nu si iarasi nu ! Pe deoparte, sita tot
mai deasa a forului Canadian care primeste, pe de alta, greutatile, cheltuiala, matura responsabilitate a
celui care-si croieste un asemenea destin ne pun in fata, iata, exemple de care ne putem mandri !
O neasteptata rectificare a dlui inginer Silviu Marinescu a facut ca si eposul reportajului meu sa aibe
un punct culminat, precum povestioara lui Arghezi si scurt-metrajul de debut a lui Geo Saizescu :
- Daca ma gandesc bine, eu as avea trei copii, nu doi !
- Al treilea, dintr-o alta casatorie?, am incercat sa ghicesc eu.
- Nu, nici vorba, eu m-am casatorit odata si bine cu Iuliana mea, sa-i dea Dumnezeu sanatate!
- Atunci?
- Acum doi ani, doi ani si jumatate, am cedat un rinichi unui nepot de sora, Cristian Andra. Sora mea, stiti, Gabriela, s-a casatorit cu un crestin din Arad si poarta numele sotului ei, Andra. Si cum feciorul
sora-mi datorita mie a ramas in viata, as putea sa ma consider intr-un fel al doilea lui tata.
- Cum s-a intamplat, ce v-a determinat, ce v-a dat curaj, povestiti-ne ?! l-am indemnat eu, simtind ca vecinul din fata mea, tocmai cu ce ar trebui sa se laude mai mult, reduce totul la o simpla concluzie.
- Cristian abia implinise 34 de ani. Ambii rinichi nu-i mai functionau. A fost trecut pe dializa. De trei ori pe sapatamana i se purifica sangele, timp de 4-5 ore. A fost inscris pentru transplant.
- Unde ?
- La Policlinica “Fundeni” din Bucuresti… Cand am aflat ce grupa sangvina are si am realizat ca ne potrivim, am trecut pe la sora-mea, in Arad. Acolo i-am spus prima data: stii, eu as putea sa-i cedez un rinichi lui Cristian.
- Deci, acolo si atunci v-ati hotarit ?
- Nu, sora-mea a luat-o in gluma, eram deja iesit la pensie, nu se astepta ea sa-mi pun si eu viata in primejdie. Apoi, m-am interesat la doctorii nostrii din Craiova care sunt riscurile. Mi s-a spus ca si cu un rinichi pot trai o suta de ani, cu o mica modificare in regimul de viata : eforturi reduse, nu ai voie sa ridici greutati, retinere de la bautura, fumat, condimente; lichide – cel putin un litru, un litru si jumatate pe zi.
- La o anumita varsta, aceste restrictii sunt bine venite si pentru cei cu doi rinichi!, am punctat eu. Dar, cum si cand v-ati decis ?
- Hei, asta e de neuitat. Eram cu totii la mine, in Craiova, in ziua de Craciun. I-am invitat pe toti, pe sora-mea cu barbat-su, pe Cristian cu sotia si fetita lui, care avea pe atunci numai doi ani, i-am invitat la mine de sarbatori, sa mai uite de necaz. Nu ma gandisem de loc sa le fac surpriza. La masa, la un pahar de vin, m-am trezit ca le spun : stiti ce, m-am decis sa-i cedez un rinichi lui Cristian ! Sora mea, care este o religioasa, nu scapa o slujba la biserica si cand o vezi - cu biblia in mana, mi-a spus ca un gand ca asta, asa, de-odata, n-a putut sa-mi vina decat de la Dumnezeu ! Dupa ce am trecut amandoi, si eu si Cristian, de tot felul de analize, ne-am aflat intr-o buna zi la Clinica Fundeni, masa langa masa, fiecare in jur cu cate o echipa de chirurgi, dar sub ochii profesorului doctor Sinescu, renumitul nostru urolog, mare, mare chirurg, dar si un om de mare omenie! Si asa, eu am ramas cu un rinichi, iar nepotul meu de sora, Cristian, cu trei.
- Cu trei?!, m-am mirat eu.
- Cu trei, dar numai cel donat de mine functioneaza!
- Functioneaza bine?
- Functioneaza perfect ! Au trecut doi ani si jumatate de la operatie, si eu, si Cristian ne simtim foarte bine, cu restrictiile pe care ni le-au recomandat medicii!… Si daca ma dati cumva la ziar, va rog sa faceti cunoscuta cititorilor profunda noastra recunostinta, a mea, a lui Cristian si a familiilor noastre, fata de dl. professor doctor Sinescu, un mare chirurg si un om de mare omenie !
Alaturi de devotamentul hipocratic al renumitului urolog roman, gazeta noastra pretuieste si lauda deopotriva altruismul iesit din comun al dlui inginer Silviu Marinescu!
|
