Plasa unei iluzii - Net of an illusion, o carte de Tatiana Dabija
Cunoscând câteva date biografice ale poetei Tatiana Dabija, te întrebi, ce o determină să se risipească în poezii, ca apoi să se adune pentru a le dărui semenilor săi? Ce altceva ar putea să o determine, fiind un om împlinit, cu facultatea de drept terminată, acum doctor în drept, cu o bogată activitate ştiintifică, cu un seviciu onorabil, căsătorită cu un creator de frumos, Nicolae Dabija, scriitor, istoric literar, om politic şi tribun al Basarabiei, cu doi copii minunaţi, dacă nu setea de lumină izvorâtă din artă împletită cu dorinţa de a-şi căuta un loc de taină, aşa cum poate oferi numai poezia, loc în care să-şi poată regăsi sinele?
Urmărind cazna izbăvitoare a creaţiei sale, remarcăm că poeta Tatiana Dabija se hrăneşte din cuvânt, slujind poezia cu dăruire. Înzestrată de Pronia Cerească cu multe daruri de suflet, a reuşit să împletească înţelepciunea cu o cumpătare controlată şi să împărtăşească prinosul de har, sensibilitate şi putere de creaţie celor care rezonează la asemenea daruri.
Recunoscându-i-se aceste daruri, a fost răsplătită cu mai multe premii şi diplome şi face parte din mai multe antologii şi culegeri de poezii.
Cu volumul de poezii Plasa unei iluzii, apărut bilingv, român-englez, autoarea nu se află la primul său volum. A fost precedat de placheta de versuri Taina sufletului 1993 şi Tăceri suspendate 2011.Volumul Plasa unei iluzii, un monolog interior abia şoptit, este o oglindire a unui sistem de valori pe care poeta şi l-a sedimentat pe parcursul unei vieţi de trăiri, după structura sufletească şi concepţiile proprii, sau despre felul cum stabileşte relaţii noi între lucruri, între eul său şi lumea înconjurătoare Mintea sa iscoditoare este mereu în căutarea unui tărâm al împlinirilor interioare.
Volumul cuprinde un spectru larg al temelor care o preocupă pe autoare. Cum altfel ar putea fi un poet, dacă nu ar fi preocupat să surprindă o mare diversitate de trăiri interioare precum iubirea, neliniştea, tristeţea, durerea, regretul, sentimentul religios, dragostea de ţară şi de limba română, ori aspecte din viata societăţii în care trăieşte, frumuseţea naturii, în genere, teme şi motive poetice ale oricărui creator de frumos, teme pe care le întâlnim şi în acest volum.
Deschizând cartea, chiar din primele pagini, observăm că se strecoară o notă gravă, de melancolie, sau de zbucium sufletesc, de trăire în şi pentru iubire. Ilustrativ este chiar catrenul Clipa cu care se deschide volumul:
Să mă iubeşti cum iubeşte un pictor pânza sa albă –/ Din lumea întreagă să-ţi fiu cea mai dragă/ Şi orice mi-ar aminti inima mea rănită,/ Îţi voi deschide în grabă uşa de aşteptări ruginită…//
Este definitorie pentru poetă această poezie abia îngânată, în care se strecoară licoarea cu gust dulce-amărui ce sugerează miracolul celui mai frumos sentiment care uneşte partenerii într-un cuplu. Poeta simte nevoia unui confort psihic al stabilităţii şi de aceea, statornicia dragostei o îndeamnă să nu ţină seama de intemperiile vieţii. Simţind cât valorează iubirea, lasă să treacă de la sine, ieşind iubitului în întâmpinare, dăruind fără întrerupere, căci iubirea nu are vârstă. Aşteptă cu răbdare să intre aer proaspăt în viaţa intimă, deoarece nu crede în ireversibilitatea sentimentelor.
Poezia de iubire îşi face un loc bun în creaţia sa, căci dragostea este un sentiment care atinge cu aripa lui pe tot omul. Iubirea, făcând liantul care conferă bucurii şi puterea de a înfrunta nebănuitele încercări ale vieţii, în acelaşi timp, ea poate să facă salturi incredibile dând naştere la nelinişti, îndoieli, ori amărăciuni, îndemnând să căutăm certitudini.
Pe un astfel de fond îşi conturează şi poeta Tatiana Dabija sentimentele construindu-şi discursul liric din mici fragmente de oglinzi. Eul feminin îi frământă spiritul şi judecata:
În noaptea asta toate par desarte –/ Din focul inimii răsare-un gol/ Si parcă simt că în tăcere mor,/ Si-un demon mă bârfeste pe la spate.// În noaptea asta toate sânt ecou/ Din armonia clipelor trădate,/ Am obosit în viată să fac loc/ Părerilor de rău întârziate.// (Nimic mai mult).
În Valsul ironiei aflăm că poeta îsi duce existenţa pe propriul făgaş:
Sunt istoria dintr-o filă uitată/ Cu importanta sentimentelor târzii,/ În ochii tăi de at putea să mă mai nasc odată,/ Doar pe tine, Stiu: (Te voi iubi!)
Cu toată apăsarea tristeţii, autoarea îşi aminteşte mereu că doar iubirea este cea care îi dă sens vieţii. Sunt şi poezii în care pulsează setea de iubirea care luminează şi dă speranţe.
Şi pentru astă clipă sunt a ta,/ Tu, iartă-mă de am vre-o vină,/ Vor fi şi alte dăţi ce pot schimba/ Cuvintele ce-s spuse pentru tine.// (Tu iartă-mă)
Dând sens căutărilor de sine, multe sunt şi poeziile în care ne prezintă o nelinişte din adâncul fiinţei sale. Trăieşte tristeţea cu intensitate considerând că:
Tristetea nu are anotimp/ Când haina ei se-avântă în miscare,/ Se sparg secundele rănite de pământ/ De parcă timpul o pune la-ncercare.// Tristetea nu are anotimp / Din unghiul său statornic te veghează,/ Ea mintea parcă-si capturează/ În fiecare margine de gând.// (Tristetea nu are anotimp)
Tristeţea aduce adesea melancolie şi meditaţie dând naştere unei senzaţii de inutil, de zădărnicie, de abandon:
M-agăt de un pai/ Si paiul se frânge/ La prima atingere a mea./ M-agăt de un pai/ Si paiul sângeră –/ Nu pot nimic schimba…/ Timpul – pelerin înghetat, cugetă/ Întepenind peisaje în nod,/ Crepusculare gândurile suieră/ Săpând grote uriase în tot./ M-agăt de un pai/ Si paiul se frânge/ La prima atingere a mea./ M-agăt de un pai/ Si paiul sângeră –/ Nu pot nimic schimba…// (Perindare)
Poeta Tatiana Dabija pare stăpânită de o nelinişte plămădită în cântec ca o rostire firească a sinelui, o nelinişte transformată într-un pilon pe care şi-a aşezat trăirile. Lumea a devenit una a sinelui, nu mai este o realitate exterioară şi o îndeamnă să-şi reprofileze universul interior. Eul poetic recunoaşte indirect faptul că originea tristeţii se află în propriile gânduri. Aşa cum subliniază şi titlul volumului, viaţa îi pare o neiertătoare plasă a iluziei care exclude liniştea şi certitudinea. Poeta îşi explorează permanent propriile nelinişti şi astfel, se naşte firesc întrebarea, care este cauza acestor nelinişti şi tristeţi?
Răspunsul ne vine dintr-o aruncătură de privire pe necuprinsul vieţii. Ne duce gândul la trăiri erodate de platitudinea unei existenţe cotidiene, la teama de nimic, de frigul uitării, ori la cauza unui fel de exasperare existenţială, semnificaţii care se ţes în versurile poetei Tatiana Dabija.
Si încâlceala sortii minte – / Că totul e mai optimist,/ Atunci când nu mai sunt cuvinte/ Si timpu-Si este inamic. (Nebunia culorilor). Astfel de stări sunt acaparatoare, ne încearcă pe toţi într-un fel sau altul şi ştim fiecare că fără tristeţe, fericirea nu ar mai avea sens.
În poezia "Gând abrupt"autoarea afirmă răspicat:
Sunt zile când universul întreg te-nspăimântă/ Si vulnerabil este sufletul întreg,/ Viata iubeste vasul în care se-agită –/Inima ce bate singuratic în piept…//
Cu toate acestea, asemenea stări, nu întotdeauna sunt fără ieşire. O ilustrare o găsim şi în poemul Frigul din noi, în care, deşi tăcerea devine o mare apăsare şi poeta doreşte ca "în flacăra tăcerii să mă pierd în timp ce întunericul la geam tresare, totuşi, în final, trăieşte paradoxul simţind oblăduirea blândă cu care respiră "Fermecătoarea, paşnica tăcere".
În alte pagini ale cărţii ne întâmpină şi versuri în care efluviile trăirilor îmbracă haina bucuriei de a trăi cu voluptate, versuri încărcate de optimism, aşa cum se dezvăluie şi din poezia Viaţa:
Cuvântul viaţă înseamnă sunt/ Şi viaţa mi-i dragă şi cânt şi cuvânt/ Şi Ţie, Doamne, mă-nchin la pământ, Că pot spune azi:/ - Sunt fericit!...//
Punctele de suspensie folosite adesea de autoare, indică o tăcere grăitoare invitându-ne la meditaţie.
Dimensiunea spirituală reiese şi din poemele cu temă religioasă în care pune în lumină supremaţia divină. Poemul pascal Hristos a înviat şi cel dedicat Naşterii Domnului, Bucuraţi-vă creştini, reliefează şi dragostea pentru tradiţie, fără de care nu poţi fi scriitor dacă o refuzi. Ca şi în celelalte poezii pe această temă, discursul liric simplu induce în cititor o stare de linişte şi de pace lăuntrică. Simte nevoia de a se mărturisi, fiindcă despovărarea de păcate aduce eliberare:
Mă lepăd, Doamne, de păcate/ Ca de niste haine grele, /Ca să pot să duc în spate/ Toate bune, toate rele. (Mă lepăd...)
Structurate şi filtrate după trăirile sufleteşti ale autoarei, pastelurile sale par privite cu ochii sufletului. Ilustrarea sentimentelor umane o face cu minuţiozitate şi în strânsă corelaţie cu elementele naturii. Nu există niciun pastel în care să nu observăm disponibilitatea poetei de a îmbina aceste două dimensiuni, cea spirituală şi cea ţinând de natură ca martoră şi complice a trăirii unor anumite sentimente. Asemenea celorlalte poezii, frumuseţea izvorăşte din simplitatea expunerii.
Si brazilor le-ati spune vag,/ Că toate astea dragi-mi sunt mie./ Aici, culcus as vrea să-mi fac,/ Aici, în colt, sub iasomie. (Izvoare)
Vocea sa lirică creează o atmosferă specifică locului şi momentului descris. Natura e zugrăvită în nuanţe cromatice, sonore, vibrante.
În spice mari, grâul s-a copt –/Si pâine vom avea pe masă,/ Comoară scumpă pentru toti,/ Fără de pret, cea mai gustoasă.// (În vară)
Cade dulce văzduhul în prag –/ Apa, vântul cuprinse-n parfum,/ Când se-naltă luna cu drag/ Peste noptile lungi din cătun.// (Splendoarea Carpaţilor)
Secvenţe ale naturii sunt surprinse şi în Imensitate, Muntii Caraiman, Noiembrie dezvăluind farmecul şi bucuriile simple care ne înconjoară.
Suna prin crengi c-un freamăt lung/ Septembrie pierdut în zare/ Prin negura răcelii vechi/ Cu bucuria ce tresare.// (Septembrie)
O dragoste deosebită se simte în creaţia sa pentru graiul moştenit din bătrâni şi păstrat cu sfinţenie şi în vremuri tulburi. Ca demn urmaş al îndrăgitului poet Alexei Mateevici, în poemul Limba noastră cea română poeta reuşeşte să dea viaţă caldelor sentimente şi deosebitei preţuiri ce i-o poartă:
Limba noastră-i plâns şi cântec/ De aici pân-la izvoare,/ Tot ce bucură şi doare/ Şi în suflet freamăt are –/ Este limba noastră sfântă.//
În poezia Frământări, pe aceeaşi tema, poeta ridică glasul: Nu bateti în cuvinte un tărus din lemn.
Poeziile Nonconformism sau Sfâşietor (In memoria mamei mele Ana) închinate mamei aflată în mâinile sale în momentul trecerii pragului mare al vieţii, sunt tulburătoare, încărcate de substanţă, cu sensuri mărturisite sau dezvăluite din subtext, dureri izvorâte din adâncuri:
De azi înainte orfană-s de mamă,/ De azi înainte mi-i sufletul rană/ Si moartea îi pune pecetea pe mână/ Si mama se-naltă în Cer, spre lumină. Atmosfera e sfâşietoare, copleşitoare, încărcată de o durere absolută. Asemenea tristeţe profundă se desprinde şi din poezia Regret
Nu i-am dăruit mamei multe flori –/ Nu atâtea câte ar fi meritat/ Si-mi pare rău si cred că e păcat/ Că nu i-am spus atunci ce am avut a spune.//
Din larga diversitate a temelor, amintesc câteva poeme:
Minunea clipei pe care autoarea o vede ca pe un Miracolul de-l vei putea străbate/ Ajungi s-atingi minunea la-ntâmplare/ Si-ntelepciunea pare-a fi eroare –/ Când fericirea se destramă-n clipă.// (Minunea clipei). În poezia Horoscop, vorbeşte despre miracolul vieţii. Portret- este o dedicaţie făcută poetei Ligya Diaconescu în viziunea căreia este "Ca o sfântă, care se roagă pentru lumea întreagă”… iar Oaza de tristeti, este închinată Doinei si lui Ion Aldea-Teodorovici. Remarcabile sunt şi poeziile de critică socială sau a scăderilor omeneşti: Algoritmul succesului, Zâmbetul fals, În timp, Întrebări (celor ce muncesc în străinătate). Întâlnim şi poezii care au împrumutat câte ceva din recuzita folclorică: Jelui-m-at, cui să-i spui?/ Jelui-m-as nucului…/ Nucul are frunza multă –/ Ca tristetea mea, profundă. (Jelui-m-aş)
Poeta Tatiana Dabija nu a fost tributară modelor şi curentelor poetice, a scris cum a simţit, păstrând nota personală distinctivă. Nici nu a fost preocupată ca pe primul plan poezia sa să sune fără cusur considerând că de multe ori, din necesităţi de rimă, se pierde o parte din valoarea intrinsecă a ideii poetice.
De aceea poeta, dintr-o dorinţă legitimă de a se elibera şi de a se arăta aşa cum este, îşi desfăşoară conţinutul ideatic, forţa de sugestie şi puterea de transmitere a emoţiei, folosind versul clasic căruia i-a slăbit unele chingi ale canoanelor. Oscilând între dorinţa de a se sincroniza cu poezia occidentală, practicând uneori versul liber şi tendinţa de a păstra specificul autohton, poeziile sale sunt străbătute de un fior poetic românesc cu rădăcini tradiţionale, dar respiră un suflu nou.
În versurile sale se simte un aer de prospeţime, de firesc, ele au o lejeritate care le îndepărtează de chinul strâmtorii tiparelor fixe. Chiar dacă întâlnim uneori rime întâmplătoare, poeziile au un ritm susţinut, care dau o undă de muzicalitate făcându-le să dăinuiască în timp. Ele nu se vor eroda şi datorită sincerităţii sentimentelor, a fiorului autentic de care sunt străbătute.
Un spor de frumuseţe se datorează simplităţii exprimării cu care transmite decupări de realitate şi trăiri, încărcate cu forţa de a emoţiona sufletele sensibile, care sunt în armonie cu desenele fiicei sale Maria-Cristina, postate în acest volum de versuri. Copil, care la ai săi 15 ani, demonstrează zilnic, muncind, că este la fel de talentată ca si părintii săi.
Introspecţia psihologică şi gândirea pe care o transpune liric autoarea volumului, dă substanţă mesajului şi subliniază faptul că prin poezie ne înălţăm dincolo de noi înşine.
Toronto On
|
Elena Buică 7/27/2016 |
Contact: |
|
|
