Peripliu prin istoria neamului : Getii în Europa
Motto: „De acolo până la Nistru, marele imperiu rămase neatins şi se extindea de la Marea Azovului, peste Basarabia, Bucovina, în Maramureş şi Galiţia până la Pădurea Herciniană... Daco-geţii pierduseră numai o treime din ţara lor şi au continuat războiul împotriva romanilor, dar numele geţilor apare transformat de obicei în cel al goţilor..." Carlo Troya.
„Naţiunile sunt comunităţi de destin, comunităţile cele mai temeinice, mai statornice, înfăşurate prin mai multe fire de legătură, deosebit de profunde, faţă de alte feluri de comunităţi, cu mult mai trecătoare, mai superficiale ” (Dumitru Stăniloae, Naţiune şi Creştinism, pag. 119).
„Dacii au emigrat cu familiile şi cu oamenii lor în Dania şi Norvegia”. Nicolae Olahus, Arhiepiscopul Strigonului.
Dacii după Decebal
Vom începe un periplu prin istoria neamului. O să deschidem pagini mai puţin cunoscute, ţinute sub obroc tocmai de cei care ar trebui să fie cei mai îndârjiţi apărători ai adevărului istoric şi al identităţii neamului, plătiţi cu „banul văduvei”. Deşi dovezi arheologice şi scrise sunt nenumărate pe teritoriul de azi al României dar şi primprejur, nu sunt pomenite nici măcar la „fapt-divers” în manualele de istorie. Normal ar fi să începem cu cele mai vechi dovezi ce aparţin paleoliticului, adică a pietrei celei vechi, cioplite, dar vom cere îngăduinţă, pentru a prezenta mai întâi câteva date despre „mileniul de întuneric”, dintre secolele III şi XIV.
În secolul I î.H. ştim cu toţii că a existat marele regat al lui Burebista.
Putem afirma fără rezerve că regatul a fost mai degrabă un imperiu, căci s-a întins spre vest până la Lacul Constanţa (Leman din Elveţia de azi), în sud până la munţii Hemus (Balcani), spre est până spre Bug iar spre nord cuprindea Carpaţii nordici (Fig. 1). A fost un imperiu şi pentru că se întindea peste mai multe neamuri. Iată ce scrie Starbon (63 î.H. – 26 d.H.) în Geografia VII: „Boerobista, get de naţionalitate, după ce a luat asupra sa, puterea peste poporul său, s-a apucat să-l refacă în urma deselor nenorociri. Şi, prin muncă necontenită, prin cumpătare şi disciplină a făcut ca în scurt timp să întemeieze un imperiu mare şi să supună geţilor toate popoarele din vecinătate. Ba chiar romanii încep să se neliniştească, când l-au văzut trecând cu îndrăzneală peste Istru şi să devasteze Tracia până în Macedonia şi Iliria, să pustiască pe celţii amestecaţi cu tracii şi cu ilirii, să nimicească chiar pe boienii lui Cristasir şi poporul tauriscilor".
După asasinarea lui Burebista imperiul este împărţit în 4 regate şi ulterior în 5. Dintre acestea doar teritoriile de la sudul Dunării şi regatul lui Decebal au fost cucerite de Imperiul Roman, în timp ce altele au fost în relaţii mai bune sau mai rele cu imperiul, unele fiind clientelare acestuia, altele complet independente.
Despre unul din regatele geților, cel condus de Cotiso ştim de la poetul Ovidiu, care pe la anul 15 d.H. îi trimite regelui o scrisoare (Pontice II.9): „că eu mă găsesc surghiunit în vecinătatea imperiului tău”. Că nu era un şef de trib oarecare, barbar şi primitiv, ne-o spune şi Seutoniu care aminteşte că împăratul Romei Octavian Augustus voia să-şi căsătorească fata cu acest Cotiso, pe vremea când rege era tatăl acestuia.
Ciopârţirea fostului imperiului get al lui Burebista de către romani se face trepat, bucată cu bucată: Panonia între anii 12 şi 9 î.H. A urmat imediat o răscoală a dacilor din Panonia susţinuţi de fraţii lor din est, din păcate înfrântă. Moesia în anul 29 d.H. este transformată în provincie romană. Pe la anii 46, regatul clientelar al Traciei este transformat în provincie romană astfel că imperiul get rămâne numai la nord de Istru. Cucerirea Sarimizegetusei la anii 102-106 d.H. nu a însemnat dispariţia poporului get şi a imperiului său, stat care şi-a continuat existenţa la nord şi est de Dacia romană.
Istoricul italian Carlo Troya scrie Fasti Getici o Gotici, appendice al Storia d’Italia del Medio Evo (în cinci volume în anii 1839-1841), o parte din acest text fiind preluat şi completat de către J. F. Neigebaur care a publicat la Breslau în anul 1859 o carte despre descrierea Moldovei şi a Valahiei. Informaţiile istoricului italian sunt luate din Getica lui Iordanes dar şi din alte numeroase izvoare, fiind practic o sinteză a documentelor antice, în limbile greacă și latină, disponibile în secolul al XIX-lea. Citându-l pe Ptolomeus, spune că romanii s-au înstăpânit pe teritoriul geţilor cuprins din Tisa până la Grath. „De acolo până la Nistru, marele imperiu rămase neatins şi se extindea de la Marea Azovului, peste Basarabia, Bucovina, în Maramureş şi Galiţia până la Pădurea Herciniană... Daco-geţii pierduseră numai o treime din ţara lor şi au continuat războiul împotriva romanilor, dar numele geţilor apare transformat de obicei în cel al goţilor...".
Râul Grath a fost înţeles de unii istorici drept Siretul. Găsim exagerată această interpretare, căci avem două mărturii despre întinderea părţii rupte de Traian din regatul dacilor: Rufius Festus, care la îndemnul împăratului Valens întocmeşte o istorie a Imperiului Roman precizează: „Traian i-a învins pe dacii lui Decebal şi a transformat în provincie romană teritoriul Daciei de dincolo de Dunăre; acesta era de jur împrejur un milion de paşi, dar în timpul împăratului Gallienus a fost pierdută, iar Aurelian, după ce i-a mutat de acolo pe romani, a creat două Dacii în regiunea Moesiei şi Dardaniei...”. La fel şi Eutropiu, limitează la un milion de paşi perimetrul Daciei romane: „Fiindcă Dacia se deşertase (depopulase) de oameni prin războiul lui Decebal, de aceea Traian, spre a popula această provincie, ce avea împrejur un milion de paşi, a adus din tot Imperiul Roman o nenumărată mulţime de oameni spre a cultiva câmpiile şi cetăţile, etc”. Aşa s-a ajuns ca Napoleon Săvescu să calculeze la doar 14% partea din Dacia transformată în provincie romană: un milion de paşi circumferinţă limitează o zonă de 350-400 km diametru, adică Banatul, Oltenia şi sudul Ardealului. Un pas de atunci avea 1.48 metri (se considera pasul dublu). Dacă partea supusă din Dacia a fost de 14% sau 30% asta nu schimbă radical datele temei noastre!
Cele mai multe din datele prezentate mai jos au fost sintetizate de dl. Constantin Olariu Arimin, în lucrarea de curând apărută: Adevăruri ascunse.
Să revenim la Troya, care în anexa lucrării mai sus amintite, referindu-se la războaiele purtate de Domiţian cu geţii conduşi de Gezina în anul 86, citându-l pe Orosius scrie: „Tacitus spune că nu îndrăzneşte să arate numărul romanilor ucişi”, relatează Paulus Orosius care ar fi citit această afirmaţie în cărţile lui Tacitus atunci încă existente, astăzi dispărute. Geţii care s-au distins în această luptă au fost numiţi auseni sau aseni – eroi – pe care Zamolxe îi iubeşte cel mai mult şi autorul lor învăţat crede că „au plecat cu Odin în Scandinavia".
Aceste date sunt susţinute de tăbliţele de plumb de la Sinaia, ţinute ascunse prin beciurile Muzeului Naţional de Istorie, neinventariate, unele rătăcite, tocmai de cei ce trebuie să ne apere memoria, neamul şi onoarea în faţa istoriei şi lui Dumnezeu, căci doar de asta bieţii români le plătesc salariile şi stipendiile. Una dintre tăbliţe spune cum comandanţii oştirii geţilor, Duro Radu şi Duro Cozen, au plecat în primăvara anului 106 la iazigii/goţii Umo şi Gerentea din nordul Mării Negre să le ceară ajutor pentru războiul pe care îl purtau cu romanii. Ambii conducători iazigi au luat parte la războiul geţilor, fapt ce dovedeşte că între aceste popoare exista o legătură statornică de ceva vreme. Mulţi au murit şi s-au dus în lumea asenilor sau tărâmul lui Zamolxe, cum se spune în altă tăbliţă. Tot pe aceste tăbliţe numele lui Burebista apare ca Boero Bisto sau Boero Bisica, Dage Belo este un fel de consiliu de război, sau adunarea războinicilor, iar mato este comandant, şef, autoritate. De aici şi forma de respect mata, care se mai folosea printre români când eram copil. Acest subiect al tăblieţelor de plumb merită însă a fi tratat separat, într-o altă lucrare.
Mai departe, Troya scrie: „Printre aceşti aseni se găsea Captus, strămoşul dinastiei regale de mai târziu a ostrogoţilor, fiul său a fost Almar, al cărui fiu Augi, a fost tatăl lui Amal, strămoşul gintei de eroi al Amalilor. În anul 134, Almar, fiul lui Captus, îi pregăteşte pe geto-dacii săi să se răzbune împotriva romanilor şi aceştia fac urmaşilor lui Hadrian mult necaz... În anul 161 Augi stăpâneşte peste daco-geţi sau goţi, pe care Ptolomeus îi mută în marea câmpie situată între Carpaţi şi Marea Baltică şi care era numită Sarmaţia Europeană. Din anul 174 Amal domneşte peste daco-geţi şi este întemeietorul Amalilor... În imperiul Amalilor migrează alte hoarde şi barbari, de asemenea şi o parte a burgunzilor care sunt primiţi ca aliaţi".
De altfel stăpânirea romană la nord de Dunăre, între anii 106-271 sau 275 a fost marcată de numeroase revolte ale populaţiei geto-dace locale, ajutată de fraţii ei din Imperiul Amal.
Aceste răscoale sunt adevărate lupte de eliberare, căci ele nu au încetat decât atunci când Dacia a fost eliberată în fapt, în jurul anului 250. Retragerea aureliană de la 275 doar a confirmat o stare de lucruri deja existentă de 25 de ani. Ultimele monede romane la Sarimizegetuza sunt din anul 254. Vom aminti doar câteva dintre aceste răscoale, care s-au întins pe toată perioada stăpânirii romane în Dacia. Aceasta este perioada în care adepţii latinismului afirmă că s-a produs în mare parte romanizarea dacilor, inclusiv al celor din exteriorul Daciei supuse.
În 117 are loc o mare răscoală a geţilor din provincia romană Dacia, susţinuți de geţii liberi. Luptele au durat toată vara anului 117, fiind adus cel mai crud general roman Marcius Turbo pentru reprimarea răscoalei. Hadrian a fost pe punctul de a renunţa la această provincie şi numai insistenţele prietenilor care i-au amintit de zecile de mii de soldaţi romani morţi pentru cucerirea ţinutului, l-au făcut să nu-şi transforme gândul în realitate. Tot în acelaşi an Hadrian distruge podul lui Traian de peste Istru, pentru a împiedica pe dacii de la nordul Dunării să încerce eliberarea fraţilor lor din dreapta fluviului. Toate informaţiile vremurilor de atunci spun fără nicio ezitare că răscoala a fost pusă la cale de geţi şi la ea au participat atât cei din provincia romană Dacia, cât şi cei din nordul şi estul acestui ţinut, adică geţii din Imperiul Amal care luptau pentru alungarea veneticilor.
În anii 156 şi 157 geţii liberi îi atacă pe romani de mai multe ori. În anul 167 geţii liberi din imperiul condus de clanul Amal atacă Dacia romană şi ajung până în Macedonia şi Grecia, iar în 170 are loc un nou raid în sudul Dunării.
În anii 245-247, romanii poartă lupte grele la Dunărea de Jos împotriva carpilor, cum mai erau numiţi geţii din Moldova şi Bucovina de azi care doreau să-i alunge din toate teritoriile pe care le stăpâneau la nord de fluviu. Ţinuturile Daciei au ajuns adevărate întinderi unde cetele de geţi şi goţi din Imperiul Amal se arătau tot mai des şi redeveneau adevăraţii stăpâni pe pământurile neamului. În martie 248 se celebrează la Roma cu un fast uimitor, sărbătorirea a 1000 de ani de la înfiinţarea Romei, unde sunt invitaţi mai mulţi regi din estul provinciei Dacia, informaţie pe care nu o veţi găsi prin niciun manual de istorie căci nu se pupă cu teoria stârpirii tuturor războinicilor daci şi romanizarea restului populaţiei. În anul 214 împăratul Caracalla poartă război cu geţii şi goţii la Istru iar după încheierea păcii îşi face o gardă personală din geţi şi goţi numiţi „leii scitici”. Pentru că a reuşit să încheie pace cu aceşti prădători, împăratul îşi mai adaugă cognomenele de Geticus Maximus şi Quasi Gothicus, adică popoarele care formau noua forţă de temut pentru Roma. Alţi cinci împăraţi romani, după războaiele cu dacii răzvrătiţi şi-au luat titlul aureolat, după obiceiul vremii, de „Carpicus Maximus” şi de „Dacicus Maximus”: în anul 236 Maximinus Thrax (Tracul), care a luat şi titlurile de Germanicus Maximus şi Sarmaticus Maximus, Filip Arabul în anul 247; Decius în anul 249; Galenius în anul 257 şi Aurelian în anul 273. Se demonstrează astfel că dacii, ca populaţie, erau o prezenţă reală în zonă, chiar şi după încheierea perioadei de stăpânire romană în Dacia. La această listă mai alăturăm câteva nume: Aurelianus Carpicus, Diocleţian Carpicus Maximus, Maximinian Carpicus Maximus, Galerius Carpicus Maximus, Constantinus Carpicus Maximus, Constantius Chlorus Carpicus Maximus, Constantin cel Mare Carpicus Maximus.
Isarca din neamul Amalilor după anul 242 încheie alianţe cu mai multe popoare din imperiul său şi se pregătește de o mare invazie, dar împăratul Filip Arabul (244-249) îi îmbunează cu aur ca să le liniştească zelul belicos. În primii ani ai domniei reuşeşte să-i întoarne din pornirile lor prădalnice pe veniţii de peste Istru şi ia numele de Carpicus pentru că ştia cu cine luptase, cu geţii din estul Carpaţilor care conduceau regatul Amalilor. În 248 carpii regelui Argaithus şi goţii regelui Guntherichus invadează Dobrogea şi distrug Histria. Iordanes în Getica la paragraful 89 spune că geţii şi goţii îşi duceau „viaţa, adică pe pământul Sciţiei, la ţărmul Pontului,… Pe când domnea peste romani Filip Arabul…Goţii (geţii), cum se întâmplă, suportând greu că li s-au retras stipendiile, din prieteni au devenit duşmani ai Romei. Căci deşi trăiau retraşi sub regii lor, erau totuşi federaţi ai statului roman şi primeau daruri anuale”.
În anul 249, Ostrogotha, fiul lui Isarca, năvăleşte în Tracia unde face mare prăpăd. În anul 250 regele Ostrogotha distruge oraşul Apulensis – Alba Iulia – şi provincia Dacia nu mai poate fi controlată de romani. Această realitate îl face pe Sextus Rufus (Brev.) să scrie: „Dacia Gallieno imperatore amissa est – Dacia pe vremea împăratului Galliean [253-268 n.n.] este pierdută”.
După moartea lui Ostrogotha care condusese armiile de duşmani ai romanilor şi prădători după drepturile vremurilor, conducerea armatelor a fost preluată în anul 250 de Kniva, pe care istoricii îl consideră got, adică germanic. Dar el era cunoscut şi sub numele de Canabaud (cana + băut), un nume curat românesc. Kniva poate fi o formă a titlului de cneaz. Iar la dreapta lui se învrednicea Unilt, fiul acestuia pe care istoria l-a uitat. În anii 249-250 neamurile din Imperiul Amal de la Dunăre şi Marea Neagră în frunte cu geţii lui Ostrogotha şi Kniva/Canabaud pornesc o invazia puternică în provinciile romane Moesia şi Tracia, transformându-le în ruine. Deşi lipsesc detaliile privind organizarea statală, capitala, viaţa cotidiană, aceste uimitoare informaţii vin să completeze tabloul unei epoci îndepărtate şi ţinute intenţionat la întuneric.
Acum este momentul în care controlul părţii de răsărit a Imperiului Roman este luat de „uzurpatorul” Regalian, despre care Trebollio Pollio, în Triginta Tyranni, IX, Scriptorea Historiae Augustae scrie: „Gentis Daciae, Decebalus ipsius ut fertur affinis”, tradus prin „de origine dacică, fiind chiar rudă cu însuşi Decebal”, fost comandant al trupelor din Illiria şi care a fost proclamat împărat. Dar acestui Regalian, urmat la conducere de soţia sa Sulpicia Dryantilla îi vom dedica un capitol întreg.
Istoria a mai consemnat răscoale în anii 138-139, 140, 143 (provocate de „nebunia geţilor”), 156, 157-158 (costobocii din est), 159 (răscoală a dacilor din nordul provinciei), 167-170, urmate de represaliile din anii 171-172, cele două războaie marcomanice (170-175 şi 178-180). În jurul anului 190 împăratul Commodus reuşeşte să încheie pace cu „barbarii” după zece ani de lupte! În perioada împăratului Septimus Sever şi a fiului său, probabil şi datorită originii lor trace, adică de acelaşi neam cu geţii, se ajunge la o oarecare stabilitate, ne mai fiind consemnate numeroase lupte în Dacia, dar imediat după asasinarea lui Caracalla (217), dacii au pustiit provincia în doi ani consecutivi: 217 şi 218. De remarcat că după 250 (la Nicopolis şi Philippopolis/Plovdiv, 270 Naysus/Niş sau 271-272 Dobrogea, etc.) toate luptele se dau în sudul Dunării, ceea ce arată fără dubii că imperiul pierduse controlul la nordul fluviului.
Pe Tabela Peutingeriană întocmită pe la anul 251 apar menţionaţi pe teritoriul baştinei străbune doar geţi şi daci, goţii nefiind amintiţi. Începând cu Septimius Sever (193-211), primul împărat pus de armată, continuând cu fiul său Caracalla (198-217), apoi continuând cu Maximinus Tracul (get, născut în 173, împărat al Imperiului Roman între 235 şi 238), un număr de peste 40 de împăraţi romani dintr-un total de 80 pînă la anul 641, au fost de origine iliro-traco-dacă. Iosif Constantin Drăgan le înşiră numele în „Mileniul Imperial al Daciei”. Noi am mai găsit câțiva. Jumătate din populaţia de aproape 60 milioane a Imperiului Roman era de origine traco-getă, iar armata era în majoritate formată din strămoşii noştri. De aceea şi conflictele între imperiul din sudul Dunării şi cel din nordul ei se împuţinează.
Începând cu domnia lui Diocleţian (284-305), imperiul geto-got al amalilor are relaţii paşnice cu Imperiul Roman de naţiune arimină având statutul de federaţi. Galeriu (305-311) – Ler împărat – îşi avea curtea particulară la Romula pe malul stâng al Istrului în apropiere de Caracal, iar Constantin inaugurează în anul 328 podul de la Sucidava - Oescus. Tot acest împărat dorea să strămute capitala imperiului la Serdica/Sofia în mijlocul geţilor, neam din care se trăgea şi el, aceste informaţii dovedind că geţii care conduceau atunci Imperiul Roman s-au unit cu cei din nordul Istrului.
Iordanes în Getica vorbind despre ocuparea regatului ostrogoţilor/geţilor din Italia de către armatele împăratului Imperiului Roman de Răsărit spune la paragraful 315: „Aceasta a fost, pînă acum, originea geţilor şi nobleţea de neam a amalilor, ca şi faptele bărbaţilor viteji. Acest neam demn de laudă a cedat unui principe şi mai lăudabil şi s-a supus unui conducător mai viteaz, a cărui faimă nu va înceta în niciun veac şi la nicio vârstă, iar victoriosul şi triumfătorul împărat Justinian, precum şi consulul Belizariu, vor căpăta numele de Vandalicul, Africanul şi Geticul". Troya spune că din secolul al III-lea numele goţi şi geţi au devenit comune şi se confundau cum mai târziu cel de sciţi desemna popoarele de la est de Panonia până la Marea Caspică. În imperiul get de răsărit în secolul l al erei noastre au venit popoarele din Scandinavia, goţii din Gotia, vandalii din Vinlandia/Vandalia şi alţii, care după secolul al III-lea au ajuns forţa conducătoare iar geţii în frunte cu clanul lor conducător al Amalilor sunt recunoscuţi de aceştia drept regi. Tot din Getica mai aflăm la pagina 42: „În al treilea popas la marea Pontică devenind mai umani şi mai înţelepţi, cum am spus mai sus, şi popoarele fiindu-le împărţite pe familii, vizigoţii erau supuşi balţilor, iar ostrogoţii, de asemenea, erau în serviciul străluciţilor amali".
Tot pe aceste teritorii în partea de est mai erau sciţii sau sarmaţii, populaţie înrudită cu geţii. Să mai vedem ce spune Iordanes despre goţii veniţi din Goţia la pag. 28: „Dar fără să zăbovească mult, au ajuns la neamul spalilor cu care s-au încleştat în luptă, câştigând biruinţa. De aici au înaintat victorioşi pînă la marginea Sciţiei, care este vecină cu Marea Pontului... Sciţia începe de la hotarele Germaniei, de unde izvorăşte fluviul Istru, sau de la lacul Morsianus şi se întinde până la fluviile Tiras/Nistru, Danastru şi Vagosola/Volga, ca şi Danapru/Nipru şi muntele Taurus, nu cel din Asia, ci cel propriu, adică scitic. Îşi continuă cuprinsul pe toată Meotida (lacul Meotic este Marea de Azov) şi peste Meotida prin strâmtoarea Bosforului [cimerian, adică la Marea de Azov, n.n.], până la muntele Caucaz şi până la râul Araxis. Apoi întorcându-se spre partea stângă până dincolo de Marea Caspică şi de ţinuturile îndepărtate ale Asiei până la oceanul euroborean, este ca o ciupercă, mai întâi mică, dar mai departe foarte lată şi rotundă până la huni, albani şi serii. Această patrie, spun adică Sciţia, întinzându-se şi deschizându-se în lung şi-n lat, se învecinează spre răsărit cu serii care încep de la ţărmul mării Caspice, la apus cu germanii şi cu fluviul Vistula, spre ţinutul arctic, adică în partea septentrională, este înconjurată de Ocean, iar la sud se găseşte Persia, Albania, Hiberia, Pontul şi albia Istrului, care se numeşte Dunărea de la gură pînă la izvor".
Informaţiile prezente ne ajută să stabilim graniţa estică a imperiului get dincolo de Volga iar în nord se urca pe marginea munţilor Urali pînă în ţinutul balţilor. Această uniune de triburi condusă de geţi şi goţi care erau popoarele cele mai numeroase au năvălit în jaf de multe ori asupra teritoriilor controlate de romani. Aceste informaţii privind întinderea ţării geţilor le regăsim la Ştefan din Bizanţ, care, pe la anul 520 scrie un lexicon intitulat Nume de popoare unde spune despre strămoşii noştri că locuiau în vremurile lui în „Getia, ţara geţilor”, amintindu-i şi pe goţi astfel: „goţii care au locuit mai înainte lângă lacul Meotic, dar mai târziu s-au strămutat în teritoriul Traciei”. Mai aminteşte de un ţinut al strămoşilor noştri: „Dacia, ţara aflată aproape de Boristene (Nipru). Daci, pe care îi numim dai, căci geţi îi numim pe cei care locuiesc înspre Pont şi spre răsărit, iar dai pe cei din partea opusă, spre Germania şi izvoarele Istrului”.
Imperiul Amal de la nord de Istru, amintit de istorici doar în şoaptă sub numele de „regatul ostrogot din nordul Mării Negre", a fost distrus de huni în anul 376. Atunci hunii atacă imperiul amalilor, Athanaric construieşte un val de pământ la est pentru a-i opri pe migratori şi pentru că nu reuşeşte, se refugiază în ţinutul Carpaţilor numiţi şi Caucaland sau Caucaz. Fritigern cu o parte din goţi se refugiază în Scythia Minor. Împăratul Valens îi primeşte bine pe goţi şi acceptă stabilirea acestora la sud de Dunăre împinşi de hoardele hunilor şi ale celorlalte neamuri aduse de ei. Jaful la care sunt supuşi de către autorităţile imperiale determină revolta goţilor care va duce la bătălia de la Adrianopol din 9 august 378 unde armatele conduse de Valens sunt înfrânte, iar împăratul va rămâne mort pe câmpul de luptă.
Sfârșitul Imperiului Amal
Spuneam că pe Tabela Peutingeriană întocmită pe la anul 251 goții nu sunt menționați pe teritoriul României de azi și prin împrejurimi, ci doar dacii și geții. Jumătate din populaţia de aproape 60 milioane a Imperiului Roman era de origine traco-getă, iar armata era în majoritate formată din strămoşii noştri. De aceea şi conflictele între imperiul din sudul Dunării şi cel din nordul ei se împuţinează. Pe vremea tetrarhiilor (284-311) imperiul geților are relaţii paşnice cu Imperiul Roman de naţiune arimină având statutul de federaţi. La 322 se încheie un tratat de pace între Constantin cel Mare şi geţii din Imperiul Amal, care avea să reziste 35 ani. În perioada imediat următoare se desfăşoară activitatea misioanară la nordul Dunării a episcopului Ulfila, cel care a tradus Biblia din greacă (koine) în gotă, numită Codex Argenteus sau Biblia lui Ulphila şi este considerat creatorul alfabetului gotic.
Se pare că nu a fost bine primit, fiind alungat repede, căci populaţiile Imperiului Amal erau deja convertiţi de către conducătorii lor geţi la creştinismul arimin pe care Sf. Ioan Gură de Aur o numea „religia lui Zamolxe”. Iată ce scria episcopul Auxentius din Durostor: „...preasfântul şi preafericitul Ulfila, fiind izgonit cu mare mulţime de credincioşi din ţinutul barbar pe pământul României [numele real al Imperiului Roman de Răsărit, n.n.], a fost primit cu cinste de împăratul Constantius, de fericită pomenire până astăzi”.
Facem aici o mică paranteză pentru a aminti cine a fost Ulfila sau Vulpilă (310-383). Majoritatea biografilor săi ne-au transmis că bunicii lui ar fi fost refugiaţi din Capadocia în Moesia sau în Nordul Dunării din cauza persecuţiei împotriva creştinilor, sau chiar capturaţi de goţi într-unul din raidurile acestora în Asia Mică. Alţii îi atribuie o origine sută la sută gotică. Indiferent de cele două variante posibile este clară apartenenţa sa genetică şi/sau culturală la neamul geto-dac. A fost hirotonit episcop al goţilor de Eusebiu din Nicomedia, episcopul arian Constantinopolelui (în 341) şi a reuşit convertirea multora la creştinism. A fost considerat un discipol al lui Arie.
Imperiul geto-got de la nord de Istru, după cum am amintit, a fost distrus de huni în anul 376. La conducerea lor se găsea regele Athanaric, o figură foarte controversată în istoria vremii. Între anii 367-369 îl găsim implicat în nişte lupte în imperiu alături de „răzvrătitul” Procopius care vroia să-i uzurpe tronul împăratului Valens, dar este învins. Cronicile creştine îl fac responsabil de torturarea şi uciderea Sf. Niceta de Remesiana, un adevărat apostol al neamului nostru. Probabil, a fost o răfuială sau răzbunare religioasă, căci supuşii săi erau adepţii aşa-zisului arianism, condamnat la Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325. Între Athanaric şi prinţul Fritigern începe un adevărat război civil şi religios. Avea să se termine cu înfrângerea celui din urmă, care ia calea bejeniei la sud de Dunăre în Moesia, unde oamenilor săi li se promisese statutul de federaţi, adică aliaţi însărcinaţi cu paza frontierei dunărene.
Athanaric vedea în iudeo-creştinismul care era pe cale să se impună la Constantinopol, un pericol la credinţa şi chiar existenţa imperiului său. Pericolul cel mare avea însă să vină de la răsărit în 376, nu de la sud: hunii. În timp ce o parte din goţi trece Dunărea şi obţine dreptul de a se aşeza în Imperiul Roman, Athanaric încearcă să organizeze rezistenţa în faţa hunilor. Mai întâi speră să-i oprească pe Nistru, dar hunii au trecut râul în dreptul oraşului Tighina în burdufuri de piele. Oastea geto-gotă se retrage în zona Stoicani unde era ridicat „Zidul lui Athanaric”, după modelul limes-urilor romane. Nici aici nu reuşeşte să oprească valul migratorilor, aşa că este nevoit să încerce o ultimă rezistenţă într-o zonă neidentificată din Carpaţii răsăriteni sau de curbură, numită Caucaland adică Caucaz, dar şi aici au fost zdrobiţi.
Alături de goţii lui Fritigern, pe care Împăratul Valens îi primeşte bine şi acceptă stabilirea acestora la sud de Dunăre împinşi de hoardele hunilor şi a celorlalte neamuri aduse de ei, mai sosesc şi cete de goţi şi geţi sub conducerea principilor Alatheus, Safrax şi Farnobius, dar şi trupe de alani. Numărul goţilor refugiaţi în Moesia a fost mult mai mare decât se aşteptau romanii, astfel că nu le ajungeau stipendiile. Nedreptatea la care sunt supuşi de către autorităţile imperiale determină revolta goţilor care va duce la bătălia de la Adrianopol din 9 august 378 unde armatele conduse de Valens sunt înfrânte iar el va rămâne mort pe câmpul de luptă.
Distrugerea Imperiului Amal de către huni nu a însemnat însă şi dispariţia geţilor din istorie. Ei au continuat să joace un rol crucial atât în est cât şi în vest, după cum vom vedea în capitolele următoare.
Nota Obs.
Multe din aceste informatii se regăsesc pe site-ul getbeget si în cartea Românii în „Mileniul de întuneric” sec. III-XIV , care poate fi procurată scriind pe adresa de contact de pe getbeget.org.
|
Marius Fincă 7/24/2016 |
Contact: |
|
|
