Clopotele vântului
Se-apleacă salcia, tremurătoare,
Să-şi spele păcatele-n râu,
Atunci mă-ntreb:unde eşti, oare,
Când îmi strângi visele-n frâu?
Se clatină-,n neştire, nucul bătrân,
Desenând, către cer, coroană bogată;
Întrebările mele, în suflet, rămân:
Frunzele noastre, vor cădea laolaltă?
Şi brazii înalţă statui neclintite
Spre turla, din deal, a lăcașului sfânt;
Şi te întrebi: sunt clipe sfârşite
Când dangăt de clopot intră-n pământ?
Norii-nfoiaţi împrăştie furtuna,
Scrisori ude-n pământ, antipoem,
Ne întrebăm: vom fi totuna
Dincolo de cer, acelaşi tandem?
Clopotul vântului, cu demnitate,
Zvoneşte la uşa sufletului meu,
Că va sfida, o eternitate,
Iubirea ce-nvinge al lumii clişeu...
Noapte în vis
Ce-ai în pumn, ce ţii în mâna?
Văd că îţi curge ţărână
Peste noaptea amintirii,
Arsă în rugul iubirii...
Flăcările- au mistuit
Crugul cerului,cernit;
Însăşi stelele au stins
Lumina, cu care-au nins...
Creanga vieţii, cea sihastră,
Prin cioburile din fereastră,
Vrea să prindă rădăcină
In copacul din ruină. ..
'naltul îşi tremură norii
Să mă strângă- n chingi, fiorii
Stropilor, cei ne-nţelepţi,
Care plâng, peste cei drepţi...
Styxul parcă mi-e aproape,
Hades se zbate în ape,
Nu găsesc unde ţi- e versul,
Mă înghite Universul...
Soarele mi-a deschis ochii,
În fascicule-mi apropii
Visele noastre, râvnite,
Către clipe...infinite...
Troc banal
Îţi dau suflet, tu-mi scrii vers,
Şi mă zbori în Univers!
Visele din miez de noapte,
Nu rămân vorbe deşarte.
Muntele l-am răsturnat
Să-ţi ajungă-ngemănat
Cu-ai mei ochi, ce s-au închis ;
Tu-i deschizi, cum ai promis!
Mi-ai trimis câmpia, toată,
Şi cămaşa ta, udată
De munca istovitoare ;
Uite, raza mea de soare!
Fluturi zboară înspre tine,
Printre roiuri de albine;
Aduci flori, să poposească
Şi miere să mă- ndulcească!
N-ai cerut, dar eu ţi-am dat
Zestre fără de păcat,
Inimă reînviată,
Şi apoi, iubirea toată!
"Melcuţa vitezistă"
Am o idee, aşa, fantezistă,
Să scriu despre "melcuţa vitezistă "
Cum,în fiecare dimineaţă
Rouă aruncă pe corniţe şi faţă.
Grăbită, să nu o ajungă
Melcul, cu coarnele să o străpungă,
Îşi ia cochilia-n spinare,
Arătând tuturor că, e "mealcă" de-onoare...
Salută, maiestuos, florile,
S-o sărute, în toate culorile;
Firele de iarbă le-ocolea
Să n-o atingă vreo piază rea.
Melcul- negrit de supărare
Că vitezomana expiră nepăsare,
O aştepta, plin de suspiciune,
Să-i cânte la vioara găsită-n genune.
Prăfuită, aşa cum a fost,
Melcuţa, mângâind-o, i-a găsit un rost:
Să plimbe, pe strune, arcuşul
Cântând, tuturor, că nu-i greu urcuşul.
Junele, melcul aşteaptă
Cu stoicism, să urce şi ultima treaptă,
De la codri până la soare,
Purtând, în cochilie, iubirea cea mare.
Evadare..
Închisă în colivie, necuvântătoare,
Tristă, cu privirea aţintită spre cer,
Îmbăiată într-o rază de soare,
Rătăcea, luminoasă, în suflet stingher.
Trilu- i se sfârsea în dureri amare,
Treceau pe lângă ea, şi nu o ascultau,
Scrijeleau, printre stele, destinul ce doare,
În lanţuri zăbrelite lacrimi curgeau...
Cu un pumn de cuvinte, uşa s-a deschis,
Aripile fremătau de dorinţă, să zboare,
Spintecau văzduhul, spre-orizontul promis,
Luminat, în ceaţă, de gânduri felinare...
În îmbrăţişarea lui Prometeu,
Din foc stins,fum şi cenuşă,
Către tine, pribeag al destinului meu,
Iubirea s-a deschis, prin propria uşă...
|
