Note personale - Roca
Ani în urmă în prima vacanţă în Spania, am colindat toate localităţiile de pe coasta Mediteraneană între Grenada şi Sevilla cu o maşină închiriată pe două săptămâni. Între splendorile Alhambrei, adâncimile etajate ale cavernelor din Nerja, unde în apropiere, am lăsat imaginaţia să plutească pe valurile mării de pe Balconul Europei, şi colindând mai departe în drum spre Cordoba printre vestigile istorice din Malaga şi noile destinaţii turistice din Torremolinos şi Marbella, am rămas surprins de neaşteptata descoperire a Rondei, unde parcă un topor de dimensiuni gargantuane ar fi despicat adânc aşezarea în două cu o prăpastie imensă între ele. Dar nimeni nu m-a pregătit să descopăr după ce am trecut La Linea de la Conception că mă aflu într-o altă ţară, cu limbă, monedă şi obiceiuri diferite, de parcă aş fi nimerit în ţara Albionului, dincolo de Canalul Mânecii. Acesta era Gibraltarul, o peninsulă marcată de roca unei stânci cu înâlţime de peste 400 de metri socotită în antichitate ca unul din pilarii lui Hercule, creatorul strâmtorii spre nemărginitul ocean.
Era prima mea vizită pe această rocă ce se întinde pe o suprafaţă mai mică de 7 km. pătraţi, la poalele căruia se află un orăşel ca de basm, curat şi aliniat pe o singură stradă pricipală cu sute de magazine sclipitoare şi puzderie de turişti. Era un loc ca nici unul altul cu o istorie zbuciumată ce-a trecut-o dealungul anilor ca trofeu între Mauri, Spanioli şi Englezi, izolată de lume chiar şi astăzi, şi care refuză cu încăpăţănare să fie încorporată în Spania, singurul punct de contact pe uscat cu restul Europei Dărzenia de independenţă a acestui popor mic, (30,000 de lucuitori) ce rezistă de zeci de ani presiunilor de asimilare de câtre Spaniarzi, e însufleţită se pare de roca de care viaţa lor e legată.
În aceaşi conecţie, gândul mă poartă la propria noastră ţară, un popor mic la poalele munţilor, înconjurat din toate părţile de ginţii străine, limbi, cultură şi credinţe diferite, aflat permanent sub presiuni de subjugare, slavonizare, catolicizare şi reprimare religioasă, a reuşit de-alungul milenilor să-şi păstreze intactă identitatea, graiul şi credinţa strămoşeacă. Roca de granit a Carpaţiilor a devenit parte integrală din structura sufletelor româneşti ce nu poate fi dezlocată.
Rezultatul referendului de la 23 iunie din Anglia m-a făcut să meditez la cele de mai sus. Britonii s-au înrădăcinat pe insula lor din mijlocul oceanului, încâ din negurile timpurilor preistorice. Au ţinut piept vikingilor, triburilor din nord, a celor din insulele invecinate, a incursiunilor romane conduse de Cezar aproape jumătate de secol înainte de capitulare, au preferat să-şi convertească credinţa din dorinţa de-a se elibera de ordonanţele Vaticanului şi astăzi s-au răzvrătit contra decizilor dictatre de Comunitatea Europeană în care ei nu au dreptul să se pronunţe. Cu asta, incredibilul act de sepaparare cu guvernanţii din Bruxel s-a produs, lăsând lumea să fie zguduită de-un necruţător cataclism prevestit de cei mai mari proroci ai timpului, dar care nu a lăsat până în prezent nici o urmă.
Omenirea este într-o perpetuă schimbare. De la o zi la alta acţiuni şi curente imprevizibile în trecut se conturează decisiv în zilele noastre schimbând împotriva voinţei multora dintre noi legile şi relaţiile dintre oameni, chiar şi-n cadrul multor familii. Noi ideologii cu ramificări metastazice au creat straturi separatoare între majotitatea populaţiei şi elita conducătoare, media şi cadrele academice ce exercită presiuni mari asupra structurilor sociale, avansând libertăţi noi unor minorităţi în detrimentul libertăţilor personale ale celor ce reprezintă majoritatea populaţiei.
Cum bogaţii se îmbogăţesc şi săracii sărăcesc tot mai mult, nemulţumirea şi supărarea cu starea existentă de lucruri, pierderea locurilor de muncă datorită politicii graniţilor deschise ce permite immigranţilor să absoarbă joburile deja împuţinate din industrie şi coborârea standardului de viaţă, e atribuită pe bună dreptate conducătorilor din guvern, maşinaţiunilor financiale din Londra şi Washington şi elitei de funcţionari parlamentari din Bruxel. Nemulţumirea generală e mult agravată de faptul că mulţi dintre aceşti immigranţi nu se integrează în amalgamul social caracteristic britanic, formând comunităţi compacte în Londra şi marile oraşe unde limba, obiceurile, portul şi juridicţia e păstrată pe modelul ţărilor de provenienţă, şi prin aceasta, legile constituţionale engleze sunt ignorate sau anihilate în tribunale. Pentru că puţini dintre politicieni au curajul să se împotrivească public, referendul a oferit poporului britanic oportunitatea să se afirme optând pentru identitate naţională şi independenţă faţă de guvernatorii europeni şi-a celora ce visează o guvernare globală.
Canadianul Rex Murphy a scris într-un comentariu că „votul UE este ilustrarea cea mai dramatică până în prezent a felului în care elita conducătoare a multor ţări din vest a pierdut fidelitatea şi încrederea populaţiei” Mai departe adaugă: „...ei au respins cu dispreţ îngrijorarea oamenilor de rând că proiectul UE a secat propria lor identitate naţională, dizolvând sistemul democratic instaurat cu secole în urmă, şi forţând submiterea totală a ţării lor unor străini de nimeni aleşi şi fără nici o răspundere din supra-guvernământul din Bruxel” Acesta este simţământul multora din cele 27 de ţări rămase în Comunitatea Europeană şi dacă ceva nu se va îndrepta curând, e posibil ca nemulţumirile unora din aceste ţări să adopte modelul de exit britanic.
Interesant este felul în care Colby Cosh vede problema din punct de vedere Canadian: „Ne costă zilnic mulţi bani pentru că nu suntem cel de-al 51-lea stat. Noi îi ţinem pe Americani la distanţă păstrăndu-ne libertatea să facem aranjamente comerciale şi de apărare pe bază de înţelegeri mutuale şi de suveranitate. Noi procedăm aşa deşi avem o limbă comună cu Americanii şi ei sunt cu mult mai similari cu noi cultural şi ideologic decât este un Englez cu un Estonian”
„Vox populi, vox dei” spuneau Romanii şi acest enunţ trebue consemnat cu majuscule de aur pe frontispiciul tuturor edificilor în care toţi servanţii servicilor publice, aleşi prin vot ori desemnaţi, nu au voie să-l uite. Brexitul e un avertisment!
Toronto ON
|
David Kimel 7/21/2016 |
Contact: |
|
|
