Spre ce ne îndreptăm?
Dacă viata omenească presupune cu necesitate miscare, trudă, suferintă si iluzia fericirii, nu-i mai putin adevărat că civilizatia constituie unitatea de măsură a evolutiei omului, mai exact a societătilor înjghebate de acesta în decursul istoriei sale, si că prin civilizatie trebuie să întelegem amarnica străduintă de împăcare a tendintelor diametral opuse: confortul si comoditatea cu deliciile călătoriilor tot mai nesigure, relativa liniste de acasă cu absoluta neliniste din cetate, grija obsesivă fată de sine cu totala nepăsare fată de ce-i în afara lui (trebuintele semenilor, agresivitatea masinismului, cercul vicios al poluării), sfidătoarea opulentă exterioară cu catastrofala sărăcie lăuntrică, sila de efort fizic cu eforturile depuse ca să poată beneficia de cele mai rapide mijloace de deplasare si comunicare.
Indiscutabil că pretul plătit de omenire pentru sporul civilizatiei, o civilizatie a zilelor noastre aidoma unei masini care coboară fără frâne panta pieptisă a unui munte, este în directă si inseparabilă legătură cu „binefacerile” acesteia: mai multă sărăcie, foamete si suferintă într-o lume în care la propriu tot omul se sufocă de minciună si ipocrizie si tot ce-i viu de noxe si gunoaie; tot mai multi decedati de cancer, diabet si boli cardiovasculare, cu toate astea numărul lor fiind mult sub enormul tribut perceput de conflictele armate, actele teroriste si accidentele de circulatie, îndeosebi de accidentele pe sosele si autostrăzi; din ce în ce mai putini oameni întelepti si de omenie, acum când populatia globului a trecut de sapte miliarde si când păpusarii planetari urmăresc ca prin războaie, uzură psihică, alimente intens chimizate si medicamente contrafăcute să o reducă la cel mult două miliarde, o masă mult mai lesne se supravegheat, dresat si hrănit...
În aceste conditii de-a binelea alarmante, întrebarea „Spre ce ne îndreptăm?” nu-i deloc nouă, ci cel mult mai frecventă si mai insistentă ca înainte. Din tratatul Destinul omenirii, aflăm de la P.P.Negulescu că unii învătati din perioada interbelică erau serios preocupati să răspundă riguros si convingător la această nelinistitoare chestiune.
Astfel, dacă Charles Nicolle, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în anul 1928, oferă al sfârsitul cărtii sale Biologia inventiei „un tablou general a ceea ce ar putea să devină omenirea” (prin mecanizare si depersonalizare se va ajunge la stabilizarea biologică si deplina uniformizare psihologică), în cartea Agonia unei lumi, cugetătorul german Ludwig Bauer completează tabloul de mai sus cu „procesul de dizolvare a individualitătii” („masinismul pune necontenit pe om în acele situatii în care îsi pierde sentimentul individualitătii”) si cu imaginea omului „integrat în masă”.
Vasăzică, dacă în lumea noastră de până acum, fiecare om îsi avea particularitatea lui (gândire proprie, nevoia de libertate, drumul în viată) si dacă „structura socială a lumii de până acum răspundea acestor năzuinte individualiste”, iată că, în comparatie cu omul din Evul Mediu, care – „integrat în Dumnezeu” – „fugea de lume ca să ajungă în cer”, omul modern „fuge de lume ca să se piardă în masă”. Dar, adaugă îndată L. Bauer, „si unul si altul fug de ei însisi, de libertatea lor, de dreptul de a dispune de persoana lor, de tot ce este unic si esential în om”.
De unde concluzia deloc încurajatoare a filosofului german vizavi de viitorul omenirii: Întrucât ne asteaptă vremuri în care „lucrurile cele mai absurde vor fi posibile” si „ideile cele mai contradictorii vor părea verosimile”, epoca de mâine „nu va mai fi a personalitătilor, ci a gloatelor”!
Concluzia lui Bauer dobândeste un apreciabil spor de rationalitate pe linia avertismentului cu sprijinul venit din următoarele directii:
1)Ea continuă formidabilele afirmatii ale lui Gustave Le Bon din 1895, an în care apare prima editie a celebrei lucrări Psihologia maselor: „Actiunea inconstientă a multimilor, substituită activitătii constiente a indivizilor, reprezintă una din trăsăturile distinctive ale epocii actuale”;
2)Hermann von Keyserling va întări concluzia compatriotului său cu transanta afirmatie despre globalismul politicii: „Colectivismul american este la fel de dăunător ca si cel rusesc”.
N.B. Pentru inalterabila lor actualitate, merită citate si ca atare apreciate judecătile lui Gustave Le Bon despre evolutie, popoare si multimi (Psihologia maselor, Cartea a II-a, Capitolul II): „Marele factor al evolutiei popoarelor nu a fost niciodată adevărul, ci eroarea”. Si putin mai departe: „Multimile nu au fost niciodată însetate de adevăr (...) Cine stie să le iluzioneze este cu usurintă stăpânul lor; cine încearcă să le deziluzioneze este întotdeauna victima lor”.
|
George Petrovai 7/19/2016 |
Contact: |
|
|
