Pelerin in românitate : Neamul Săndulestilor
În episodul anterior Cristea Sandu Timoc
ne-a povestit cum a venit pe lume.
”În a şaptea zi, era o vineri, mama trăgea să moară, deşi eram al cincilea copil. Sora ei, Floarea, a încălecat iapa şi s-a strecurat prin frontul bulgăresc pe pârâul Diavolului până la Nerezii şi de acolo la Tianuţi apoi la Cosova, unde s-a oprit la baba Duja, vrăjitoare vestită în ţinutul timocenilor. Pe la prânz, iar a încălecat calul şi a tăiat frontul împreună cu vrăjitoarea şi s-au oprit în faţa casei la părul din miriştea lui moş Călin, bunicul meu. Dar cu o seară înainte, joi, bunicul Călin cu frati-su Marin al lui Sandu s-au dus peste Timoc cu apa până la gât şi s-au oprit în satul Raiţ la primarul care se numea Ştefan şi l-au rugat să meargă la generalul sârb să-i spună să nu mai tragă cu tunurile vineri, că moare o muiere, care nu poate să nască din cauza...”
- De unde vi se trage neamul, „ nene " Sandule ?
- După spusele celor bătrâni, Sănduleştii ar fi venit de la Uacşina, de pe lângă Isnovăţul Mare, la miază-zi de Timoc. M-am trezit pe lume în casa bunicului Călin al lui Sandu, o căsuţă mică, pitică, având o cameră de dormit spre răsărit în care se intra pe o uşă aşezată la mijloc, ce se deschidea şi închidea cu un belciug din fier îndoit, care se introducea pe o deschizătură spre a mişca o placă de lemn cu găuri, un fel de limbă a lacătului. In casă era un singur pat, lat de la un perete la altul. Pe patru măgari (capre din lemn) se aşezau scânduri peste care se puneau saltele sau rogojini; iarna saltele, vara rogojini. In acest pat dormeau şaisprezece persoane. La marginea dinspre fereastră dormea moş Călin, urma tata Petre, apoi muma Gherghina după care veneau surorile mele Ioana, Floarea, Călina şi fraţii mei Ilie, Cristea şi Pascu. Lângă frate-meu Ilie era leica Stana, cumnată-mea cu Draga, Iconiţa şi Nădejdea, apoi urma fratele tatei Anghel.
După terminarea războiului, tata şi-a construit casă nouă cu patru odăi şi cu pivniţă pentru butoaiele cu vin. In odaia din dreapta unde locuiam eu au venit şi s-au instalat grănicerii sârbi. în mijlocul casei au instalat rastelul cu arme. Îmi amintesc că luam puştile din acest rastel şi le aruncam în curte. Nu ştiu dacă o făceam din proprie iniţiativă sau eram îndemnat de ai mei. Bunicul meu era foarte zgârcit. Pe la 90 de ani, l-au însurat cu o babă, care era mai tânără decât el, ca să-1 îngrijească, dar pe care moşu a „duduit-o" (a izgonit-o) pentru că ajunsese ca el să o îngrijească pe babă şi nu baba pe el. Aşa că a rămas văduv cu vreo paisprezece copii de îngrijit în timpul verii când lumea era la săpat sau la secerat. Muierile care găteau pentru o casă atât de mare, puneau în oală cât mai multe boabe de făsui. Odată, ştiu că le-a oprit zicându-le: „Muierilor, am mâncat boabele de făsui până la 50, pe urmă până la 100. Dacă băgaţi în oală 100 de boabe, prăpădiţi neamul şi casa Sănduleştilor se duce dracului". După care începea să ţină lecţii despre economia casnică şi le spunea câtă faină să folosească, câte boabe să dea la găini, la gâşte, la câțe etc.
Mai grav era faptul că femeile foloseau clece (beţe) de chibrit peste măsură. Iată cum le înfrunta: „Mă uit la voi muierilor, voi n-aveţi inimă, ne sărăciţi de tot. Uite, în chiubitu pe care eu îl am de pe vremea turcului, de când trăia moşu-meu, mai sunt 15 clece. Auziţi, bre, Stan al lui Pufu are chiubitu cu toate clecele încă din vremea bătăii de la Dii, cu turcii şi românii la 1877. Baba Stanca nu foloseşte chiubitu dacă are foc în vatră zilnic. Aşa cum aveţi şi voi".
Bunicul meu Călin avea două linguri, una pentru ăi mari şi alta pentru ăi mici şi rnîncam cu toţii dintr-o singură strachină. Prima lingură mergea de la cel mai în vârstă la cel mai tânăr. La copii, la fel, de la cel mai mare la cel mai mic. Până îţi venea rândul, mestecai bine mâncarea. După făsui urma al doilea fel de mâncare, care era mereu acelaşi, jumeri de ouă cu salată de castraveţi.
Bunicul nu ştia să scrie. El ţinea un săcui cu pietre albe pentru 90 de oi albe, patru pietre negre pentru patru oi negre. Alt săcui era pentru 70 de capre şi cinci ţapi. Avea pietricele pentru oi tunse, netunse şi pentru miei. Moşia noastră era jumătate la sârbi şi jumătate la bulgari. La bulgari trecerea era liberă, numai pe baza unei foi pe care erau fotografiaţi vreo 20 de oameni şi copii. In 1921, s-a tăiat în două moşia: jumătate la sârbi şi jumătate la bulgari. Doi ani s-a tras graniţa pentru că moşu Călin şi cu văru-su Marin îi ţineau pe japonezi şi pe italienii care puneau bornele de frontieră cu miei şi iezi fripţi, numai să mute frontiera cu doi-trei kilometri pe pământul bulgăresc. Aşa au ajuns la sârbi moşii importante. Îmi amintesc că atunci când a murit moşu Călin, n-a vrut să-i iasă sufletul până n-au venit toţi copiii şi nepoţii de pe dealuri să-i sărute mâna şi fiecare în parte să-i zică :
- „Moşule, poate te-am supărat cu ceva, să mă ierţi, că n-am vrut. Iar moşu îi răspundea:
- „Iertat să fii de la mine şi de la Dumnezeu !" Şi când tot neamul Sănduleştilor a fost adunat, şi-a dat ultima suflare şi a fost înmormânatat în vale. Pe piatră nu se scria nimic. Se punea doar o cruce. Atât.
- De tată ce vă amintiţi ?
-Tata, a dat Dumnezeu şi s-a întors din război. Ne-a povestit că a fost pe frontul de la „Câmpia oii" unde franțujii au spart frontul în 1918. Îi lăuda pe nemţi că sunt soldaţi iscusiţi, ordonaţi, disciplinaţi şi foarte bine instruiţi. El spunea că dacă franțujii, pe acel front, la primul atac mare n-ar fi pus în faţă pe senegalezi cu cuţite-n gură şi cu ştik lung la puşcă, n-ar fi spart frontul. Este interesant că toţi Sănduleştii s-au întors din război. Tata era un om ursuz, vorbea rar, dar ţinea foarte mult la muma şi la copii. La vârsta de şase ani am găsit-o pe muma moartă în casă, iar eu m-am culcat lângă ea, crezând că doarme. Când mi-am dat seama că este moartă, am leşinat şi leica Stana, soţia fratelui meu mai mare Ilie şi soră-mea Călina, m-au înviat turnând căldări de apă peste mine. M-au mutat la marginea satului la rude, minţindu-mă că mama n-a murit şi că o s-o ducă la doftori la Zajcear, cu carul de foc, aşa-i ziceau trenului. După moartea mamei, tata a amuţit zile şi nopţi, săptămâni de-a rândul nu vorbea, plângea tot timpul şi ofta. Leica mea Stana din neamul Ţărăneştilor avea o fire deschisă, calmă, făcută pentru glume şi voie bună. Când îl auzea pe tata că spune câte o vorbă, ne dădea de veste la toţi ca şi când ar fi fost cine ştie ce minune:
- „A vorbit azi şi moş Călin". Aşa se referea în batjocură la tata...
Va urma
În episodul următor Sandu Cristea Timoc
ne povestește despre anii de școală.
”Copiii mergeau la şcoală de la şapte ani. Ai mei aranjaseră cu un dascăl sârb, Jika Radonsalevici, să mă primească la şcoală de la şase nu de la şapte ani, cum era legea. Tata mi-a făcut costum frumos (trăia şi muma) şi la 1 septembrie, când începeau cursurile, m-a dus de mână la şcoală, de faţă fiind şi cumnatu-su, Stancu. Când m-a văzut dascălul Jika s-a legat de chipiul meu, pe care vărul Ristea scrisese cu creion chimic trei iniţiale mari: K.T.C.; era numele meu sârbesc, Kosta Tă Candulovici. Scrisese aşa pentru că pe atunci era obiceiul să ne furăm căciulile unii la alţii. Mie îmi furaseră vreo două căciuli. Dascălul m-a primit, s-a oprit cu privirea pe cele trei iniţiale şi...”
( Din volumul Pelerin în românitate, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2005)
|
Cornel Rusu 7/18/2016 |
Contact: |
|
|
