Ziua Recunostiintei,
În Statele Unite si Canada, Ziua Recunostintei este o sarbatoare îndragita, ultima din an inaintea Craciunului, ale carei origini se pierd undeva între realitate si legenda.
Intr-adevar, din cele mai vechi timpuri, oamenii aduceau pretutindeni multumiri zeilor pentru recolte sau alte bunuri dobandite.
Vechii greci onorau pe Demeter, zeul agriculturii, romanii celebrau festivalul Ceraliei, iar hindusii tineau un festival pentru Gauri, zeul recoltelor. Nativii din America de Nord tineau ceremonii de multumire pentru recolte cu mult inaintea sosirii primilor europeni in Lumea Noua. Ei se rugau, dansau si se antrenau in diferite jocuri, aducand multumiri divinitatilor pentru recoltele de porumb, fasole, dovleac, orez salbatic si fructe de padure (berries). {n 1578, exploratorul englez Martin Frobisher a introdus in nordul Canadei aducerea sarbatoreasca de multumiri pentru recoltele obtinute, aceasta fiind cea mai timpurie atestare a Zilei Recunostintei instituita de europeni in America de Nord. .
În istoria Americii, se arata (F. Jennings, 1981) ca pelerinii Puritani, ajunsi în padurile estice ale Noii Anglii, locuite de indienii Wampanoag, au fost ajutati de acestia sa supravietuiasca primei ierni pe noul continent. Aceasta se intampla in 1621.
Personajul legendar este Squanto, un indian din tribul Pokanokit Wampanoag, care învatase engleza de la exploratorul englez John Weymouth, calatorind cu acesta în Anglia, apoi înapoi în America. Mai târziu, a fost prins de un vânzator de sclavi abritanic si vandut spaniolilor în Insulele Caraibe. A fost rascumparat de capitanul Weymouth si, dupa mai multe aventuri, reuseste sa ajunga din nou în satul lui, Patuxet, în 1620, împreuna cu un alt indian, Samoset, pe care-l întâlnise în Anglia. Acestia îsi gasesc satul pustiu, toti locuitorii lui murind de o molima lasata în urma de vânzatorii de sclavi.
Un an mai târziu, când au sosit pelerinii englezi, nu mica le-a fost uimirea sa întâlneasca doi indieni care vorbeau engleza. Vazând situatia dramatica în care se aflau pelerinii, Squanto decide sa stea împreuna cu ei câteva luni aducându-le carne si piele de caprioara, învatandu-i sa-si construiasca corturi, sa planteze porumb si alte plante, sa recunoasca plantele medicinale, sa culeaga si sa pregateasca scoici, sa extraga siropul de artar si alte lucruri necesare supravietuirii prin acele locuri.
Toamna urmatoare, recoltele lor fiind însemnate, puritanii au hotarât sa multumeasca lui Dumnezeu si sa pregateasca o masa la care i-au invitat pe Squanto, pe Samoset, pe Massasoit (seful tribului Wampanoag) si familiile acestora, fara sa stie cât de numeroase sunt. În fata a 90 de oaspeti, pelerinii au fost cu totul nepregatiti, astfel ca, în cele din urma, seful tribului a adus majoritatea mâncarurilor.
Era pentru prima oara când indienii au mâncat în jurul unei mese si nu pe blanuri întinse pe pamânt. Sarbatoarea a tinut trei zile si a însemnat nu numai un semn de recunostinta fata de Dumnezeu si de binefacatori, ci si unul de prietenie între colonisti si indieni.
Probabil ca povestile cele mai multe se opresc aici, în aceasta atmosfera de armonie si întelegere. Dupa ce numarul englezilor a crescut, copiii celor ce statusera la masa prieteniei au început sa se razboiasca (confruntare cunoscuta sub numele de Razboiul regelui Filip), presiunea si intoleranta (în primul rând religioasa) din partea englezilor ducând în cele din urma la distrugerea triburilor indiene. Realitatea istoriei «celor buni» difera si de aceasta data de legenda. .
În Canada (v. Canadian Heritage), întreaga Confederatie a sarbatorit, pentru prima data în acelasi timp, Ziua Recunostintei pe 15 aprilie 1872, în cinstea însanatosirii Printului de Wales (cel care va deveni Regele Eduard al VII-lea), dupa o serioasa boala. De atunci încoace, prilejurile de celebrare au fost diverse: sfârsitul razboaielor sau al epidemiilor de holera, predominând, însa, multumirea pentru binecuvântarile si binefacerile lui Dumnezeu pentru roadele toamnei si pentru poporul canadian în general. Imigrantii americani adusesera si ei in Canada traditiile Zilei Recunostintei care, in S.U.A., se sarbatorea in noiembrie.
Timpul strangerii recoltei in Canada este, insa, mai scurt si recolta se coace mai devreme, asa incat canadienii au inceput, din 1931, sa sarbatoreasca Ziua Recunostintei in octombrie.
Din 1957, s-a stabilit in mod oficial ca Ziua Recunostintei sa se sarbatoreasca in fiecare an in a doua zi de luni din octombrie.
Astazi, atât în Canada cât si în Statele Unite, Ziua Recunostintei este o sarbatoare de familie în care oamenii îsi împodobesc casele cu bostani si porumb, planteaza flori de toamna, servesc la masa curcan si placinta cu dovleac si, americanii în special, ies pe strazi în largi parade. E sarbatoarea schimbarii culorilor, e ultima stralucire de frumusete înaintea iernii. }i totusi, dincolo de formele exterioare perpetuate, sarbatoarea ramâne la confluenta dintre religios si laic, ca multumire adusa lui Dumnezeu pentru binefacerile de peste an si ca sarbatoare agricola, a culegerii roadelor pamântului. Este resimtita ca atare chiar si de catre comunitatile contemporane urbane. Manifestarea este întâlnita la foarte multe popoare care organizeaza festivaluri de toamna pentru a celebra recoltele îmbelsugate culese.
În România aveam, pâna în urma cu vreo 15-20 de ani, Ziua Recoltei (în care pâna si sarmanele piete se umpleau cu produse de calitate, transformând sarbatoarea în prilej de achizitionari de provizii pentru iarna), reflex al mult mai vechilor sarbatori traditionale legate de strângerea recoltei.
Cum putem noi astazi sa percepem (dincolo de formalismul unei sarbatori de împrumut) aceasta zi si ce-ar putea stârni ea în constiintele noastre de români si de imigranti?
Cred ca în nici o ipostaza „duhul sarbatorii" în cauza nu ne poate fi foarte strain.
Ca imigrant, fiecare dintre noi reface, într-o masura mai mare sau mai mica, traseul primilor pelerini, confruntându-ne cu dificultatile supravietuirii în climatul Lumii Noi, iar când primele roade încep sa apara, nu se poate sa nu se nasca macar un gând de recunostinta pentru sansa oferita de a o lua de la început. Binefacerea este în fond un dar, nu de fiecare data meritat de cel care îl primeste, asa cum multumirea si recunostinta reprezinta raspunsul la un act de generozitate.
elor din casa li se pare firesc sa primeasca în fiecare zi mâncarea pe masa, fie ca au facut, fie ca nu au facut ceva pentru a o merita, dar strainului (ostenit si flamând) care este primit în casa si ospatat, bunatatea gazdei i se pare o binecuvântare de la Dumnezeu si inima îi e plina de recunostinta.
Nu vreau sa spun acum ca noua tara îl copleseste pe imigrant cu daruri, ci doar ca îi deschide o usa pentru o noua viata (cu nimic mai prejos decât bucata de pâine primita de calatorul strain).
Mai apoi, in fiecare dintre noi, ca români, staruie, sper, chiar daca uneori superficial, o mentalitate crestina si agrara, asa incat o asemenea sarbatoare, înteleasa în profunzimea ei, n-ar putea decât sa ne umple inimile de bucurie (ceea ce mai greu s-ar putea intampla in cazul unei sarbatori de genul Halloween-ului, chiar daca exista unele manifestari oarecum similare si în traditia populara româneasca). .
Asa privind lucrurile, cred ca Ziua Recunostintei poate deveni cu adevarat si sarbatoarea noastra, sarbatoarea noului Acasa propunând-o (subiectiv) ca pe o sarbatoare desavârsita (cereasca si terestra, dar dincolo de religii, de nationalitate sau rasa) în care, pur si simplu, te uiti la viata ta si la ce este în ea si-i multumesti lui Dumnezeu pentru toate. }i fiecare stie ca nu e suficienta o zi, ca nu e suficient un “Multumesc, Doamne!” sau un “Multumesc” pentru binefacatori, totusi aceasta este ceea ce ramâne în cele din urma, în eternitate – legatura cu Dumnezeu si cu oamenii care s-a nascut în urma recunostintei.
Hapyy Thanksgiving !
|
Observator 10/6/2004 |
Contact: |
|
|
