Note personale : Canada Day 2016
Spaţiul acesta a fost destinat iniţial cu totul altor gânduri.
Ca mulţi dintre dumneavoastră şi eu sunt relativ recent venit în emisfera vestică şi începuturile îmi sunt încă proaspete în memorie. Iar amintirile nu sunt totdeauna plăcute.
Mărturisesc că nu mi-a părut rău niciodată că am abandonat iadul comunist, dar uneori am regretat că nu m-am stabilit pe ţărmuri aparent mai prielnice. “Piatra care se rostogoleşte nu prinde muşchi,” obişnuia să spună regretatul tatăl meu despre emigranţi şi eu am simţit adesea, atunci când lucrurile nu mergeau bine, imboldul să mă rostogolesc. Dar nu am făcut-o fiindcă am întâlnit printre canadieni oameni cu suflet generos, funcţionari oneşti, colegi excepţionali şi prieteni devotaţi ceea ce m-a decis să rămân pe loc.
De aceea mi-am făcut obiceiul să prezint anual posterităţii, cu duioşie şi recunoştinţă, câte una dintre aceste fiinţe rare, care pentru mine dau zilei Canadei o strălucire specială.
Anul acesta fac însă o excepţie, înlocuind trama articolului original cu alta mai actuală. Totul a început în zorii zilei de 18 iunie, când am fost trezit din somn de un junghi ascuţit în inimă.
După oarecare fluctuaţii, unele dându-mi speranţa iluzorie că episodul era pe cale să înceteze, durerea a crescut răspândindu-se de-a lungul braţului stâng şi în muşchii gâtului. Era o durere difuză căreia, în mod bizar, corpul meu îi răspundea printr-o pierdere de energie de rău augur. Când m-am dezmeticit şi am realizat despre ce era vorba, soţia m-a transportat fără întârziere la Urgenţa spitalului local. In ultimii cinci ani am avut numeroase ocazii să apelez la servicile respectivei organizaţii şi experienţa mi-a lăsat, cu foarte rare excepţii, un gust amar. In acea sâmbătă de pomină se simţea însă o schimbare în atmosfera de la Urgenţă. Erau parcă mai multe paturi şi clădirea apărea funcţional restructurată.
Spre deosebire de alte vizite – când am dormit o noapte pe un scaun şi am petrecut o altă noapte într-un pat rulant aşezat provizoriu între două uşi şi care atunci când soseau ambulanţele era mutat dintr-o parte în alta ca să facă loc brancardierilor – acum s-a găsit imediat un pat liber. In câteva minute am fost echipat cu o duzină de sensori, o conexiune intravenoasa şi o alimentare nasală cu oxygen.
Doi doctori m-au consultat în timp ce mi s-a luat sânge pentru analize şi o electrocardiograma. N-a trecut nici un sfert de oră şi a apărut chiar un medic cardiolog, unul dintre acei specialişti pentru care anterior am aşteptat de fiecare dată trei luni până să mă vadă. Doctorul acesta avea timp, m-a ascultat cu răbdare şi apoi m-a examinat de-a fir a păr cu o minuţie nemaiîntâlnită. El văzuse deja dosarul cu istoria mea medicală şi cu rezultatele testelor, iar diagnosticul său a fost clar şi imediat: eram victima unui infarct cardiac! In minutele următoare au început să mi-se administreze sumedenie de medicamente şi fiindcă era amiază am primit o porţie de mâncare (cândva am petrecut în acelaşi loc 24 de ore fără mâncare sau băutură). Intre timp, am început să mă simt mai bine şi durerea s-a limitat la regiunea inimii, devenind tolerabilă. După trei ore de la sosire am fost transferat în secţia “emergency overflow” unde existau numeroase paturi libere şi nurse discrete făceau de gardă într-o linişte reconfortantă. M-am relaxat şi am căzut într-un somn reparator.
Mie îmi era evident că atât agitaţia din ultimii ani a unor grupuri vocale de localnici care au presat guvernul provincial, cerându-i să finanţeze extinderea spitalului (ce în prezent deserveşte întreaga regiune), cât şi criticile din presa locală, complementate şi cu rezultatele strădaniei concetăţenilor care au organizat repetate campanii de strângere de fonduri, au început să dea roade. Duminică, doctorul de familie şi de medicul specialist m-au informat că situaţia mi-se stabilizase, dar una din arterele mele coronare era blocată şi pentru precizarea tratamentului îmi trebuia o angiograma.
Spitalul nostru nu este dotat cu de toate şi până de curând angiogramele se efectuau la Vancouver, de care ne despart 400 kilometri şi două trecători de altitudine.
De data aceasta însă eminenţele administrative au aranjat astfel încât luni dimineaţa o ambulanţă m-a transportat în oraşul vecin, unde s-a înfiinţat recent o clinică de chirurgie cardiovasculară. La 5:00 după-amiază am ieşit din sala de operaţii cu angiograma şi cu un stent instalat la locul stricturii. Cum trebuia să stăm nemişcaţi câteva ore, iar programul se terminase, două nurse au rămas cu ultimii pacienţi (inclusiv eu) şi ne-au hrănit cu linguriţa.
Fiindcă ambulanţele au întârziat ele ne-au ţinut companie până la ora 9:30 seara şi nici o clipă n-au manifestat nerăbdare ori nervozitate. La ora 11:00 eram înapoi în spitalul nostru şi marţi am fost trimis acasă.
Cu toate că nu beneficiez de o asigurare luxoasă, toate cheltuielile mi-au fost suportate de planul medical provincial. Deplâng rudele şi prietenii din România care în situaţii similare, pe lângă neplăcerile bolii, trec prin nenumărate înjosiri şi angoase. Ei trebuie să-şi procure singuri medicamentele, pansamentele şi stentul, să mituiască medicii, infirmierele şi persoana care îi însoţeşte la toaletă sau aduce un pahar cu apă. Si aici avem încă destule de îndreptat, uneori însăşi libertăţile ne sunt ameninţate, dar îmbunătăţirile sunt posibile şi depind în mare măsură de noi. Accidentul meu coronar a fost una din ocaziile când m-am felicitat pentru alegerea făcută acum 40 de ani.
Va invit deci, Doamnelor şi Domnilor, să vă alăturaţi toastului meu: “Să ne trăieşti mulţi ani, Canada!”
|
Gabriel Watermiler 7/13/2016 |
Contact: |
|
|
